ICCJ. Decizia nr. 333/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 333/2014
Dosar nr. 25340/3/2012
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, reclamantul P.F.O. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să îl oblige pe pârât la plata preţului de piaţă în cuantum de 548.000 RON pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
Prin sentinţa civilă nr. 5346/2009, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 32536/3/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 510 din data de 6 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, în Dosarul nr. 32536/3/2009, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi3 în consecinţă, a fost respinsă ca prescrisă acţiunea.
Prin decizia civilă nr. 40 din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 2665 din 6 aprilie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 32536/3/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a modificat decizia recurată în sensul că a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 510 din 6 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 2286 din 17 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul P.F.O.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, plata preţului de piaţă al imobilului este condiţionată de îndeplinirea a două condiţii, respectiv ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi sa fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Deşi condiţia desfiinţării contractului este îndeplinită, cealaltă condiţiei, referitoare la respectarea dispoziţiile Legii nr. 112/1995, nu este îndeplinită întrucât în considerentele deciziei civile nr. 1028 din 15 septembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 4016/2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că actul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 octombrie 2998 a fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995, fiind înlăturată totodată şi prezumţia de bună credinţă a cumpărătorului.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că reclamatul nu poate beneficia de art. 501 coroborat cu art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, iar, potrivit principiului disponibilităţii, instanţa are obligaţia a se pronunţa numai în limita învestirii cu cererea formulată, în speţă solicitându-se numai preţul de piaţă al imobilului.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 4 februarie 2013 a declarat apel reclamantul P.F.O. solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost precizată şi obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei 548.000 RON.
Prin decizia civilă nr. 149A din 29 mai 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul,
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apei a reţinut că, prin Legea nr. 1/2009, lege specială în raport cu materia dreptului comun privind răspunderea pentru evicţiune reglementată de C. civ., în materia înstrăinărilor realizate în baza Legii nr. 112/1995, s-a introdus răspunderea diferenţiată: s-a menţinut art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile; s-a introdus art. 50 alin. (21), privind restituirea preţului de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Curtea a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că, prin contract desfiinţat se înţelege atât situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât şi situaţia în care, deşi contractul nu a fost anulat, s-a admis acţiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar al imobilului.
Ca urmare, termenul de desfiinţare a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia.
Analiza întrunirii cerinţelor de valabilitate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care contractul a fost desfiinţat, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirilor solicitate.
Prin decizia nr. 1028 din 15 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti secţia a III-a civilă, irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 1997.
Instanţa a reţinut că ia data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, cumpărătorul nu îndeplinea cerinţa impusă de art. 9 alin. (1) din lege.
Nu au fost apreciate ca fondate criticile apelantului, întrucât nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest beneficiu fiind dat de aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat, întrucât în mod irevocabil, într-un litigiu anterior instanţele de judecată au statuat asupra acestei chestiuni de drept.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi formulat recurs, în termen legai, apelantul-reclamant P.F.O. pentru motive de oekgalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea acestora recurentul a arătat că instanţele de fond şi de apel, prin hotărârile pronunţate, i-au încălcat dreptul de a nu fi discriminat, având în vedere obligaţia statului român de a asigura dreptul la un proces echitabil, astfel cum rezultă din art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20 şi din art. 21 din Constituţia României, din Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, toate acestea coroborate cu art. 1, respectiv obligaţia statului român de a-i recunoaşte drepturile definite în art. 6 alin. (1), respectiv dreptul la un proces echitabil şi în art. 14 teza finală din Convenţie, respectiv dreptul de a nu fi discriminat în nici o situaţie.
Motivele reţinute de instanţele inferioare sunt date cu aplicarea greşită a legii [art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.], respectiv Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei europene coroborată cu art. 20 din Constituţia României, lege ce afirmă că principiile Convenţiei sunt prioritate oricărei legislaţii naţionale.
Neaplicând legea europeană în favoarea legislaţiei naţionale [art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001], instanţele inferioare au încălcat principiul legalităţii, pornind de la premisa că legea aplicabilă este una singură.
Prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului statele aderante se obligă să asigure un climat de coerenţă legislativă, să asigure o aplicare unitară a legislaţiei edictate.
Dacă în hotărârea Păduraru contra României instanţa europeană spulbera sistemul politic şi judiciar din România, de la acea dată, în hotărârea Raicu contra României nu face altceva decât ceea ce încearcă să facă Legea nr. 1/2009, adică să instaleze un aparent climat de echitate.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Recurentul nu aduce critici asupra modului de soluţionare a cererii de chemare în judecată prin aplicarea prevederilor de drept intem, respectiv ale Legii nr. 10/2001, ci consideră că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 trebuiau înlăturate, în temeiul art. 20 din Constituţia României, pentru a se aplica art. 14 teza finală din Convenţie Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul de a nu fi discriminat, recurentul susţinând că instanţa trebuia să ţină cont de practica judiciară pe care a depus-o la dosar pentru situaţii identice cu a sa, în care s-au dat hotărâri contrare celei pronunţate în prezenta cauză,
Potrivit art. 20 alin. (2) al Constituţiei României, „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Recurentul nu indică în concret care sunt neconcordanţele între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi Legea nr. 10/2001, ca lege internă, ci invocă aplicarea neunitară a Legii nr. 10/2001 de către instanţele române, determinată de o interpretare diferită a legii interne.
În acest context, art. 20 alin. (2) din Constituţia României nu poate fi considerat ca fiind incident în cauză.
Mai mult, nici împrejurarea că instanţele române ar fi pronunţat, cu privire la situaţii de fapt identice, hotărâri judecătoreşti în sens opus celei pronunţate în prezenta cauză, nu a fost dovedită.
Astfel, sentinţele civile depuse la dosar, respectiv sentinţa civilă nr. 705/2009 a Tribunalului Bucureşti secţia a III-a civilă, sentinţa civilă nr. 415/2010 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti şi sentinţa civilă nr. 8274/2009 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti nu sunt irevocabile, la dosar fiind depuse numai hotărârile judecătoreşti pronunţate de către prima instanţă de fond, supuse căii de atac a apelului. Respectivele sentinţe, pentru a putea fi invocate ca jurisprudenţâ, trebuia să fi intrat sub putere de lucru judecat, adică să fi devenit irevocabile, prin respingerea căilor de atac a apelului şi recursului, aspect nedovedit de către recurent.
Un argument suplimentar în justificarea caracterului nefondat al recursului este şi acela că recurentul invocă în recursul de faţă aspecte care nu au format obiect de analiză în apel, cu toate că puteau fi invocate pe calea apelului datorită soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată de către prima instanţă de fond, moment în care era conturată soluţia contrară altor hotărâri judecătoreşti pronunţate în cazuri identice.
Este unanim acceptat că principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părţilor din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, dacă partea care a declarat apel nu formulează o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, aceasta nu mai are deschisă calea de atac a recursului, întrucât controlul de legalitate s-ar realiza „omisso medio”, adică s-ar verifica aspecte de legalitate cu care instanţa, care a pronunţat hotărârea supusă controlului de legalitate, nu a fost investită, ceea ce nu este admisibil
Pe de altă parte, întrucât nu constituie motive de ordine publică, criticile aduse de recurent nu pot fi invocate pentru prima dată în recurs.
Pentru argumentele expuse anterior şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.F.O. împotriva deciziei nr. 149A din 29 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 330/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 334/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
