ICCJ. Decizia nr. 3314/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3314/2014
Dosar nr. 65247/3/2011
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2014
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1591 din 11 septembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar Sector 2 Bucureşti, prin care s-a solicitat anularea Deciziei civile nr. 14003 din 1 iulie 2011, în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti, I.I., Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, sub motivul că decizia contestată a dispus restituirea în natură a terenului situat în str. A.V., sector 2, în suprafaţă de 823 mp, care constituie curtea G., teren ce era afectat în totalitate activităţilor educative şi de recreere ale copiilor, aşadar având o destinaţie de utilitate publică şi socială.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin Dispoziţia nr. 14003/2011 emisă în baza Legii nr. 10/2001 s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea pârâtului I.I., a terenului în suprafaţă de 823 mp, situat în Bucureşti, identificat în raportul de expertiză întocmit de expert M.I., cu obligaţia respectării dreptului la acces pentru ceilalţi coproprietari, la poarta auto şi poarta pietonală. De asemenea, prin Dispoziţia nr. 14002/2011 s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul în suprafaţă de 324 mp situat în Bucureşti, sector 2, imposibil de restituit în natură, persoanei îndreptăţite, fiind afectat de G. pe o suprafaţă de 228 mp şi de împrejmuirea imobilului nr. 46 din B-dul D.
Din raportul de expertiză, parte integrantă a Dispoziţiei nr. 14003/2011 de restituire în natură, rezultă că terenul ce a fost restituit în natură reprezintă curte interioară, nefiind restituit terenul pe care se află ridicată construcţia, respectiv teren identificat prin punctele x1 decembrie 7.
Întregul imobil asupra căruia s-a dispus în procedura Legii nr. 10/2001 în sensul mai sus arătat a aparţinut M.T., fiind dobândit de aceasta prin actul de adjudecare din 20 ianuarie 1939, terenul fiind în suprafaţă de 1180 mp şi pe acesta se afla ridicată o construcţie.
Imobilul din str. A.V. a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 3, iar cu Decizia nr. 1389/1952 a fost trecut în folosinţa Academiei RPR. Această decizie face referire la trecerea din fondul de bază al Întreprinderii Locuinţe şi Localuri Bucureşti a imobilului la roşu, naţionalizat, în baza Decretului nr. 92/1950 de la proprietar necunoscut, situat în A.V. nr. 30 - 32.
S-a apreciat de către tribunal că s-a făcut dovada exproprierii imobilului notificat, precum şi a faptului că dreptul de proprietate asupra acestuia a aparţinut autoarei notificatorului.
Cu referire la motivul de nulitate invocat de către reclamantă, privitor la încălcarea prevederilor art. 10 alin. (2) şi art. 11 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001 cu prilejul emiterii deciziei contestate, pentru motivul că terenul restituit reprezintă o amenajare de utilitate publică, respectiv curtea G., fiind afectat de activităţile educative ale preşcolarilor, tribunalul a reţinut incidenţa în cauză a normelor speciale ale art. 16 din Legea nr. 10/2001 corelate cu anexa nr. 2 lit. a) pct. 1 a legii, condiţii în care a apreciat că nu pot fi incidente normele generale ale art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile art. 16 din lege reprezentând normă specială faţă de cele mai sus amintite, pentru situaţia când utilitatea publică este reprezentată de activitatea de învăţământ.
Pe de altă parte, restituirea în natură fără a se menţiona obligaţia proprietarului de a menţine afectaţiunea imobilului nu reprezintă o cauză de nulitate absolută a dispoziţiei prin care s-a dispus restituirea, astfel că acţiunea formulată a fost apreciată ca neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 168A din 22 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Examinând criticile de apel formulate, instanţa de apel a arătat că, deşi sub anumite aspecte, prima instanţă nu a stabilit corect şi complet situaţia de fapt şi a dat o interpretare eronată unora dintre dispoziţiile legale aplicabile speţei, soluţia pronunţată este corectă, aceasta impunându-se a fi menţinută.
Astfel, intimatul-pârât este moştenitorul proprietarei M.T. (sau Th., potrivit declaraţiei de notorietate depuse la dosar), conform certificatului de moştenitor din 8 martie 1994 emis de notariatul de Stat Sector 2, aceasta dobândind dreptul de proprietate asupra imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 1180 mp, pe care se afla ridicată o construcţie, prin actul de adjudecare din 20 ianuarie 1939. Conform procesului-verbal nr. x/1940, imobilul din strada A.V., având ca proprietară pe M.I.T., a fost înscris în cartea funciară, menţionându-se că este compus din teren în suprafaţă de 1147 mp şi o casă cu parter, 3 camere şi dependinţe.
Deşi la dosar există o serie de înscrisuri cu conţinut contradictoriu, referitoare la actul în baza căruia imobilul în discuţie a fost preluat de stat - adresa din 15 noiembrie 2007 a SC A. SA, care menţionează că imobilul din strada A.V. a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, adresa din 5 iunie 2003 a SC A. SA care menţionează că imobilul din strada A.V. a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 3, pagina 361, "imobile în construcţie - numele proprietarului necunoscut" şi adresa nr. din 5 ianuarie 2001 a Primăriei Municipiului Bucureşti - Departamentul Patrimoniu Imobiliar - Direcţia Evidenţa Proprietăţii care arată că în anexa Decretului nr. 92/1950 nu este înscris imobilul situat la adresa din str. A.V. nr. 32, ci doar cel de la nr. 30 pe str. A.V. - instanţa de apel a reţinut că preluarea imobilului de către stat este un fapt care rezultă neîndoielnic din înscrisurile administrate ca probe în cauză, respectiv: Decizia nr. 1389 din 11 noiembrie 1952 a Sfatului Popular al Capitalei, prin care s-a scos din fondul de bază al Întreprinderii de Locuinţe şi Localuri Bucureşti "imobilul de roşu naţionalizat", situat în strada A.V. nr. 30 - 32, care se trece în folosinţa Academiei R.P.R., avizul din 5 septembrie 1952 al Uniunii de Stat a Planificării, în vederea transferului "imobilului de roşu naţionalizat" din Bucureşti, din folosinţa Sfatului Popular al Capitalei, în folosinţa Academiei R.P.R., adresa Serviciului Întreprinderi Comunale al Sfatului Popular al Capitalei din 12 august 1952, prin care îşi exprimă acordul pentru trecerea "imobilului naţionalizat" din Bucureşti, din folosinţa Sfatului Popular al Capitalei, în folosinţa Academiei R.P.R., adresa nr. x2/1952 a Academiei R.S.R., cu privire la destinaţia ce urma să o aibă imobilul din str. A.V. nr. 30 - 32.
S-a apreciat astfel că imobilul situat în Bucureşti, str. A.V. nr. 32 a fost preluat de stat fie în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, fie fără nici un titlu de preluare, ceea ce semnifică, în mod contrar susţinerilor apelantei, că imobilul în discuţie intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 fie conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a), fie ale art. 2 alin. (1) lit. i) din această lege, supoziţiile apelantei referitoare la existenţa unui titlu de proprietate al statului neputând fi însuşite în lipsa vreunei dovezi în acest sens.
Pe baza aceloraşi elemente probatorii s-a apreciat ca fiind eronată concluzia primei instanţe privind exproprierea imobilului, în cauză nefăcându-se dovada existenţei unui decret de expropriere, consecinţa acestei concluzii fiind aceea a neincidenţei dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2010, aplicabile numai în cazul imobilelor expropriate.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au fost în mod eronat înlăturate de prima instanţă, cu motivarea aplicării normelor speciale cuprinse în art. 16 din acelaşi act normativ.
Pornind de la conţinutul celor două texte legale în discuţie, instanţa de apel a reţinut că între acestea nu există o corelaţie de tipul general - special, ci fiecare reglementează situaţii distincte, pentru care instituie soluţii diferite, norma art. 10 alin. (2) aplicându-se în cazul imobilelor preluate abuziv, pe care, ulterior preluării, au fost edificate construcţii noi, autorizate, în timp ce norma înscrisă în art. 16 se aplică imobilelor a căror configuraţie de la data preluării a fost menţinută, dar au dobândit o anumită destinaţie, prevăzută de anexa 2 a legii.
În condiţiile arătate, prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu pot înlătura de la aplicare pe cele ale art. 10 alin. (2), iar instanţa este datoare să stabilească dacă în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) în privinţa terenului ce a format obiectul restituirii în natură în baza Dispoziţiei nr. 14003/2011.
Construcţia existentă pe terenul din Bucureşti, a fost identificată prin raportul de expertiză întocmit de expert M.I., în faza soluţionării administrative a notificării formulate de intimatul-pârât I.I., aceasta fiind edificată în baza autorizaţiei de construcţie din 15 octombrie 1952. În privinţa construcţiei sunt incidente prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, aceasta neputând fi restituită în natură.
Aceleaşi dispoziţii legale însă, prevăd restituirea în natură a părţii de teren rămase libere, cu excluderea suprafeţei ocupate de construcţii şi a celei afectate servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale.
Lămuriri în vederea aplicării acestor dispoziţii legale sunt aduse prin normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care în art. 10.3 prevăd: "În toate cazurile entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma "amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale" are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii şi anume, căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele".
S-a observat că dispoziţia de restituire contestată, nr. 14003/2011, a fost emisă cu excluderea suprafeţei afectate de căile de acces auto şi pietonale către construcţia edificată pe terenul din strada A.V. nr. 32, iar în privinţa terenului ce formează obiectul său nu au fost identificate amenajări subterane sau servituţi legale.
În toate situaţiile în care sunt incidente dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, terenul din jurul construcţiei reprezintă curtea acesteia, însă curtea unui imobil nu poate fi considerată, în sine, ca "afectată altor amenajări de utilitate publică" numai prin prisma destinaţiei construcţiei lângă care este situată.
S-a apreciat că numai destinaţia de grădiniţă publică a construcţiei din vecinătatea terenului restituit prin dispoziţia în litigiu, nu poate constitui temei al considerării respectivului teren ca fiind "afectat unor amenajări de utilitate publică", în condiţiile în care apelanta-pârâtă nu numai că nu a dovedit, dar nici nu a invocat existenţa unor astfel de amenajări. Dispoziţiile regulamentului general de urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/1996, invocate de apelanta-reclamantă nu sunt incidente în cauză, având în vedere prevederile art. 2 din acest regulament, intitulate chiar "domeniu de aplicare" şi care prevăd că "Regulamentul general de urbanism se aplică în proiectarea şi realizarea tuturor construcţiilor şi amenajărilor, amplasate pe orice categorie de terenuri, atât în intravilan, cât şi în extravilan".
S-a mai observat, în plus, că prin emiterea dispoziţiei de restituire în discuţie, G. nu a fost total lipsită de curte, astfel cum rezultă din raportul de expertiză ce constituie anexa acesteia.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar Sector 2 Bucureşti.
În motivarea recursului declarat, recurenta a invocat următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:
- Soluţia instanţei de apel, de menţinere a celei de primă instanţă, este nelegală deoarece cât timp nu se poate verifica modalitatea în care imobilul a intrat în proprietatea statului nu se putea emite nicio dispoziţie de retrocedare. Din moment ce nici adresa imobilului şi nici numele autoarei intimatului nu se regăsesc în actul de naţionalizare este foarte posibil ca imobilul să fi ajuns în posesia statului prin alte mijloace care nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 cât şi faptul că la data naţionalizării persoana respectivă să nu mai fi fost proprietara acestuia.
- Argumentele instanţei de apel, cum că nu poate constitui temei al considerării întregului teren ca fiind afectat de utilitate publică având în vedere destinaţia de grădiniţă publică a clădirii, sunt neîntemeiate. Un imobil afectat unei utilităţi publice trebuie astfel construit încât să corespundă realizării interesului public pe care este chemat să-1 satisfacă, el trebuind să fie privit ca un întreg, clădirea şi terenul aferent acesteia, în elaborarea planului de urbanism, în proiectarea şi în realizarea fiecărei construcţii şi amenajări urmărindu-se asigurarea funcţionalităţii acestora astfel încât să corespundă utilităţi căreia i-a fost destinat.
Faptul că prevederile regulamentului general de urbanism, aprobate prin H.G. nr. 525/1996 se aplică la proiectarea şi realizarea tuturor construcţiilor şi amenajărilor amplasate pe orice categorie de terenuri atât în intravilan cât şi în extravilan nu înseamnă că acesta nu ar fi aplicabil în cazul de faţă deoarece nu există altă clasificare a terenurilor raportat la vatra localităţilor decât în terenuri intravilane şi terenuri extravilane, astfel că nu se înţelege în ce altă categorie de terenuri ar intra cel din cazul de faţă, în elaborarea planului de urbanism şi urmărindu-se realizarea utilităţii fiecărui tip de construcţie şi de amenajare.
Recurenta nu a indicat temeiul de drept al recursului său, dar a solicitat ca, în baza art. 242 alin. (2) C. proc. civ., judecarea cauzei să aibă loc şi în lipsa sa.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
La 28 octombrie 2014, intimatul-pârât I.I. a depus la dosar un înscris prin care a solicitat ca, în cazul în care i se va da câştig de cauză, să-i fie permis să-şi deschidă o nouă poartă de acces auto şi pietonală, alături de cea veche, pe care a fost obligat să o cedeze grădiniţei.
Analizând criticile de recurs formulate, a căror încadrare în drept este posibilă în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a reţinut corect că imobilul în cauză a făcut obiectul preluării abuzive realizate de către Statul român în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 - respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - şi că, astfel fiind, acesta intră în sfera de aplicare a legii speciale de reparaţie menţionate. Tot în mod corect instanţa de apel a înlăturat supoziţia reclamantei privitoare la posibilitatea ca imobilul situat în str. A.V. nr. 32, sector 2, Bucureşti, să fi ajuns în posesia statului prin alte mijloace care nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, reţinerea unei atare ipoteze în cauza pendinte fiind lipsită de orice susţinere.
Este real că, potrivit probatoriului administrat în faţa instanţelor de fond, nu a rezultat cu certitudine că imobilul situat la adresa din str. A.V. nr. 32, sector 2, Bucureşti, s-ar fi regăsit menţionat în anexa la Decretul de naţionalizare nr. 92/1950, ca preluat de la numita M.Th. (sau T.), astfel cum rezultă din evidenţele SC A. SA. Însă preluarea acestuia în proprietatea statului anterior anului 1952 este de netăgăduit în condiţiile în care, începând cu această dată, există o serie de acte administrative de dispoziţie ale fostelor organe ale aparatului de stat prin care a fost aprobat transferul folosinţei asupra bunului imobil în cauză din fondul de bază al Întreprinderii Locuinţe şi Localuri Bucureşti în folosinţa Academiei Republicii Socialiste România în scopul construirii unei creşe şi a unui cămin de zi pentru copiii salariaţilor acestei instituţii.
Prin urmare, este neîndoielnic faptul că, cel mai târziu la nivelul anului 1952, imobilul notificat se afla în sfera de dispoziţie a organelor de stat din acea vreme, situaţie care s-a menţinut până în prezent, bunul în cauză fiind deţinut de Municipiul Bucureşti şi aflându-se în folosinţa unei unităţi de învăţământ preuniversitar de stat - G.
Or, în acord cu art. 1 lit. e) din Capitolul 1 al H.G. nr. 250/2008 - "Principiile de soluţionare a notificărilor", pentru ipoteza în care nu se poate face dovada formală a preluării de către stat a imobilului notificat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind aceea a preluării bunului) faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie de preluare abuzivă.
În cauza de faţă, această prezumţie de preluare abuzivă dedusă din faptul regăsirii bunului imobil în patrimoniul unei unităţi administrativ-teritoriale a statului a fost întărită şi de prezenţa actelor administrative de dispoziţie emise de fostele structuri statale în legătură cu acelaşi bun la nivelul anului 1952.
Cât priveşte posibilitatea ca bunul în cauză să fi ajuns în posesia statului prin alte mijloace care nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, este de precizat că din acest punct de vedere, domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 este unul cuprinzător, incluzând toate modalităţile posibile în care bunurile imobile de orice fel au ajuns în sfera de dispoziţie a statului, organizaţiilor cooperatiste ori a altor persoane juridice (de stat) în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate în baza Legii nr. 139/1940.
Reglementarea domeniului de aplicare al Legii nr. 10/2001, prin alin. (1) al art. 2 este una exhaustivă, concluzia rezultând cu evidenţă din dispoziţiile de la lit. h) şi i) ale art. 2 alin. (1), dispoziţii care acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare abuzivă, odată ce, în completarea cazurilor prevăzute la lit. a) - g), acestea se referă la toate celelalte cazuri, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu (valabil), fie că ar corespunde unei preluări fără titlu.
În lipsa unei dovezi formale de preluare a bunului imobil de către stat, cea mai apropiată ipoteză posibilă este cea a preluării sale în fapt, forma cea mai manifestă a preluării abuzive realizată de statul comunist, în lipsa întocmirii oricărei formalităţi care să dispună ori să constate preluarea şi care să aibă la bază un temei legal.
Singurul mod în care bunul în cauză ar fi putut ajunge în posesia statului prin mijloace care nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 - al cărei domeniu de reglementare este consacrat situaţiei bunurilor imobile preluate abuziv de stat - ar putea corespunde unei ipoteze de dobândire legală a proprietăţii acestuia, ceea ce ar presupune în mod obligatoriu existenţa, în primul rând, a unor forme legale (instrumentum probationem) de dobândire, doar preluările abuzive fiind compatibile cu absenţa acestor forme.
Existenţa formelor legale care să ateste eventuala dobândire legitimă a bunului imobil de către stat ar fi făcut posibilă şi probaţiunea acestui element al cauzei, însă se observă că nici unitatea deţinătoare - Municipiul Bucureşti, în procedura administrativă de emitere a Dispoziţiei nr. 14003/2011, dar nici recurenta-reclamantă, ca terţ vătămat prin emiterea acestui act juridic, a cărui nulitate a invocat-o şi pentru motive de neaplicare a Legii nr. 10/2001, nu au pretins şi nici dovedit că bunul în cauză ar fi ajuns pe căi legale în proprietatea statului.
Dimpotrivă, lipsa oricăror forme legale de dobândire a imobilului de către stat (instanţa de apel reţinând, sub acest aspect, că informaţiile din dosar referitoare la actul normativ în baza căruia imobilul ar fi fost preluat de stat sunt contradictorii) şi regăsirea acestuia în folosinţa organelor administraţiei de stat la nivelul anului 1952 - perioadă dominată de politicile şi acţiunile statului comunist, de preluare masivă a proprietăţilor private şi convertire a acestora în proprietate socialistă de stat - situaţie care s-a menţinut până în prezent, îndreptăţeşte aprecierea că bunul a făcut obiectul unei preluări abuzive, de facto, şi că, prin urmare, acesta intră sub incidenţa Legii 10/2001, aspect contestat în mod neîntemeiat de către recurenta-reclamantă.
Cât priveşte posibilitatea ca la data naţionalizării (ori a preluării imobilului în altă formă) autoarea intimatului pârât să nu mai fi fost proprietara imobilului, nu constituie altceva, în economia speţei şi în raport de probatoriile ce s-au administrat la instanţele de fond (cu referire la titlul de dobândire constând în actul de adjudecare din 20 ianuarie 1939 şi la dovada înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară a oraşului Bucureşti, potrivit procesului-verbal din 13 iunie 1941), decât specularea unei eventualităţi şi care, în absenţa oricărui element probator care să o susţină, nu ar putea justifica anularea dispoziţiei de restituire din 1 iulie 2011 a Primarului Municipiului Bucureşti, atâta timp cât s-a stabilit că dovada dreptului de proprietate asupra bunului solicitat a fost făcută de notificator în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că imobilul a cărui restituire în natură a fost dispusă prin decizia contestată a făcut obiectul preluării abuzive realizate de către stat de la autoarea intimatului-pârât, acesta intrând în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Tot corect a apreciat instanţa de apel şi faptul că terenul în cauză nu poate fi considerat ca afectat unei utilităţi publice având în vedere că reprezintă curtea unei grădiniţe publice şi că, din acest motiv ar fi trebuit exclus de la restituirea în natură.
Criticile recurentei-reclamante ce combat această apreciere a instanţei de apel sunt în mod evident nefondate întrucât nesocotesc conţinutul normativ al art. 16 din Legea nr. 10/2001 cu trimitere la anexa nr. 2 lit. a) a legii, punerea în practică a acestora nefăcând decât să lipsească de conţinut această reglementare.
Astfel, potrivit recurentei, de vreme ce un teren destinat să servească nevoilor funcţionale ale unei unităţi de învăţământ (având funcţiunea de curte a grădiniţei), ar trebui exclus de la măsura reparatorie a restituirii în natură ca fiind afectat unei utilităţi publice, a fortiori excluderea de la restituirea în natură ar trebui să vizeze înseşi imobilele construcţii ocupate de unităţi şi instituţii de învăţământ din sistemul de stat, soluţie care nu corespunde celei legale regăsite în dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Dimpotrivă, potrivit acestei norme legale, imobilele fără nicio distincţie după cum sunt clădiri sau terenuri, având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, cu obligaţia de a le menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani.
Aceasta înseamnă că, în viziunea legiuitorului, afectarea unui imobil unei utilităţi publice vizând desfăşurarea activităţilor de învăţământ - cazul în speţă - nu este nicidecum văzută ca o excepţie de la măsura reparatorie a restituirii în natură (ci, dimpotrivă), excepţia vizând - după cum corect a sesizat instanţa de apel amenajările de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale descrise la pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, respectiv acele amenajări destinate a servi nevoilor comunităţii - căi de comunicaţie, străzi, alei, trotuare - dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
Cu referire la incidenţa în cauză a prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a căror nerespectare la emiterea deciziei contestate a fost invocată de reclamantă, instanţa de apel a reţinut corect că acestea nu doar că sunt aplicabile speţei, dată fiind situaţia de fapt a bunului imobil şi istoricul său juridic (pe terenul ce a aparţinut fostei proprietare fiind edificată o construcţie de către Statul uzurpator) dar că au şi fost respectate, restituirea în natură fiind dispusă în privinţa terenului liber, cu excluderea porţiunii afectată de existenţa construcţiei şi a servituţilor de trecere (căi de acces auto şi pietonale către construcţia edificată).
Cât priveşte reglementarea cuprinsă în H.G. nr. 525/2006 privitoare la regulamentul general de urbanism, aceasta nu numai că nu este incidentă cauzei, dar nici nu ar putea justifica adoptarea unei alte soluţii decât aceea oferită de norma cu putere de lege a actului normativ special care reglementează tipul de relaţii sociale relative la măsurile reparatorii cuvenite celor ale căror bunuri au făcut obiectul preluărilor abuzive realizate de stat.
În considerarea acestor motive, apreciind că recursul declarat este nefondat, Înalta Curte îl va respinge în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală pentru Administrarea Patrimoniului Imobiliar sector 2 Bucureşti împotriva Deciziei nr. 168A din 22 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 3313/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3315/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
