ICCJ. Decizia nr. 3308/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3308/2014
Dosar nr. 52913/299/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la 25 noiembrie 2014
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 15 octombrie 2014, Biroul executorului judecătoresc S.M.E. a solicitat încuviinţarea executării silite a titlului executoriu constând în Sentinţa civilă nr. 9024 din 27 mai 2013 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 16511/117/2012, definitivă prin Decizia nr. 4349/R din 06 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj.
Cererea a fost formulată la solicitarea creditorului M.I. împotriva debitoarei Societatea naţională de transport feroviar marfă "C.M." SA - Sucursala Muntenia Dobrogea, pentru achitarea drepturilor salariale la care a fost îndreptăţit creditorul prin titlul executoriu menţionat.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 665 alin. (1) C. proc. civ.
Prin încheierea nr. 20926 din 20 octombrie 2014, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi, în consecinţă, a dispus trimiterea cauzei, spre soluţionare, Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
În considerentele hotărârii, instanţa a reţinut următoarele:
În M. Of. al României, partea I, nr. 529 din data de 16 iulie 2014, a fost publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 348/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 650 alin. (1) şi art. 713 alin. (1) C. proc. civ., decizie potrivit căreia, textul de lege supus controlului de constituţionalitate permite un criteriu subiectiv de apreciere din partea uneia dintre părţile în litigiu, ceea ce echivalează cu lipsa stabilirii cu precizie a instanţei de executare competente, respectiv cu imposibilitatea cunoaşterii de către debitor, în cauza dată, a acestei instanţe.
Cât priveşte noua instanţa de executare competentă, Curtea Constituţională a statuat că, pe viitor, legiuitorului îi revine sarcina să reglementeze expres instanţa de executare competentă, tocmai pentru a da efect normei constituţionale a art. 126 alin. (2), în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil, să adopte norme care să întrunească criteriile de precizie, claritate şi, implicit, previzibilitate, impuse de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii europene a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia revizuită, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale se suspendă.
De asemenea, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 58/1996, în caz de admitere a excepţiei, decizia Curţii produce efecte obligatorii şi numai pentru viitor, drept consecinţă textul apreciat ca neconstituţional nu mai poate fi aplicat în viitor. Totodată, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 186/1999, dispoziţiile constituţionale pot şi trebuie să fie aplicate în mod direct de către instanţele judecătoreşti şi în cazul în care, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, a fost constatată neconstituţionalitatea prevederilor legale existente, iar legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea, după caz, a acelor prevederi legale.
Având în vedere că, până în prezent legiuitorul nu a intervenit în sensul reglementării instanţei de executare, instanţa a constatat că se va face aplicarea dreptului comun, respectiv a dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor menţionate, cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.
În ceea ce o priveşte pe debitoarea Societatea naţională de transport feroviar marfă "C.M." SA - Sucursala Muntenia Dobrogea, instanţa a constatat că aceasta are sediul în Constanţa.
În primul rând, a reţinut instanţa, potrivit art. 131 din O.G. nr. 26/2000, sucursalele sunt structuri teritoriale fără personalitate juridică.
În al doilea rând, prin Sentinţa civilă nr. 9024 din 27 mai 2013 a Tribunalului Cluj, definitivă prin Decizia civilă nr. 4349/R din 06 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, debitoarea Societatea naţională de transport feroviar marfă "C.M." SA, cu sediul în Bucureşti, a fost obligată la plata, către creditorul M.I. a drepturilor băneşti, şi nu debitoarea Societatea naţională de transport feroviar marfă "C.M." SA - Sucursala Muntenia Dobrogea.
Prin urmare, instanţa a reţinut că are calitatea de debitoare în cauză Societatea naţională de transport feroviar marfă "C.M." S.A., sediul acesteia fiind situat în Bucureşti, B-dul D., sector 1, astfel că instanţa de executare competentă este Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 19006 din 03 noiembrie 2014, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa.
În motivarea hotărârii, instanţa a reţinut următoarele:
Prin raportare la normele de competenţă în vigoare la momentul sesizării instanţei, s-a constată că, în urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 348 din 17 iunie 2014, a fost declarat neconstituţional alin. (1) al art. 650 C. proc. civ. care statua că instanţa de executare era judecătoria în a cărei circumscripţie se afla sediul biroului judecătoresc care făcea executarea. Deşi Curtea Constituţională a declarat neconstituţional întregul alineat, totuşi, întrucât deciziile acesteia sunt obligatorii atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi considerentele, iar Curtea a apreciat în considerentele deciziei sale că este întemeiată critica de neconstituţionalitate numai cu privire la locul situării judecătoriei care era instanţa de executare, se reţine că instanţa de executare este tot judecătoria, acesteia aparţinându-i competenţa materială de a soluţiona cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi orice alte incidente care intervin în cursul executării, dacă legea nu prevede altfel.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a prezentei cauze, în urma deciziei amintite, instanţa a reţinut că, potrivit art. 5 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată în baza legii sau a uzanţelor, devin incidente dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare. Astfel, instanţa a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., norma generală de competenţă, care statuează că instanţa competentă teritorial este cea de la domiciliul sau sediul debitorului.
Aşadar, întrucât în prezenta cauză debitoarea are sediul în Municipiul Constanţa, instanţa a constatat că Judecătoria Constanţa este competentă teritorial să soluţioneze speţa de faţă.
Totodată, instanţa a reţinut că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilităţii în virtutea căruia instanţa nu poate modifica cadrul procesual stabilit de părţi, în speţă creditorul, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.
Astfel, instanţa a constatat că cererea de încuviinţare a executării silite a fost formulată împotriva debitoarei Societatea Naţională de Transport Feroviar Marfa "C.M." SA - Sucursala "C.M." Muntenia Dobrogea, al cărei sediu se află în municipiul Constanţa şi nu împotriva pârâtei din titlul executoriu - Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.M." SA, al cărei sediu se află în municipiul Bucureşti, sector 1.
Or, într-o astfel de situaţie, instanţa este ţinută să-şi verifice competenţa prin raportare la sediul debitoarei indicate în cererea de încuviinţare a executării silite şi nu prin raportare la persoana menţionată în titlul executoriu, o eventuală neconcordanţă între debitoare şi cel obligat în temeiul titlului executoriu urmând a fi analizată prin raportare la verificarea calităţii procesuale pasive în condiţiile art. 36 C. proc. civ. şi nu prin schimbarea de către instanţa a cadrului procesual pasiv.
Instanţa reţine că o astfel de soluţie se impune şi în situaţia în care pretinsa debitoare nu ar avea capacitate procesuală, cum implicit a statuat instanţa de trimitere. Analiza capacităţii procesuale se impune a fi făcută prin raportare la dispoziţiile art. 56 C. proc. civ., însă tot după verificarea şi constatarea competenţei instanţei sesizate, tot prin raportare la persoana indicată în cererea de încuviinţare a executării silite.
În temeiul art. 134 C. proc. civ., constatând ivit conflictul negativ de competenţă, instanţa a suspendat judecata cauzei şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa superioară comună celor între care a luat naştere conflictul, în vederea soluţionării acestuia.
Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, pentru argumentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. I pct. 21 din Legea nr. 138 din 15 octombrie 2014, cu referire la modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispoziţiile art. 650 alin. (1) din cod au fost modificate în sensul că: "Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel".
Prin Decizia nr. 348, pronunţată la data de 17 iunie 2014, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. Această decizie a fost publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 529 din data de 16 iulie 2014, dată de la care decizia a devenit obligatorie, iar prevederile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. nu mai produc efecte juridice.
În legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată s-a pronunţat instanţa supremă, prin Decizia în interesul legii nr. 3 din 04 aprilie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 350 din 19 mai 2011, prin care s-a statuat că "potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că ele trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează".
S-a statuat prin decizia menţionată că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de neconstituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare", instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
În raport de această împrejurare, în lipsa dispoziţiilor speciale ale art. 650 alin. (1) C. proc. civ., pentru a determina competenţa teritorială a instanţei de executare, se revine la competenţa teritorială de drept comun, reglementată în prezent de dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., care prevăd că cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.
Pe cale de consecinţă, în lipsa unor alte prevederi speciale în materia executării silite, instanţa de executare este judecătoria în raza căreia îşi are domiciliul sau sediul debitorul.
În speţă, s-a solicitat încuviinţarea executării silite prin titlul executoriu constând în Sentinţa civilă nr. 9024 din 27 mai 2013 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 16511/117/2012, definitivă prin Decizia nr. 4349/R din 06 noiembrie 2013, în care debitoare este Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.M." SA, cu sediul în municipiul Bucureşti, sector 1.
Astfel, prin raportare la prevederile legale menţionate anterior, rezultă că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză este judecătoria în circumscripţia căreia se află, la data sesizării organului de executare, sediul debitorului.
La data sesizării organului de executare, sediul debitoarei era în Bucureşti, în circumscripţia sectorului 1, şi nu în Constanţa, judeţul Constanţa, acesta din urmă fiind sediul Sucursalei "C.M." Muntenia Dobrogea, sucursala fiind, în accepţiunea legiuitorului doar un "dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţilor".
Prin urmare, se reţine că, la data sesizării organului de executare, 14 octombrie 2014, competentă a soluţiona cererea de încuviinţare a executării silite era judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul debitorului - Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.M." SA, cu sediul în Bucureşti, B-dul D., sector 1, respectiv Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Pe cale de consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va stabili în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3302/2014. Civil. Acţiune în revendicare.... | ICCJ. Decizia nr. 3310/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
