ICCJ. Decizia nr. 3310/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3310/2014
Dosar nr. 73614/3/2011
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 22 aprilie 2010, sub nr. 13549/300/2010, reclamantele M.Y.B. şi A.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Primăria Municipiului Bucureşti, Primăria Sectorului 2 Bucureşti, B.G. şi SC P. SA, obligarea pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti, Statul Român şi B.G. să le lase în deplina proprietate şi liniştita posesie imobilul - construcţie situat în Bucureşti, sector 2, str. I., compus din parter şi etaj; constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al SC P. SA asupra terenului în suprafaţă de 839.79 mp, situat la aceeaşi adresă, ca fiind obţinut prin fraudă la lege şi, în subsidiar, obligarea acestei pârâte de a le lăsa reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că sunt succesoarele autorului comun, R.F., astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse. Acesta a fost proprietarul imobilului din str. I., sector 2, compus din teren în suprafaţă de 892 mp şi construcţia, casa de locuit, edificata pe acesta, compusa din parter (5 camere şi atelier de presaj) şi etaj (atelier şi trei dependinţe), aşa cum rezulta din copia contractelor de vânzare-cumpărare şi extrasul de carte funciară - Dosarul nr. 9379/1940.
În urma decesului autorului lor, au rămas ca moştenitoare legale reclamantele şi ca moştenitoare testamentară E.D., care a dobândit prin legat cu titlu particular apartamentul de la mansardă situat în str. I. Aceasta a transmis lui D.M. şi D.A., prin legatul cu titlu universal nr. 1271 din 1982, apartamentul de la mansardă imobilului din str. I. care, la rândul lor, au înstrăinat acest apartament prin actul de vânzare-cumpărare din 29 iulie 1991, pârâtului B.G.
În anul 1950, autorul reclamantelor a constituit ca aport în natură în calitate de viitor membru cooperator, la Cooperativa D., imobilul teren şi construcţie, cu excepţia apartamentului de la mansarda, asupra căruia şi-a păstrat dreptul de proprietate, drept ce a format ulterior obiectul vânzării către pârâtul B.G. Din anul 1952, în acest imobil a funcţionat până la desfiinţarea ei, în anul 1954, o secţie a Cooperativei D. Niciodată, însă, Cooperativa D. nu a înscris pe numele său proprietatea imobilului, ce a fost adus ca aport în natura de autorul reclamantelor. Aceasta nu a pretins şi nici nu putea pretinde, un drept de proprietate asupra imobilului, deoarece în conformitate cu statutul cooperativei nu dobândea decât folosinţa bunului. După decesul lui R.F., dreptul de proprietate a fost înscris în evidenţele fiscale pe numele moştenitorilor săi şi, în continuare, a dobânditorilor cu titlu particular menţionaţi anterior. În conformitate cu Decretul de organizare a Cooperativelor, posesia acestui bun revenea de drept în patrimoniul autorului reclamantelor pe data desfiinţării Cooperativei D. Cu toate acestea, imobilul a fost preluat, în mod abuziv de către stat, fiind stăpânit cu titlu precar, în fapt, de către Consiliul Local al fostului Sfat Popular al Sectorului 2, care a stabilit în acest imobil una din întreprinderile prestatoare de servicii, respectiv SC P. SA (fostul U.P.). Nici fostul Sfat Popular al Sectorului 2 şi nici Întreprinderea U.P. nu au pretins niciodată vreun drept de proprietate asupra acestui imobil, care a continuat să figureze în regimul de impunere fiscale pe numele autorului reclamantelor.
În anul 1995, SC P. SA Bucureşti a obţinut de la Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, în temeiul Legii nr. 15/1990, privind reorganizarea unităţilor economice de stat şi a H.G. nr. 834/1991, certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 09 mai 1995 cu privire la suprafaţa de 11094 mp teren. Acest titlu este nul de drept întrucât Statul Român prin Ministerul Lucrărilor Publice nu putea constitui un drept de proprietate paratei, titlul emis fiind făcut cu fraudă la lege, deoarece el provine de la un non dominus.
Pretinsul titlu de proprietate decurgând din certificatul M10 nu poate produce efecte juridice, deoarece nici în titlu şi nici în anexe nu este menţionată suprafaţa de teren situată în str. I. Pârâtei i-a fost respinsă cererea de întabulare a dreptului de proprietate a acestui teren dobândit în temeiul certificatului M10 tocmai pentru faptul incertitudinii dreptului. De asemenea, titlul este nul de drept fiind rezultatul unei fraude la lege, fiind eliberat de către un neproprietar şi, situaţie esenţială, nu priveşte imobilul în litigiu. Cu totul în subsidiar, prin compararea titlurilor, rezultă că titlul autorului reclamantelor este singurul titlu valabil cu privire la întreg imobilul teren şi construcţie situat în Bucureşti, sector 2, str. I.
Reclamantele au mai precizat că nu contestă dreptul de proprietate dobândit de pârâtul B.G. asupra apartamentului aflat la mansarda şi terenului aferent.
În drept au fost invocate disp. art. 480 C. civ., Convenţia europeană a Drepturilor Omului şi Protocolul nr. 1 la aceasta.
Pârâta Primăria Sectorului 2 Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
La data de 19 noiembrie 2010, reclamantele au depus cerere precizatoare, prin care au arătat că înţeleg să cheme în judecată în calitate de pârâţi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, SC P. SA şi B.G., solicitând obligarea acestora să le lase în deplina proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, str. I., sector 2, compus din 839.79 mp şi construcţia edificata pe acesta, alcătuita din parter şi etajul 1.
Pârâtul B.G. a formulat, la data de 19 noiembrie 2010, întâmpinare prin care a arătat că recunoaşte pretenţiile reclamantelor, solicitând ca în cazul admiterii acţiunii să i se respecte dreptul de proprietate asupra terenului aflat în indiviziune şi apartamentului şi să nu fie obligat la plata cheltuielilor de judecată.
La acelaşi termen de judecată, reclamantele au depus o nouă cerere precizatoare, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, şi a lui B.M.
Prin Sentinţa civilă nr. 11963 din 14 octombrie 2011, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde cauza a fost înregistrata la data de 23 noiembrie 2011, sub nr. 73614/3/2011.
Instanţa a administrat, la solicitarea reclamantelor, proba cu înscrisuri, proba cu expertiza tehnică topografică (raportul de expertiză şi suplimentul acestuia, întocmite de expertul F.L., fiind depuse la Dosarul nr. 13549/300/2010 şi la Dosarul nr. 73614/3/2011) şi proba cu expertiză tehnică evaluatorie (raportul de expertiză întocmit de expertul E.M. fiind depus la dosarul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti).
Prin Sentinţa civilă nr. 2005 din 07 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea modificată, formulată de reclamantele M.Y.B. şi A.C., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, SC P. SA, prin administrator judiciar "T.A." SPRL, B.G. şi B.M.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1911, de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, R.F. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. I. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 martie 1920, de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, R.F. a dobândit şi dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. I.
După cum rezultă din copia procesului-verbal din Dosarul nr. 9379/1940, întocmit de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, R.F. a fost înscris, ca titular al dreptului de proprietate al imobilului din str. I., compus din teren în suprafaţă de 892 mp şi construcţie cu parter, etaj şi mansardă, având la parter 5 camere cu destinaţia de atelier de presaj, la etaj o sală mare (atelier) şi trei dependinţe pentru servitori şi la mansarda un apartament cu trei camere şi dependinţe.
Conform declaraţiei autentificate din data de 26 ianuarie 1951, transcrisă în registrul de transcripţiuni de la Grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 254 din 27 ianuarie 1951, R.F. a adus ca aport la capitatul social al Cooperativei D. dreptul de folosinţă al imobilului.
Ulterior, imobilul din str. I. a fost dat în folosinţa Institutului de Cercetare şi Sistematizare Locuinţe şi Gospodărie Comunală, astfel cum rezultă din situaţia spaţiilor ocupate de aparatul şi unităţile Comitetului pentru Problemele Consiliilor Populare, din care, prin divizare, s-a constituit Institutul de cercetări, studii şi proiectări pentru urbanism şi amenajarea teritoriului "U.P." Bucureşti, devenită SC P. SA, prin H.G. nr. 162/1991.
Pentru terenul în litigiu, SC P. SA a obţinut eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M10 nr. 0351, de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului.
R.F. a decedat la data de 24 iunie 1959, lăsând-o ca unică moştenitoare legală pe S.C.G., în calitate de strănepoată de frate patern, conform certificatului de moştenitor din 05 august 1996, emis de BNP C.R.
Prin certificatul de moştenitor din 24 decembrie 1959, eliberat de Notariatul de Stat al Raionului "1 Mai" se atestă calitatea de moştenitoare testamentară cu privire la apartamentul din str. I., compus din mansardă şi pivniţa a E.D. Aceasta din urmă a decedat la data de 27 iulie 1982, drepturile existente în patrimoniul său revenindu-le moştenitorilor D.M. şi D.A.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 iulie 1991, de Notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucureşti, D.M. şi D.A. i-au înstrăinat pârâtului B.G. dreptul de proprietate asupra apartamentului menţionat mai sus, iar la data de 07 august 2003, Prefectura Municipiului Bucureşti a emis titlul de proprietate nr. 20950/2, prin care li s-a constituit lui B.G. şi B.M. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 50 mp, cota indiviză, aferentă apartamentului nr. 1.
Conform certificatului de moştenitor din 26 septembrie 2001, eliberat de BNP R.C., S.C.G. a decedat, la data de 21 august 2001, lăsând-o ca moştenitoare legală pe M.J.M., căreia în calitate de fiică i-a revenit întreaga masa succesorală.
Reclamanta M.Y.B. este moştenitoarea defunctei M.J.M., decedată la data de 30 mai 2007, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor legal din 29 august 2007, emis de BNPA D.M. şi A.L.
În ceea ce o priveşte pe reclamanta A.C., din actele de stare civilă depuse la dosar, instanţa a reţinut că este fiica lui A.B., iar acesta a fost fiul lui A.B., care a fost la rândul său fiul lui F.E., fratele lui F.R. Reclamanta, însă, nu a făcut dovada calităţii de moştenitoare a fostului proprietar, F.R. Astfel, pe o parte, nu s-a solicitat anularea certificatului de moştenitor din 05 august 1996, care atesta calitatea de unică moştenitoare legală a defunctului F.R. a lui S.C.G., iar potrivit disp. art. 88 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, "până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitori a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte", iar pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada acceptării de către aceasta şi autorii săi a succesiunii defunctului F.R.
În concluziile raportului de expertiză tehnică topografică întocmit de expertul tehnic F.L., s-a arătat că imobilul actual din str. I., se identifică cu terenul dobândit de F.R. şi este inclus în terenul, pentru care parata SC P. SA deţin certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M10 nr. 0351.
De asemenea, în raportul de expertiză tehnică construcţii întocmit de expertul tehnic E.M. s-a precizat ca pe terenul din str. I., sunt edificate următoarele construcţii: 1. clădirea cu corp I cu subsol I şi corp II cu subsol II, cu o vechime de cca. 85 ani şi compusa din Corp I - subsol + parter + pod şi Corp II - subsol + parter + etj 1+ pod mansardat, clădirea atelier, cu o vechime de cca. 60 ani, cu destinaţia de spaţii de producţie, cu regim de înălţime parter, care cuprinde ateliere mecanice, clădirea cabină poartă, cu o vechime de cca. 60 de ani, cu destinaţie de spaţii acces incintă, care cuprinde 1 atelier mecanic şi clădirea bufet, de cca. 18 ani cu destinaţie de spaţiu comercial.
În ceea ce priveşte existenţa unei opţiuni a fostului proprietar sau a moştenitorilor săi între formularea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, privind regimul imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989 sau a unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv art. 480 C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, a stabilit că rezolvarea concursului între legea specială şi legea generală se face, în principiu, în favoarea legii speciale.
Astfel, s-a arătat că, din moment ce pentru imobilele preluate, în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii imobilele se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială s-ar putea aplica în concurs cu aceasta. "Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute (art. 18 lit. c), art. 29)". Aşadar, ţinând cont că imobilul în litigiu intră în câmpul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat de stat fără titlu în perioada de referinţă, reclamantele nu aveau, în principiu, deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun, ci ar fi trebuit să îşi valorifice pretenţiile conform dispoziţiilor legii speciale.
Cu toate acestea, în decizia menţionată anterior, a arătat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, ce poate fi stabilită şi în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, instanţa este ţinută să analizeze dacă reclamantele se pot prevala de existenţa unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a jurisprudenţei Curţii.
Sub acest aspect, instanţa a reţinut că, începând cu hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), Curtea a arătat (schimbându-şi practica anterior conturată, în sensul că simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, reprezentă o privare nejustificate de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1) că reclamanţii se pot prevala de existenţa unui "bun actual" în patrimoniul lor, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă, prin care nu numai că li s-a recunoscut calitatea de proprietar, dar s-a şi dispus restituirea bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
În speţă, din adresa din 31 ianuarie 2011, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Serviciul Analiză, Soluţionare şi Gestiune Notificări Legea nr. 10/2001, rezultă ca reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 privind imobilul situat în Bucureşti, str. I., sector 2, care, însă, nu a fost soluţionată până la data introducerii acţiunii în revendicare.
Cu atât mai mult, reclamantelor nu le poate fi recunoscută decât un drept de creanţă valorificabil, în procedura Legii nr. 10/2001, iniţiată de reclamanţi. Această împrejurare nu poate conduce la concluzia că reclamantelor le este încălcat dreptul de acces la instanţă, prevăzut de art. 6 din Convenţie, întrucât acestea au posibilitatea nu numai de a contesta în instanţă decizia sau dispoziţia emisă de entitatea investita cu soluţionarea notificării, dar, conform Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, pronunţate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de a sancţiona şi refuzul nejustificat de a răspunde notificării prin competenţa recunoscută instanţelor de a soluţiona pe fond notificarea persoanei îndreptăţite.
De asemenea, stabilirea faptului că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil urmează a fi făcută în procedura Legii nr. 10/2001, în conformitate cu disp. art. 2 din acest act normativ, fiind lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte soluţia ce va fi dată acţiunii în revendicare în prezenta cauză, după cum s-a arătat anterior. Aşa fiind, nu se poate susţine că titlul de proprietate al autorului reclamantelor, R.F., este preferabil faţă de titlul de proprietate al pârâtei SC P. SA şi, mai mult, principiul securităţii raporturilor juridice, impune respingerea acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată.
Împotriva Sentinţei civile nr. 2005 din 07 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, au declarat apel reclamanţii M.Y.B. şi A.C.
În motivarea apelului, apelanţii reclamanţi critică sentinţa pentru următoarele motive:
1. În mod greşit, a considerat instanţa de fond că apelanta reclamanta A.C. nu a făcut dovada calităţii de moştenitoare, de pe urma autorului său F.R., având în vedere faptul că sunt depuse la dosar toate dovezile în acest sens.
2. În mod greşit, instanţa de fond îşi întemeiază respingerea acţiunii în revendicare pe Decizia nr. 33/2008 considerând fără temei legal că, prin adoptarea legii speciale respectiv Legea nr. 10/2001, apelantele reclamante nu au, în principiu, deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun.
3. În mod nelegal, instanţa de fond a considerat că, chiar şi în condiţiile existenţei Hotărârii Atanasiu contra României, apelantele reclamante trebuie să se prevaleze de existenţa unui "bun actual" în patrimoniul lor.
4. În mod nelegal, instanţa de fond a considerat că apelantele-reclamante deţin un titlu de proprietate, care nu intră sub protecţia Convenţiei, deoarece această calitate nu le-a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definiţia sau printr-o Dispoziţie emisă de o autoritate publică.
5. În mod nelegal, instanţa de fond a apreciat că apelantelor nu le poate fi recunoscut decât un drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.
6. În mod total greşit şi nelegal, a apreciat instanţa de fond că nu se poate susţine ca titlul de proprietate al autorului reclamantelor, R.F., este preferabil faţă de titlul de proprietate al intimatei pârâte P. SA.
7. În mod nelegal, instanţa de fond şi-a întemeiat respingerea acţiunii în revendicare invocând principiul securităţii raporturilor juridice fără a detalia şi motiva în fapt şi în drept.
Se învederează că respingerea acţiunii în revendicare formulată reprezintă consacrarea cu caracter definitiv al ingerinţei în dreptul său de proprietate cu consecinţa încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamantele susţin că deţin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi, totodată, o speranţă legitimă care se concretizează interesul patrimonial prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură.
Apelantele învederează că îndeplinesc toate cerinţele prevăzute de legislaţia europeană şi română în vigoare, respectiv deţin contractele de vânzare-cumpărare, prin care autorii au dobândit suprafeţele menţionate precum şi construcţia aferentă precum şi actele de succesiune aferente.
Se arată că este necesar să se analizeze în ce măsură privarea de proprietate a apelantelor, prin "înstrăinarea" bunului de către stat către parata SC P. SA corespunde cerinţelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această "ingerinţă" a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.
În lipsa unei despăgubiri, singura soluţie pentru a înlătura privarea de proprietate la care apelantele sunt supuse în mod continuu, este înlăturarea dispoziţiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea directă a Convenţiei europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei europene.
Cum, în prezenta cauză, reclamantele susţin că deţin un "bun" în sensul Convenţiei, există o ingerinţă în dreptul la respectarea dreptului său manifestată prin emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate pe numele SC P. SA, această ingerinţă a rupt echilibrul just dintre protecţia proprietăţii apelantelor reclamante şi cerinţele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza decât prin recunoaşterea dreptului său de proprietate şi redobândirea acestuia.
Prin urmare, lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pe numele SC P. SA.
Pârâtul nu poate invoca încălcarea dreptului lui de proprietate, decurgând din certificatul de atestare a dreptului de proprietate, deoarece, spre deosebire de apelante are la dispoziţie un remediu efectiv în dreptul intern.
Se susţine că, în mod greşit instanţa de fond a considerat că apelantele reclamante nu deţin un bun actual în patrimoniul său, întrucât nu s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă, prin care să se recunoască calitatea de proprietar şi să se dispună restituirea bunului.
Apelante susţin că deţin un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât dreptul de proprietate nu s-a stins în patrimoniul autorului său şi s-a transmis în mod valabil către moştenitori.
În concluzie, se solicită să se analizeze titlurile exhibate de părţi prin raportare la exigentele 1 Protocol 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să se constate ca titlul apelantelor este mai caracterizat şi preferabil titlului pârâtului P. SA, întrucât provine de la adevăratul proprietar faţă de titlul intimatului pârât care provine de la un nonproprietar.
Totodată, ingerinţa în dreptul acestora nu îndeplineşte criteriile legalităţii şi proporţionalităţii impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe câtă vreme, ingerinţa în dreptul intimatului pârât este prevăzută de lege, are scop legitim şi este proporţională cu necesitatea protejării dreptului adevăratului proprietar al imobilului revendicat.
Prin Decizia civilă nr. 255 A din 10 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantele A.C. şi M.Y.B.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că pentru soluţionarea acţiunii în revendicare este necesar să se stabilească dacă apelantele reclamante au în patrimoniu un "bun" sau cel puţin "o speranţă legitimă", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi să se facă aplicarea criteriilor referitoare la principiul securităţii raporturilor juridice şi la cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 15/1990, precum şi la modalităţile concrete de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului.
Aplicând aceste principii, curtea de apel a constatat că apelantele reclamante nu mai au în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului în litigiu, deoarece acesta a ieşit, în mod definitiv şi irevocabil, din patrimoniul fostului proprietar, ca urmare a preluării abuzive.
În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun în sensul de nou drept de proprietate, în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislaţiei speciale şi a unei dispoziţii administrative sau judiciare.
Astfel, s-a considerat că, în temeiul legilor speciale adoptate de Statul Român s-a născut vocaţia dobândirii unui drept la indemnizare, dacă fostul proprietar a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Referindu-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în repetate rânduri (cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României, cauza Mătieş împotriva României) că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun", astfel cum această noţiune a fost definită (în jurisprudenţa sa).
S-a apreciat că nu poate fi considerată un "bun", speranţa la recunoaşterea unui drept de proprietate, care s-a stins de mult timp, şi nicio creanţă condiţională.
În acest context, Curtea a învederat că apelantele reclamante nu deţin nicio hotărâre judecătorească sau decizie administrativă, prin care să li se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, astfel că nu au un bun actual şi nici măcar o speranţă legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte titlul de proprietate al pârâtei reclamante SC P. SA, s-a reţinut că acesta este reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 10 nr. 0351, de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajărilor Teritoriului, eliberat în conformitate cu Legea nr. 15/1990, act care se bucură de prezumţia de legalitate şi valabilitate, având în vedere că nu a fost anulat sau desfiinţat prin vreo hotărâre judecătorească.
Prin urmare, s-a considerat că actul menţionat este apt să-şi producă efectele juridice fiind emis cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi constituie un "bun actual" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional.
Instanţa de apel a mai reţinut că preferabilitatea titlului de proprietate al SC P. SA este determinată de respectarea dispoziţiilor art. 19 şi 20 din Legea nr. 15/1995 la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi de valabilitatea şi legalitatea acestui act, ca efect al împrejurării că nu a fost desfiinţat sau anulat. Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că titlul SC P. SA este preferabil, paralizând acţiunea în revendicare formulată de reclamante, acestea din urmă având posibilitatea efectivă de o obţine despăgubiri pentru imobilul naţionalizat, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs în termenul legal reclamantele M.Y.B. şi A.C., criticând-o ca nelegală pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamantele au susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel a considerat că actul autorului lor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare, nu poate fi considerat ca reprezentând titlu de proprietate şi că, urmare a adoptării legislaţiei speciale (Legea nr. 10/2001) nu aveau, în principiu, deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun.
În acest context, s-a invocat aprecierea eronată în sensul inexistenţei unui bun actual sau a unei speranţe legitime la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios.
De asemenea, s-a invocat greşita reţinere a preferabilităţii titlului SC P. SA, ca fiind de natură să paralizeze acţiunea în revendicare.
S-a susţinut, totodată, aprecierea eronată a instanţei de apel în sensul necesităţii respectării dreptului de proprietate al intimatei pârâte SC P. SA, dobândit prin Legea nr. 15/1990, cu privire la teren şi construcţie, cu atât mai mult cu cât acestei pârâtei i-a fost respinsă cererea de întabulare a dreptului de proprietate a acestui teren dobândit în temeiul certificatului M10 tocmai pentru incertitudinea dreptului, fără ca în privinţa construcţiei să se facă vorbire de acest titlu.
De asemenea, s-a susţinut că sunt întrunite motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind nemotivată în ceea ce priveşte respingerea apelului privind construcţia.
Recurentele au arătat că, având în vedere obiectul acţiunii, revendicare prin comparare de titluri, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., instanţa trebuia să compare cele două titluri şi să constate că titlul lor era singurul valabil, originea fiind în actul autorului comun.
Recurentele au învederat că deţin un "bun" în sensul primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, dreptul lor bucurându-se de protecţia Convenţiei şi că stabilirea preluării imobilului fără titlu valabil o putea face instanţa de judecată şi nu instituţiile abilitate în baza Legii nr. 10/2001.
În acest sens, în ceea ce priveşte asigurarea accesului la justiţie, prin Hotărârea din 13 ianuarie 2009 în cauza Faimblat contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a opune reclamanţilor existenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le încalcă dreptul de acces la o instanţă, în măsura în care acea cale nu este efectivă.
S-a susţinut că vânzarea/trecerea de către stat a bunului reclamantelor în proprietatea unor terţi, chiar şi de bună-credinţă, dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al reclamantelor, însoţită de lipsa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a precizat că în materie imobiliară, chiar dacă pârâţii au fost de bună-credinţă, fiind în eroare cu privire la calitatea statului de proprietar aparent, această împrejurare nu conduce la dobândirea valabilă a unui drept de proprietate, legea română neprevăzând un astfel de efect.
Astfel, reclamantele au arătat că prin trecerea în proprietatea P. SA a dreptului de proprietate prin certificatul menţionat, sunt împiedicate să se bucure de dreptul lor de proprietate, situaţie care, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, le face să sufere o povară disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Fără a ignora efectele Legii nr. 10/2001, recurentele au arătat că restituirea imobilului nu aduce atingere securităţii raporturilor juridice, întrucât intrarea imobilului în proprietatea P. SA s-a făcut abuziv, constituind prin ea însăşi o atingere a securităţii rapoartelor juridice.
S-a arătat că respingerea acţiunii în revendicare reprezintă consacrarea cu caracter definitiv a ingerinţei în dreptul lor de proprietate cu consecinţa încălcării art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care condiţionează prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului în raport cu legea internă, astfel încât să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, reclamantele recurente au arătat că, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, riscul încălcării dreptului de proprietate al P. SA este eliminat, în condiţiile în care acesta are posibilitatea obţinerii valorii de piaţă a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun.
Examinând criticile invocate de recurentele reclamante, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Reclamantele au învestit prima instanţă cu o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Raportat la obiectul acţiunii dedus judecăţii, instanţa de apel a apreciat corect că aceasta trebuie soluţionată din perspectiva noţiunii de "bun" şi "speranţă legitimă".
În acest context, s-a considerat că obiectul protecţiei art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei îl formează patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie) şi reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală şi incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate, raportându-se la un obiect (corporal sau incorporal) determinat şi identificabil.
S-a reţinut argumentat de către instanţa de apel că în cauză prezintă interes cea de-a doua condiţie, dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului printr-o hotărâre cu valoare de principiu (Hotărârea din 28 septembrie 2004 Kopecky contra Slovaciei).
În acest context, s-a considerat că în soluţionarea acţiunii în revendicare trebuie verificată îndeplinirea criteriilor referitoare la existenţa unui "bun" în patrimoniul părţilor, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, principiul securităţii raporturilor juridice, precum şi modalităţile concrete de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului.
Analizând comparativ titlurile de proprietate de care s-au prevalat părţile, instanţa de apel a acordat preferinţă titlului intimatei pârâte SC P. SA.
Raportându-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la cauzele Maria Atanasiu ş.a. împotriva României şi Mătieş împotriva României, instanţa de apel a constatat corect că reclamantele M.Y.B. şi A.C. nu au un bun actual şi nicio speranţă legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios.
Astfel, reclamantele recurente au invocat, în dovedirea existenţei în patrimoniul lor a unui "bun" în sensul Convenţiei, doar titlul autorului comun R.F., respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 1911 prin care acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, Str. I. şi respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 19 martie 1920, prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, Str. I.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului relevantă a statuat că aceste titluri vechi nu fac dovada existenţei în patrimoniul reclamantelor a unui "bun" în sensul Convenţiei, care să beneficieze de protecţie conform art. 1 din Protocolul 1, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul fostului proprietar, ca urmare a preluării abuzive.
Legile speciale adoptate în materia restituirii imobilelor preluate abuziv sau vechile titluri de proprietate nu pot face dovada prin simpla lor existenţă a dreptului de proprietate, fiind necesare demersuri administrative sau parcurgerea căilor de recurs interne în scopul recunoaşterii calităţii de persoane îndreptăţite.
S-a constatat corect că, în speţă, recurentele reclamante, deşi au iniţiat demersuri administrative în vederea recuperării bunurilor preluate abuziv, nu au obţinut o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fie recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Noţiunea de "bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantelor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului, ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, de recunoaştere a dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutată.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în acest sens, în cauza pilot Atanasiu ş.a. contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010) că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este determinată de existenţa unei hotărâri definitive şi executorii prin care jurisdicţiile au recunoscut calitatea acestuia de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii s-a decis în mod expres restituirea bunului.
În consecinţă, Curtea a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, "se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi" (paragraful 142).
Astfel, pentru a dovedi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, recurentele ar fi trebuit să facă dovada faptului că deţin în patrimoniu un "bun" în sensul Convenţiei.
Pe lângă dovada calităţii de moştenitoare ale autorului comun R.F., al cărui imobil a fost preluat abuziv de Statul Român, reclamantele ar fi trebuit să probeze împrejurarea că, urmare a demersurilor iniţiate în scopul redobândirii proprietăţii, în baza Legii nr. 10/2001, au obţinut o hotărâre irevocabilă prin care deţinătorul să fi fost obligat la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului ce forma obiectul notificării.
Deşi recurentele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 privind imobilul ce a aparţinut autorului comun, aceasta nu a fost soluţionată până la momentul introducerii acţiunii în revendicare.
Faţă de refuzul autorităţii competente de a soluţiona notificarea depusă conform Legii nr. 10/2001, reclamantele nu au înţeles să atace în instanţă refuzul nejustificat de a emite decizie motivată, posibilitate conferită conform Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite asupra recursului în interesul legii.
Or, numai în aceste condiţii, în cazul unui drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o decizie de restituire emisă la finalul unei proceduri administrative, reclamantele recurente s-ar fi putut prevala de existenţa unui "bun" în sensul Convenţiei şi, în consecinţă, de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
Contrar susţinerilor formulate prin motivele de recurs, reclamantele nu au nicio "speranţă legitimă" de a li se recunoaşte un "bun" în sensul Convenţiei.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de "bun" are în vedere atât "bunuri actuale", cât şi "valori patrimoniale", inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui drept de proprietate.
În mod contrar, persoana care speră să i se recunoască un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate invoca o "speranţă legitimă", neconservându-şi dreptul real.
Simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat, respectiv formularea unei acţiuni în revendicare împotriva statului, nu se prezumă şi nu poate echivala cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime.
Ca atare, criticile formulate prin motivele de recurs cu privire la existenţa titlului preferabil al reclamantelor sunt nefondate.
Într-adevăr, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamanţii, într-o astfel de acţiune, să se poată prevala, la rândul lor, de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În ceea ce priveşte asigurarea accesului la justiţie, prin Hotărârea din 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a opune reclamanţilor existenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, le încalcă dreptul de acces la o instanţă în măsura în care această cale nu este efectivă.
Or, aşa cum s-a arătat în examinarea primului motiv de recurs, acest acces nu a fost teoretic şi iluzoriu, existând posibilitatea pentru moştenitorii fostului proprietar de a obţine măsuri reparatorii în echivalent, conform Legii nr. 10/2001, în cazul imposibilităţii restituirii în natură.
Prin urmare, s-a apreciat corect, în aplicarea principiului securităţii raporturilor juridice şi al respectării dreptului de proprietate al unui terţ, intimata societate privată, că acţiunea în revendicare se impune a fi respinsă.
Preferabilitatea titlului SC P. este determinată de respectarea dispoziţiilor art. 19 şi 20 din Legea nr. 15/1995, la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate (pentru un bun ce se afla în administrarea societăţii comerciale la momentul emiterii acestui act), precum şi de prezumţia de legalitate şi valabilitate a acestui certificat, câtă vreme nu a fost desfiinţat sau anulat. Prin urmare, s-a constatat corect că numai SC P. SA se poate prevala de existenţa unui "bun" în sensul Convenţiei, astfel încât, având în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, trebuie să se bucure de protecţia juridică a dreptului său de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare.
Criticile recurentelor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 C. proc. civ. referitoare la nemotivarea deciziei recurate, în ceea ce priveşte respingerea apelului lor cu privire la construcţie, ce nu face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea intimatei SC P. SA, sunt nefondate.
Motivele de apel formulate de reclamante împotriva sentinţei primei instanţe s-au referit la imobilul preluat de stat în integralitatea sa, fără ca, în ceea ce priveşte construcţia să se invoce critici distincte.
Astfel, nu există nicio justificare pentru care instanţa de apel să examineze distinct regimul construcţiei faţă de regimul terenului preluat de la fostul proprietar.
Prin urmare, instanţa de apel a răspuns prin considerentele deciziei atacate criticilor invocate de apelante cu referire la imobil în integralitatea sa, argumentele reţinute în justificarea soluţiei respingerii acţiunii neputând conduce la o soluţie diferită în ceea ce priveşte construcţia edificată pe terenul în litigiu.
Pentru toate aceste considerente, se va constata că recursul reclamantelor este nefondat, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmând a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A.C. şi M.Y.B. împotriva Deciziei nr. 255/A din 10 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3308/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3311/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
