ICCJ. Decizia nr. 3270/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3270/2014
Dosar nr. 3516/120/2011*/a1
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 543 din 7 martie 2012, Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantele M.I. şi D.C.M., în contradictoriu cu pârâtul Judeţul Dâmboviţa, reprezentat prin Consiliul Judeţean Dâmboviţa, l-a obligat pe pârât la plata echivalentului în lei a sumei de 15.039 euro, reprezentând despăgubiri constând în valoarea terenului expropriat, a respins capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin expropriere şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamante a sumei de 4110 lei reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu expert, onorariu avocat şi cheltuieli de transport.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin Hotărârea Consiliului Judeţean Dâmboviţa nr. 35 din 31 martie 2009, s-a aprobat declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată, situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes judeţean pentru realizarea proiectului Reabilitare şi modernizare DJ 714 Glod-Sanatoriu Moroieni-Peştera, hotărâre modificată şi completată prin Hotărârea Consiliului Judeţean Dâmboviţa nr. 249 din 26 noiembrie 2010.
Prin Hotărârea nr. 35 din 31 martie 2009 s-a stabilit iniţial că suprafaţa de teren aflată în proprietatea reclamantelor care se impune a fi expropriată este de 13.671 mp, urmând a fi acordată o despăgubire în sumă de 444.741 lei (echivalentul a 103761 euro). Ulterior, prin Hotărârea nr. 249/2010 a Consiliului Judeţean Dâmboviţa s-a majorat suprafaţa terenului expropriat la 15.039 mp, iar suma globală ce urma să fie acordată cu titlu de despăgubiri pentru proprietarii expropriaţi a fost redusă la 47.582,63 lei (echivalentul a 11600 euro).
Prin Hotărârea nr. 33 din 1 februarie 2011 a Consiliului Judeţean Dâmboviţa s-a aprobat exproprierea suprafeţei de 15039 mp din proprietatea reclamantelor, stabilindu-se ca despăgubire pentru exproprierea imobilului suma de 21.926,86 lei.
Această sumă a fost stabilită de Comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale şi acordarea despăgubirilor care a adoptat Hotărârea nr. 7 din 4 martie 2011 de stabilire a despăgubirilor în sumă de 21.926,86 lei pentru imobilul aparţinând moştenitorilor defunctului B.I., sumă consemnată în conturi bancare deschise pe numele reclamantelor.
A mai reţinut prima instanţă că, în conformitate cu disp. art. 22 din Legea nr. 255/2010 şi ale art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, reclamantele au contestat cuantumul despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 7/2011, solicitând obligarea pârâtului Judeţul Dâmboviţa la plata sumei de 150.00 euro cu titlu de justă despăgubire (reprezentând valoarea reală a terenului) şi a sumei de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat prin măsura exproprierii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 25 şi 26 din Legea nr. 33/1994, tribunalul a dispus administrarea probei cu expertiză, sens în care a desemnat o comisie formată din 3 experţi pentru identificarea terenului şi stabilirea despăgubirilor constând în valoarea reală a imobilului expropriat şi prejudiciul cauzat proprietarilor prin expropriere.
Raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 18 ianuarie 2012, experţii neajungând la un punct comun în ceea ce priveşte suma cuvenită drept despăgubire; a fost identificat terenul expropriat ca fiind teren extravilan compus din 2 loturi, unul de 11271 mp iar celălalt de 3768 mp.
În ceea ce priveşte valoarea imobilului supus exproprierii, tribunalul şi-a însuşit punctul de vedere exprimat de expertul judiciar E.A.R. (desemnat de instanţă) respectiv de 1 euro/mp, apreciind că această valoare exprimă preţul de piaţă al terenului determinat prin metoda comparaţiei directe, bazată pe informaţii strict legate de piaţa imobiliară locală la data efectuării lucrării şi concordă cu dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.
A reţinut prima instanţă că acest expert a stabilit valoarea terenului nu prin comparaţie cu terenuri care prezintă alte caracteristici (intravilan, cu utilităţi şi acces la drum) ci având în vedere atât ofertele de vânzare pentru terenuri similare (de 1 euro/mp), cât şi pentru terenuri situate în aceeaşi zonă dar cu caracteristici fizice şi utilităţi deosebite, al căror preţ mult superior celui de 1 euro/mp (10 euro, 16 euro, 8 euro) a fost ajustat în mod corespunzător. De asemenea, a avut în vedere la stabilirea valorii despăgubirilor atât suprafaţa expropriată cât şi întinderea şi caracteristicile parcelei mamă, categoria de folosinţă fâneaţă extravilan, dar şi poziţionarea terenului la limita construită a localităţii Moroieni.
Tribunalul a apreciat că opiniile experţilor desemnaţi de expropriator şi de reclamante nu reflectă preţul de circulaţie al terenului supus exproprierii, raportul întocmit de expertul Nistor Ion indicând un preţ derizoriu faţă de preţurile practicate pe piaţă, determinat prin metoda rentei funciare care nu este în concordanţă cu disp. art. 26 din Legea nr. 33/1994, inferior celui recomandat de expertiza Camerei Notarilor Publici pentru anul 2011 (0,30 euro/mp).
În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat reclamantelor prin expropriere, tribunalul a avut în vedere concluziile formulate atât de expertul desemnat de instanţă cât şi de expertul desemnat de expropriator în sensul inexistenţei acestuia, având în vedere că valoarea terenului rămas în proprietatea reclamantelor va creşte ca urmare investiţiei ce se va face (urmând să aibă deschidere la un drum judeţean) şi că lucrările de execuţie care se vor desfăşura nu vor afecta calităţile terenului şi nici mediul înconjurător ci, din contră, vor consolida starea naturală a terenului.
Opinia exprimată de expertul P.M., care a susţinut că prejudiciul cauzat proprietarului prin expropriere este de 20.987 lei (echivalentul a 4829 euro) şi constă în pierderea subvenţiei acordate de Statul Român prin APIA pentru terenul expropriat, a fost înlăturată de tribunal.
Astfel, a reţinut prima instanţă că, pe de o parte, acest prejudiciu este doar unul eventual (nu cert şi actual) întrucât subvenţiile se acordă anual în funcţie de anumite condiţii care trebuie îndeplinite la data acordării iar, pe de altă parte, din decizia de acordare a acestor subvenţii rezultă că beneficiarul lor este numitul C.I., persoana care foloseşte terenul, nefăcându-se nicio dovadă în sensul că aceste sume de bani sunt remise reclamantelor şi nici că suprafeţele de 10.000 mp (fâneaţă extravilan) şi respectiv 134.900 mp (fâneaţă extravilan) menţionate în declaraţia notarială nr. 4729/2011 sunt aceleaşi cu cele vizate de măsura exproprierii.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a admis, în parte, acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamante a echivalentului în lei a sumei de 15.039 euro cu titlu de despăgubiri, constând în valoarea terenului expropriat; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat prin expropriere iar, în temeiul disp. art. 274 C. proc. civ., l-a obligat pe pârât la plata sumei de 4110 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei sus-menţionate au declarat apel atât reclamantele, cât şi pârâtul.
Apelantele-reclamante au criticat sentinţa susţinând că instanţa nu a avut în vedere criteriile de identificare a terenului, menţionate de expertul P.M., criterii care au fost raportate apoi la ofertele de pe piaţa imobiliară.
Acestea au arătat că din Raportul înregistrat sub nr. 3181 din 30 martie 2009 la Consiliul Judeţean Dâmboviţa - Direcţia Integrare europeană, rezultă că suprafaţa totală ce se impunea a fi expropriată este de 30560 mp.; la data de 31 martie 2009, Consiliul Judeţean a aprobat acordarea de despăgubiri proprietarilor expropriaţi în cuantum de 14,55 RON/mp.
Cu referire la soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte prejudiciul, apelantele-reclamante au arătat că, urmare exproprierii propriu-zise, suportă şi prejudicii colaterale constând în scăderea valorii terenului rămas în proprietate, deteriorarea acestuia din cauza operaţiunilor de construire şi întreţinere a drumului judeţean şi pierderea subvenţiilor acordate de APIA.
Au susţinut apelantele-reclamante că, prin expertiza întocmită la judecata în fond, s-a concluzionat că pierderea subvenţiei acordate de stat este una consistentă, urmând a fi suportată anual pe o perioadă nedeterminată, astfel că s-a propus acordarea unei despăgubiri în cuantum de 4829 euro.
Sub acest aspect au solicitat modificarea sentinţei în sensul obligării intimatului-pârât la plata sumei de 4829 euro, în echivalent în lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin expropriere.
În opinia apelantelor-reclamante, prima instanţă nu a avut în vedere faptul că în urma exproprierii mai multor fâşii din proprietatea lor, au rămas cu o proprietate fărâmiţată, împărţită în trei părţi, care este mai greu de administrat şi expusă poluării produse de drumul care se dezvoltă în zonă.
Apelantul-pârât Consiliul Judeţean Dâmboviţa a criticat sentinţa, arătând că tribunalul a avut în vedere la stabilirea valorii terenului expropriat doar punctul de vedere exprimat de expertul desemnat de instanţă, E.A., şi prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, fără a ţine cont de prevederile art. 27 din Legea nr. 33/1994 conform căruia "primând rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile formulate de către părţi şi va hotărî".
A mai susţinut că evaluarea proprietăţilor de către expropriator s-a realizat de o echipă de evaluatori membrii ai Asociaţiei Naţionale a evaluatorilor din România pentru unitatea administrativ-teritorială Moroieni, pe fiecare categorie de folosinţă, avându-se în vedere, printre altele şi relaţiile furnizate de birourile notarilor publici şi agenţiile de intermedieri imobiliare, cu privire la tranzacţiile practicate în zonă pentru bunuri similare, precum şi bursa privind valoarea de piaţă a bunurilor imobile.
Apelantul-pârât a susţinut că imobilele (terenuri) folosite la metoda comparaţiei de către experţii E.A. şi P.M. nu fac parte din aceeaşi categorie cu terenul expropriat.
Acest apelant a criticat sentinţa susţinând că instanţa de fond a ţinut seama doar de punctul de vedere exprimat de expertul E.A., care a stabilit preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele în zona respectivă pe baza unor oferte existente în ziare locale şi pe internet; or, preţul real cu care se vând în mod obişnuit imobilele în zona respectivă este dat de tranzacţiile încheiate la birourile notarilor publici, de agenţiile de intermedieri imobiliare, de tranzacţiile efective practicate în zonă pentru bunuri similare, neputând fi determinat exclusiv pe baza ofertelor găsite pe internet sau în presă.
Prin Decizia civilă nr. 73 din 18 octombrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile reţinând că atât în apelul reclamantei, cât şi în apelul pârâtului se regăsesc critici cu privire la cuantumul despăgubirii, ambele părţi susţinând că acesta nu a fost determinat cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994.
A arătat instanţa de apel că potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, "despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia."
Curtea de apel a apreciat că instanţa de fond a stabilit corect cuantumul despăgubirilor datorate pentru expropriere, luând în considerare raportul de expertiză efectuat în cauză, întrucât la întocmirea acestuia s-au avut în vedere şi au fost respectate dispoziţiile art. 26 şi 27 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, sub acest aspect criticile fiind nefondate.
Nu a fost reţinută nici critica potrivit căreia terenurile folosite în metoda comparaţiei sunt situate în intravilan, întrucât modalitatea de evaluare nu a avut ca şi criteriu încadrarea terenului în extravilanul sau intravilanul localităţii, ci preţurile cu care se vând în mod obişnuit terenurile situate în aceeaşi zonă.
Altfel, potrivit planului cadastral avut în vedere de experţi, terenul supus exproprierii, respectiv parcela rămasă după dezmembrarea bunului imobil, se află în extravilanul localităţii şi atât timp cât evaluarea s-a raportat la preţuri ale unor terenuri amplasate în aceeaşi zonă de utilităţi ca şi cel expropriat, nu se poate susţine că aceasta s-a făcut cu nerespectarea criteriului preţului imobilelor din aceeaşi unitate administrativ-teritorială, la care se referă art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Prin raportul de expertiză s-au stabilit atât amplasamentul şi vecinătăţile terenului, elemente avute în vedere la evaluare, cât şi faptul că investiţia care se va face va determina o creştere valorică substanţială a terenului rămas în proprietatea reclamantelor, faţă de valoarea de întrebuinţare iniţială a acestuia, respectiv fâneaţă şi păşune.
S-a mai reţinut în cuprinsul raportului de expertiză că lucrările de execuţie aferente drumului ce se va construi nu vor deteriora calităţile terenului, ci chiar vor consolida starea naturală a acestuia, şi că în lipsa unei căi de acces, respectiv drum, zona nu poate deveni construibilă.
Nu a fost reţinută nici critica formulată de apelantul-pârât în sensul că au fost avute în vedere numai oferte din ziare, din cuprinsul raportului de expertiză rezultând că s-a ţinut seama şi de expertiza întocmită de Camera Notarilor Publici pentru anul 2011; instanţa a comparat preţul stabilit de raportul de expertiză atât cu oferta expropriatorului, pe care a considerat-o foarte mică, cât şi cu cererea persoanelor expropriate.
În opinia curţii de apel, contrar susţinerilor apelantelor-reclamante, despăgubirile acordate de prima instanţă au ţinut seama şi de prejudiciul cauzat prin exproprierea terenului în litigiu; acesta neputând fi cuantificat separat, a fost inclus în despăgubirea stabilită cu ocazia efectuării raportului de expertiză, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Împotriva deciziei sus-menţionate a declarat recurs pârâtul Judeţul Dâmboviţa, prin Consiliul Judeţean Dâmboviţa, solicitând modificarea deciziei recurate, admiterea apelului propriu, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamante, ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 3019 din 30 mai 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, stabilind ca instanţa de apel să dispună efectuarea unui nou raport de expertiză, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi să administreze, în mod nemijlocit, dovezile necesare pentru respectarea acestor prevederi legale, în vederea determinării preţului cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială în care se află terenurile în litigiu.
Pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, dosarul a fost reînregistrat la data de 21 iunie 2013, sub nr. 3516/120/2011*/a1.
Instanţa de apel a dispus refacerea probei cu expertiză tehnică judiciară administrată de instanţa de fond şi a numit o comisie constituită din trei experţi, respectiv R.G., desemnat de instanţă, V.R. desemnat de reclamante şi N.D., desemnat de pârât.
La data de 20 martie 2014, expertul R.G. a învederat instanţei că, în urma abilitării de către instanţa de judecată a Judeţului Dâmboviţa, prin Consiliul Judeţean Dâmboviţa, să facă demersuri la Camera Notarilor Publici, la Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară şi la Primăria comunei Moroieni, în vederea obţinerii de fotocopii de pe contractele de vânzare-cumpărare care vizează imobile de acelaşi fel cu cel aflat în litigiu, din aceeaşi unitate administrativ-teritorială, s-au primit răspunsuri în sensul că nu există asemenea acte de vânzare -cumpărare.
Prin Decizia civilă nr. 605 din 3 iunie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantele - reclamante M.I. şi D.C.M. şi de apelantul - pârât Judeţul Dâmboviţa, prin Consiliul Judeţean Dâmboviţa, împotriva Sentinţei civile nr. 543 din 7 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.
Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reţinut, examinând punctele de vedere întocmite în comun de experţii R.G. şi V.R. şi, separat de expertul N.D. (propus de apelantul-pârât), că suma de 15.039 euro acordată de instanţa de fond drept despăgubire pentru terenul expropriat, este cea mai apropiată de valoarea reală a terenului în suprafaţă de 15.039 mp, situat în comuna Moroeni, judeţul Dâmboviţa, în raport de criteriile prevăzute de lege, de valoarea reală de circulaţie a terenurilor în prezent şi de metodele de evaluare a acestora, astfel cum a constatat în apel şi expertul desemnat de expropriator, N.D., ajungând la aceeaşi valoarea estimată de 1 euro/mp.
A mai reţinut instanţa de apel că în cuprinsul expertizei omologate de instanţa de fond, expertul E.A.R. a apreciat preţul de circulaţie al terenului la 1 euro/m.p., iar din proba cu expertiză judiciară administrată în apel nu rezultă temeinicia criticilor formulate de apelanţii, în sensul că terenul nu ar fi fost corect evaluat.
De asemenea, instanţa de apel a arătat că nu poate omologa varianta solicitată de apelantele - reclamante M.I. şi D.C.M. şi de reprezentantul Ministerului Public, respectiv cea întocmită de experţii R.G. şi V.R. prin metoda comparaţiei directe, întrucât prin stabilirea unei despăgubiri mai mari decât cea acordată de instanţa de fond (de 1,3 euro /m.p.) s-ar înrăutăţi, în rejudecare după casare, situaţia părţii al cărei recurs a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, situaţie nepermisă de normele de drept procesual civil.
Astfel, potrivit art. 296 C. proc. civ., în propria cale de atac, părţii nu i se poate crea o situaţie mai grea decât acea din hotărârea atacată. În acest sens este şi art. 315 alin. (4) C. proc. civ. care arată că la rejudecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Or, din înscrisurile de la dosar rezultă că, în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelurile declarate de reclamante şi de pârât împotriva Sentinţei civile nr. 543 din 7 martie 2012, iar împotriva acestei decizii a formulat recurs numai pârâtul Consiliul Judeţean Dâmboviţa, recurs care a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, casându-se decizia curţii de apel, cu trimiterea dosarului spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru efectuarea unui nou raport de expertiză.
Instanţa de apel a apreciat că, în al doilea ciclu procesual, pentru a nu încălca dispoziţiile art. 296 alin. (2) C. proc. civ., trebuie să ţină cont la pronunţarea soluţiei de faptul că prezenta casare cu trimitere pentru rejudecare s-a făcut urmare recursului exercitat doar de către pârât.
În acest sens, curtea de apel a reţinut că soluţia de respingere a apelului declarat de reclamante, dată în primul ciclu procesual şi neatacată de acestea, are, în ceea ce le priveşte, putere de lucru judecat. În consecinţă, reclamantele nu pot obţine, în cadrul rejudecării, o soluţie defavorabilă pentru pârât cu privire la cuantificarea despăgubirii, pârâtul fiind cel care, urmare exercitării căii de atac a recursului a obţinut casarea deciziei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantele M.I. şi D.C.M. şi pârâtul Judeţul Dâmboviţa, prin Consiliul Judeţean Dâmboviţa.
1. Recurentele-reclamante M.I. şi D.C.M. au solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a Deciziei civile nr. 605 din 03 iunie 2014, menţinerea soluţiei de respingere a apelului pârâtului, admiterea apelului propriu şi omologarea raportului de expertiză efectuat în rejudecare, în faţa instanţei de apel, cu obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat în cuantum de 87.226 lei, (valoare obţinută prin metoda comparaţiei), precum şi la plata prejudiciului suferit ca urmare a exproprierii în cuantum de 4774 lei. De asemenea, recurentele-reclamante au solicitat obligarea recurentului-intimat-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în fond, apel şi recurs.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susţinând că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 315 alin. (4), raportate la art. 296 alin. (2) C. proc. civ., întrucât a omis, în mod nelegal, să facă şi aplicarea dispoziţiilor art. 315 alin. (3) din acelaşi act normativ.
Au arătat recurentele-reclamante că potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de trimitere are obligaţia să rejudece cauza în raport de toate motivele invocate în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost casată, ceea în prezenta cauză însemnă şi rejudecarea apelului declarat de reclamante. Această concluzie rezultă şi din dispozitivul Deciziei civile nr. 3019 din 30 mai 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a admis recursul pârâtului şi a casat în întregime hotărârea instanţei de apel, fără a menţine soluţia de respingere a apelului declarat de reclamante.
În consecinţă, dispoziţiile art. 296 alin. (2), respectiv dispoziţiile art. 315 alin. (4) C. proc. civ. urmează a se aplica nu în raport de recursul soluţionat, ci în raport de soluţia dată cu privire la ambele apeluri; în opinia recurentelor, numai în măsura în care instanţa de apel ar fi admis un singur apel şi l-ar fi respins pe celălalt, şi-ar fi găsit aplicarea dispoziţiile art. 296 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la apelul admis.
Or, în cauză, instanţa de apel a fost investită cu rejudecarea ambelor apeluri, nefiind ţinută astfel a-şi raporta soluţia dată recursului declarat de pârât.
Au mai arătat recurentele-reclamante că instanţa de apel a invocat existenţa autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte soluţia dată în apel, în primul ciclu procesual, având în vedere faptul că nu au formulat recurs, motivare care nu este legală, având în vedere că soluţia invocată - faţă de care se stabileşte autoritatea de lucru judecat - a fost casată de instanţa de recurs. Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel nu era ţinută de limitele apelului declarat de pârât sau de autoritatea de lucru judecat.
Au subliniat recurentele-reclamante că pe baza acestui raţionament care nu are un fundament juridic, instanţa de apel, cu prilejul rejudecării, nu s-a pronunţat asupra cererii de acordare a despăgubirilor reprezentate de prejudiciul pe care l-au suferit ca urmare exproprierii, evaluat în cuprinsul raportului de expertiză efectuat în apel la suma de 4774 lei (reprezentând renta funciară).
2. Recurentul-pârât Judeţul Dâmboviţa, prin Consiliul Judeţean Dâmboviţa, a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea Deciziei nr. 605 din 3 iunie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, în sensul admiterii apelului propriu şi stabilirii despăgubirii la 0,30 euro/mp conform raportului de evaluare al expertului G.R., iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi ale art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel i-a respins, în mod greşit, apelul reţinând că expertul G.R. (desemnat de instanţă), a evaluat terenul la 1,3 euro/mp (preţ stabilit prin metoda comparaţiei pe baza unor oferte imobiliare), când de fapt în raportul întocmit de acesta este reţinut şi preţul de 0,3 euro/mp (preţ stabilit de Camera Notarilor Publici Prahova), care trebuia avut în vedere de instanţa de judecată.
Astfel, acesta a arătat că urmare Deciziei civile nr. 3019 din 30 mai 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de rejudecare a cauzei, prin încheierea de şedinţă din data de 5 noiembrie 2013, Curtea de Apel Ploieşti a încuviinţat o nouă expertiză de specialitate, de către o comisie formată din trei experţi pentru stabilirea despăgubirilor privind terenul expropriat în suprafaţă de 15.039 mp, situat în extravilanul comunei Moroeni, punct Silişte, în conformitate cu art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Prin încheierea de şedinţă din data de 21 ianuarie 2014 apelantul-pârât Judeţul Dâmboviţa, prin Consiliul Judeţean Dâmboviţa, a fost abilitat să facă demersuri la Primăria Moroeni, Camera Notarilor Publici şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, în vederea obţinerii de copii de pe contracte de vânzare-cumpărare care vizează imobile de acelaşi fel cu cel aflat în litigiu. În urma acestor solicitări, nu au putut fi identificate astfel de contracte de vânzare-cumpărare, iar la solicitarea expertului G.R., desemnat de instanţă, instanţa de apel a încuviinţat folosirea preţurilor stabilite ca baremuri pentru tranzacţii de terenuri pe categorii de către Camera Notarilor Publici, deci a preţului de 0,30 euro/mp.
A mai arătat recurentul-pârât că în raportul de expertiză de la judecata în fond, fiecare dintre experţii din comisia de experţi, constituită în baza art. 25 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, a obţinut valori de piaţă diferite, aceştia folosind chiar şi metode de evaluare diferite; singura tehnică comună folosită a fost cea a comparaţiei, pornind de la analiza preţurilor de ofertare din publicaţii de specialitate şi de pe internet, iar nu a preţurilor din tranzacţiile încheiate în zonă.
Instanţa de apel a considerat preţul stabilit de expertul G.R. prin metoda comparaţie, ca preţ final, în condiţiile în care prin această metodă se stabileşte preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele în zona respectivă pe baza unor oferte existente în ziare locale şi pe internet; însă preţul real cu care se vând în mod obişnuit imobilele în zona respectivă este dat de către birourile notarilor publici, de agenţiile de intermedieri imobiliare, respectiv de tranzacţiile efective practicate în zonă pentru bunuri similare.
Recurentul-pârât a susţinut că valoarea reală a despăgubirii pentru imobilul supus exproprierii, este de 0,3 euro/mp, aşa cum rezultă din raportul de evaluare al expertului G.R. şi din adresa Camerei Notarilor Publici.
A arătat, de asemenea, că prin respingerea apelului său, instanţa de apel a validat cuantumul despăgubirilor stabilit în primă instanţă, pe baza unui raport de expertiză, întocmit cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, în condiţiile în care, pentru acest motiv, cauza a fost trimisă spre rejudecare Curţii de Apel Ploieşti.
Faţă de dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform cărora "despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată", recurentul-pârât a arătat că se impune menţinerea preţului stabilit de către Consiliul Judeţean Dâmboviţa pentru suprafaţa expropriată de 15.039 mp, teren extravilan, categoria de folosinţă "fâneaţă", (conform Hotărârii nr. 7 din 4 martie 2011 de stabilire a despăgubirii), acordat ca justă despăgubire, în suma de 21.926,86 lei (respectiv 0,35 euro/mp), aceasta rezultând din raportul de evaluare din 22 noiembrie 2010 întocmit de către SC N.S. SRL în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, în vigoare la acea dată.
A mai arătat recurentul-pârât că evaluarea proprietăţilor s-a realizat de către o echipă de evaluatori membri ai Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor din România, pentru unitatea administrativ-teritorială Moroeni, pe fiecare categorie de folosinţă, avându-se în vedere şi datele obţinute de la birourile notarilor publici, agenţiile de intermedieri mobiliare şi imobiliare, cu privire la tranzacţiile practicate în zona pentru bunuri similare, bursa privind valoarea de piaţă a bunurilor imobile.
Recurentul-intimat-pârât Judeţul Dâmboviţa, prin Consiliul Judeţean Dâmboviţa, a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentele-intimate-reclamante prin care a arătat că solicitarea acestora de admitere a apelului şi de omologare a raportului de expertiză efectuat în apel, cu obligarea sa la plata sumei de 87.226 lei, precum şi a prejudiciului suferit ca urmare a exproprierii în sumă de 4774 lei, este neîntemeiată având în vedere că trimiterea cauzei, spre rejudecare s-a făcut urmare admiterii recursului declarat doar de Judeţul Dâmboviţa, prin Consiliul Judeţean Dâmboviţa. Prin urmare, soluţia instanţei de apel în primul ciclu procesual are putere de lucru judecat, reclamantele neputând obţine în rejudecare, o soluţie defavorabilă pârâtului, sub aspectul cuantificării despăgubirii.
Şi recurentele-intimate-reclamante M.I. şi D.C.M. au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-intimat-pârât Consiliul Judeţean Dâmboviţa, prin care au solicitat respingerea acestuia, susţinând că sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, în sensul că valoarea despăgubirilor este dată de valoarea reală a imobilului şi de prejudicial cauzat proprietarului, iar valoarea reală reprezintă valoarea de piaţă a imobilului expropriat.
În opinia recurentelor-intimate-reclamante, valorile menţionate în Grila Camerei Notarilor Publici reprezintă o valoare minimă de impozitare, sub care nu se pot încheia tranzacţii imobiliare, iar nu valoarea de piaţă a imobilelor.
Au arătat că, în cauze similare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a statuat că valoarea reală a imobilului expropriat este dată de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel, iar în lipsa unor asemenea tranzacţii valoarea reală se va stabili prin alte metode.
Au concluzionat recurentele-reclamante că valoarea din Grila Notarilor este o valoare impusă, care nu implică efectuarea unei expertize, astfel încât raportarea la această valoare nu poate fi interpretată ca fiind o metodă de evaluare.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, cererile de recurs sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar şi dispoziţiile legale incidente în speţă, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurentele-reclamante au susţinut în mod întemeiat faptul că, în speţă, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile privitoare la aplicarea principiului non reformatio in pejus şi a reţinut în mod nelegal existenţa autorităţii de lucru judecat a deciziei date în apel în primul ciclu procesual.
Aceste critici, care în drept se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt fondate.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârea casată nu are nicio putere".
Aşa cum s-a arătat, prin Decizia civilă nr. 3019 din 30 mai 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de recurentul-pârât, a casat Decizia nr. 73 din 18 octombrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza, spre rejudecare.
Prin apelurile formulate împotriva Sentinţei civile nr. 543 din 7 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, atât reclamantele cât şi pârâtul au formulat critici privitoare la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantelor, urmare pierderii dreptului de proprietate, ca efect al exproprierii.
Aceste despăgubiri, conform dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, republicată, se compun din "valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite" iar pentru stabilirea lor este obligatorie administrarea probei cu expertiză judiciară, conform dispoziţiilor art. 25 din acelaşi act normativ.
Sub un prim aspect se constată că Decizia civilă nr. 73 din 18 octombrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti a fost casată, astfel că nu are în prezent nicio putere, prin urmare nu se poate reţine că ar prezenta autoritate de lucru judecat, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel cu prilejul rejudecării.
Este adevărat că, în primul ciclu procesual, recursul a fost formulat doar de către pârât însă soluţia de casare a vizat hotărârea recurată în ansamblul ei, de vreme ce nu s-a făcut nicio menţiune cu privire la păstrarea soluţiei date apelului declarat de reclamante.
Pe de altă parte, motivul de recurs care a determinat casarea deciziei din apel a fost nerespectarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, republicată, care reglementează calculul despăgubirilor în ansamblul lor.
Deşi se poate susţine că despăgubirile prevăzute în textul de lege sus-menţionat au două componente iar criticile pârâtului s-au referit doar modul de stabilire a valorii terenului, faţă de dispozitivul deciziei de casare este în afara oricărui dubiu că decizia care a făcut obiectul controlului judiciar în recursul soluţionat prin Decizia civilă nr. 3019 din 30 mai 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost casată în totalitate, rejudecarea în faza apelului urmând să se efectueze atât în ceea ce priveşte apelul declarat de pârât, cât şi în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamante.
În consecinţă, instanţa de apel trebuia să examineze şi criticile prin care apelantele-reclamante au susţinut că au suferit prejudicii rezultând din deteriorarea terenului rămas în proprietate, pierderea subvenţiei acordate de Statul român şi fragmentarea terenului în trei fâşii.
Din perspectiva aplicării principiului non reformatio in pejus, Înalta Curte reţine că, în cazul dedus judecăţii, calea de atac a apelului a fost exercitată atât de reclamante, cât şi de pârât, fiind formulate critici care au vizat ambele componente ale despăgubirii, respectiv valoarea terenului expropriat şi prejudiciul suferit de persoanele expropriate.
În consecinţă, o eventuală majorare a cuantumului despăgubirilor în apel nu ar conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 296 teza a 2-a C. proc. civ., deoarece ar fi o consecinţă a admiterii apelului reclamantelor, nu a exercitării apelului de către pârât.
Faţă de soluţia de casare a Deciziei nr. 73 din 18 octombrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, în ansamblul ei, Înalta Curte constată că sunt aplicabile dispoziţiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ., fiind necesară examinarea tuturor criticilor din apelurile formulate.
Cu referire la respectarea dispoziţiilor art. 296 şi 315 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în recursul precedent instanţa de recurs nu a statuat asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor ci, constatând că proba cu expertiză, obligatorie în cauză nu a fost administrată în condiţiile prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, republicată, a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare.
În lipsa oricăror menţiuni care să circumscrie limitele rejudecării şi faţă de conţinutul dispozitivului deciziei de casare, argumentele instanţei de apel, în sensul că, în rejudecare nu s-ar putea acorda despăgubiri mai mari decât cele acordate de prima instanţă, din raţiuni care ţin de neagravarea situaţiei pârâtului, sunt nelegale.
Prin acest raţionament, instanţa de trimitere a modificat limitele casării, rejudecând doar apelul declarat de pârât, cu consecinţă că, faţă de casarea primei decizii din apel, calea de atac exercitate de apelantele-reclamante a rămas, în fapt, nesoluţionată.
Faţă de aceste considerente, recursul declarat de recurentele-reclamante, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este fondat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât, Înalta Curte reţine că acesta a criticat decizia sub aspectului valorii terenului expropriat şi a respectării dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, republicată.
Sub un prim aspect, se constată că prin decizia de casare, obligatorie pentru instanţa de trimitere conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., s-a stipulat că, instanţa de apel va dispune, cu ocazia rejudecării, efectuarea unui nou raport de expertiză, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi va administra, în mod nemijlocit, dovezile necesare pentru respectarea aceloraşi prevederi legale, prin care să poată fi determinat preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială în care se află terenurile în litigiu.
Instanţa de apel nu a dat eficienţă acestor îndrumări, în special în ceea ce priveşte obligaţia de a administra în mod nemijlocit dovezile sus-menţionate.
Astfel, deşi ordinea firească de administrare a probatoriului era aceea de ordonare a probelor necesare pentru obţinerea de înscrisuri relevante cu privire la preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială în care se află terenurile în litigiu, respectiv emiterea de adrese către birouri ale notarilor publici, oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară, instituţia cu atribuţii de evidenţă a rolului fiscal de la nivelul administraţiei locale, etc., chiar înainte de dispunerea refacerii expertizei, Curtea de Apel Ploieşti a procedat, ulterior desemnării experţilor, la abilitarea apelantului-pârât de a face demersuri către instituţiile menţionate în încheierea de şedinţă de la 21 ianuarie 2014, în vederea obţinerii de contracte de vânzare-cumpărare.
Or, această modalitate de administrare a probatoriului nu dă eficienţă principiului nemijlocirii, care presupune administrarea probelor de către instanţă.
Desigur că instanţele de judecată pot stabili şi în sarcina părţilor obligaţia de a depune la dosar asemenea înscrisuri, în măsura în care le deţin, însă, în virtutea rolului activ şi faţă de dispoziţiile deciziei de casare şi respectiv ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, republicată, era necesar ca instanţa de apel să administreze în mod direct probele sus-menţionate, cu atât mai mult cu cât demersurile apelantului-pârât nu au dus la obţinerea de înscrisuri relevante.
Înalta Curte menţionează şi împrejurarea că respectarea îndrumării date de instanţa de recurs, pe lângă faptul că este obligatorie, este de natură să garanteze respectarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare al părţilor, care ar avea posibilitatea să consulte înscrisurile pe baza cărora ar urma să se efectueze raportul de expertiză şi să le discute în contradictoriu.
Distinct de aspectele care ţin de respectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentului-pârât în ceea ce priveşte împrejurarea că instanţa de apel, şi-a conturat opinia cu privire la despăgubirea constând în valoarea terenului (în sensul că şi-a însuşit unul dintre punctele de vedere expuse de experţi) pe baza raportului de expertiză omologat de tribunal, în condiţiile în care motivul casării deciziei din apel în primul ciclu procesual l-a constituit tocmai faptul că raportul de expertiză nu a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor legale.
Faţă de considerentele expuse pe baza cărora recursul declarat de recurentul-pârât, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. apare ca fiind fondat, nu se mai impune examinarea criticilor privitoare la modalitatea de determinare de către experţi a valorii terenului, întrucât urmează a se dispune rejudecarea apelurilor.
Înalta Curte subliniază însă că, în măsura în care pe baza probelor ce urmează a fi administrate în conformitate cu dezlegările date de instanţa de recurs, în mod obiectiv nu va fi posibilă întocmirea raportului de expertiză pe baza unor contracte autentificate de vânzare-cumpărare, vor putea fi utilizate, în condiţiile legii, alte elemente de determinare a despăgubirilor, inclusiv grilele utilizate de birourile notarilor publici sau oferte de vânzare.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi 313 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurentele-reclamante M.I. şi D.C.M. şi de recurentul-pârât Judeţul Dâmboviţa, prin Consiliul Judeţean Dâmboviţa, împotriva Deciziei nr. 605 din 3 iunie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de recurentele-reclamante M.I. şi D.C.M. şi de recurentul-pârât Judeţul Dâmboviţa, prin Consiliul Judeţean Dâmboviţa, împotriva Deciziei nr. 605 din 3 iunie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3269/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3276/2014. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
