ICCJ. Decizia nr. 3267/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3267/2014
Dosar nr. 8965/99/2012
Şedinţa publică din 24 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului laşi, secţia a ll-a civilă contencios administrativ şi fiscal, la 28 septembrie 2012, reclamantul Z.C.B. a chemat-o în judecată pe pârâta SC O.V.I.G. SA, solicitând obligarea acesteia, în temeiul contractului R.C.A., la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlu de daune morale, reprezentând indemnizaţia de asigurare, actualizarea acestei sume cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală.
Prin sentinţa nr. 648 din 04 aprilie 2013, Tribunalului laşi, secţia a ll-a civilă contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în esenţă că în speţă este incident termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, nefiind aplicabilă derogarea prevăzută la alin. (2) al aceluiaşi articol pentru raporturile ce izvorăsc din asigurare, întrucât această excepţie nu este incidenţă în cazul asigurărilor de persoane.
Tribunalul a evocat dispoziţiile art. 7 alin. (1) din acelaşi Decret, conform cărora prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune şi anume din momentul în care reclamantul a cunoscut întinderea pagubei şi persoana vinovată de producerea ei şi, constatând că, atât raportat la data de 29 noiembrie 2007, când s-a produs accidentul, cât şi raportat la data începerii urmăririi penale - 13 februarie 2008 - şi data emiterii rechizitoriului - 05 iunie 2009 -, termenul de prescripţie de 3 ani a dreptului la acţiune în daune a reclamantului s-a împlinit anterior datei la care a fost formulată cererea de chemare în judecată, respectiv 27 septembrie 2012.
Împotriva acestei sentinţe, Z.C.B. a declarat apel, criticând-o ca fiind nelegală în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin Decizia nr. 124 din 4 noiembrie 2013, Curtea de Apel laşi, secţia civilă, a admis apelul declarat, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 trebuie coroborate cu prevederile art. 7 alin. (2) din acelaşi Decret, conform cărora în cazul obligaţiilor ce urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi al celor la care termenul de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept. Or, în speţă, raportul de drept ce exprimă obligaţia asigurătorului de a despăgubi victimele accidentului rutier, cauzat de asiguratul său, s-a născut atunci când persoanele îndreptăţite a reclama despăgubirea au cunoscut că autorul accidentului este asigurat, asigurarea este valabilă pe teritoriul României, asigurătorul există şi poate fi acţionat personal sau prin mandatar, potrivit legii.
În acest context, instanţa de apel a apreciat că în speţă acest raport s-a născut cel mai devreme prin sentinţa penală nr. 1731 din 10 iunie 2010, pronunţată de Judecătoria laşi, întrucât prin această hotărâre judecătorească se statuează asupra făptuitorului şi culpei în producerea accidentului.
Prin urmare, având în vedere data pronunţării sentinţei penale -10 iunie 2010 - şi data introducerii acţiunii - 27 septembrie 2012 -, curtea de apel a reţinut că dreptul la acţiune al reclamantului nu s-a prescris, cum greşit a reţinut tribunalul.
Constatând că prima instanţă a judecat cauza fără a intra în judecata fondului şi că apelantul a solicitat prin cererea de apel trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea continuării judecăţii, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a admis apelul, a anulat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza spre rejudecare tribunalului.
Împotriva acestei decizii, SC O.V.I.G. SA, prin SC O.V.I.G. SA regiunea Iaşi a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea acţiunii ca tardiv introdusă, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
În motivare, recurenta a citat dispoziţiile art. 1 şi art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi a arătat că în circumstanţele concrete ale faptei momentul obiectiv de la care reclamantul putea şi/sau trebuia să cunoască persoana care răspunde de pagubă este 29 noiembrie 2007.
A mai arătat recurenta că achiesarea la interpretarea reclamantului, conform căreia dreptul său la acţiune nu este prescris, având în vedere că la momentul formulării cererii de chemare în judecată se afla pe rolul instanţelor de judecată Dosarul penal nr. 14599/245/2009, ar conduce la transformarea acţiunilor în răspundere civilă delictuală în acţiuni imprescriptibile; de asemenea, a subliniat că prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 se referă la cunoaşterea existenţei pagubei în sine, nu la determinarea întinderii ei, că termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în care se cunoaşte paguba şi pe cel răspunzător de ea şi că practica în materie a statuat că acţiunea civilă îndreptată împotriva persoanelor răspunzătoare de producerea daunelor sau împotriva celor care răspunde pentru ele în virtutea legii sau a unei convenţii trebuie să respecte termenul de prescripţie, în speţă, acest termen începând să curgă de la momentul producerii pagubei şi a persoanei care a cauzat-o, respectiv 29 noiembrie 2007.
În final, recurenta a solicitat instanţei să constate că, în speţă, dreptul la acţiune s-a prescris anterior introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv la 29 noiembrie 2010, având în vedere producerea riscului asigurat la 29 noiembrie 2007 şi lipsa oricărei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie.
În şedinţa publică de la 24 octombrie 2014, Înalta Curte, din oficiu, în baza art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. a invocat excepţia nulităţii recursului.
În conformitate cu art. 137, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii dezvoltarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă şi limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la simpla afirmare a netemeiniciei şi nelegalităţii deciziei atacate, condiţia legală impusă de prevederile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. presupunând dezvoltarea unor critici care să poată fi încadrate într-unui dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 din acelaşi Cod.
În speţă, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a indicat niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 precitat şi nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată într-unui dintre acestea.
Astfel, criticile recurentei vizând faptul că, în raport de circumstanţele concrete ale faptei, momentul obiectiv de la care reclamantul putea şi/sau trebuia să cunoască persoana care răspunde de pagubă este 29 noiembrie 2007, vizează netemeinicia deciziei atacate, neputând fi încadrate în niciunul dintre motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Or, recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care priveşte analiza măsurii în care criticile aduse de recurent, prin motivele de recurs, se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, recurenta nu dezvoltă critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci se limitează la simpla afirmare a netemeiniciei şi nelegalităţii deciziei atacate.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA, prin SC O.V.I.G. SA regiunea Iaşi împotriva Deciziei nr. 124/2013 din 4 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3266/2014. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 3268/2014. Civil → |
|---|
