ICCJ. Decizia nr. 334/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 334/2014

Dosar nr. 3257/1/2013

Şedinţa publică din 31 ianuarie 2014

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 22 noiembrie 2006 sub nr. 9862/2006, contestatoarea M.E. a solicitat instanţei prin sentinţa ce o va pronunţa în contradictoriu cu Municipiul Ploieşti, să dispună anularea dispoziţiei din 16 mai 2006 emisă de Primar şi, în consecinţă, restituirea în natură sau echivalent a imobilului situat în Ploieşti, str. B.P.H.

În motivarea contestaţiei, s-a susţinut că, reclamanta în calitate de moştenitor testamentar al defuncţilor D.S. şi H.L., în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, a notificat restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului proprietatea autorilor săi, situat în Ploieşti, str. B.P.H., preluat fără titlu de către stat.

Prin dispoziţia atacată, intimatul a respins cererea, reţinând că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 2 din Legea nr. 10/2001.

S-a arătat că, prin hotărârea din 20 martie 1946 a Comisiunii de pe lângă Prefectura Prahova, imobilul a fost preluat spre a fi dat în folosinţă armatelor aliate, iar ulterior acesta a rămas în patrimoniul statului şi a fost repartizat unor chiriaşi.

Ulterior, faţă de precizarea de acţiune formulată, cadrul procesual a fost extins şi împotriva pârâţilor C.E., C.A., C.C. şi U.G.

Prin sentinţa civilă nr. 1546 din 4 decembrie 2007 Tribunalul Prahova a admis contestaţia, a constatat dreptul la despăgubiri al contestatoarei pentru etajul imobilului din Ploieşti, str. B.P.H., dispunându-se, totodată, retrocedarea în natură către aceasta, a parterului imobilului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Prahova a reţinut calitatea de moştenitoare testamentară a contestatoarei de pe urma defuncţilor D.S. şi H.L., foştii proprietari ai imobilului în cauză, preluat de către stat prin hotărârea din 20 martie 1946 a Comisiei de pe lângă Prefectura Judeţului Prahova.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au formulat apel contestatoarea M.E., precum şi pârâţii Municipiul Ploieşti şi C.A., fiecare aducând critici proprii de nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 50 din 15 februarie 2008, Curtea de Apel Ploieşti a admis cele trei apeluri declarate în cauză, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.

Reluând judecata, Tribunalul Prahova a pronunţat sentinţa civilă nr. 362 din 5 martie 2010 prin care a respins cererea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit „permisiunii” emise în anul 1933, s-a aprobat cererea numiţilor S.D. şi D.S. de a construi pe proprietatea lor din Ploieşti, str. C., o casă cu parter şi etaj, ocupând o suprafaţă de 178 mp.

Prin hotărârea din 20 martie 1946 a fostei Comisii de pe lângă Prefectura Judeţului Prahova, numiţii S.D. şi D.S. au fost obligaţi să restituie Statului Român prin Ministerul Finanţelor, suma de 132.300 RON, reprezentând c/val lucrărilor efectuate de Primăria municipiului Ploieşti la imobilul din str. B.P.H., în vederea punerii în bună stare şi predarea folosinţei acestuia armatelor aliate.

În acelaşi timp, s-a constatat că, potrivit tabelului cu imobile naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul din Ploieşti, str. H., figurează ca fiind preluat de la numita A.M.E., iar din adresa din 2007 a reieşit că la vechea adresa poştală str. B.P.H. nr. X1, actual str. B.P.H. nr. X2 (valabil din anul 1950) figurează înscris cap de gospodărie D.S.A. şi T.P., iar proprietar, M.A.

S-a apreciat că din probele administrate nu a rezultat că imobilul în litigiu ar fi fost preluat abuziv (întrucât foştii proprietari au fost obligaţi la plata unei sume de bani către stat, fiind daţi în debit pentru neplata acesteia), astfel că reclamanta nu poate pretinde şi nu este îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, neexistând niciun act la dosar care să ateste achitarea debitului de către foştii proprietari şi, implicit, rămânerea imobilului în proprietatea lor.

Împotriva sentinţei a declarat apel contestatoarea M.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 221 din 26 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa şi pe fond, a admis contestaţia; s-a dispus anularea dispoziţiei emise de primar, restituirea în natură a subsolului şi parterului imobilului din Ploieşti, str. B.P.H. nr. X2; s-a constatat dreptul reclamantei la despăgubiri în echivalent pentru etajul imobilului.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că autorul apelantei, numitul D.S., a fost proprietarul imobilului în litigiu, pe care l-a construit în 1933.

Imobilul a ieşit din patrimoniul acestuia, iniţial prin darea lui în folosinţă armatelor sovietice, iar apoi prin preluarea în baza Decretului nr. 92/1950.

Chiar dacă în anexele decretului de preluare nu figurează ca proprietar numitul D.S., instanţa de apel a apreciat că aceasta nu este decât o inadvertenţă, fiind de notorietate erorile care se săvârşeau la acea dată cu privire la numele proprietarilor.

În consecinţă, întrucât s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor contestatoarei asupra imobilului în litigiu, precum şi faptul că acesta a fost preluat abuziv de stat, o prezumţie în acest sens constituind-o împrejurarea că în prezent imobilul se află în patrimoniul statului, instanţa de apel a apreciat asupra greşitei aplicări în cauză a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001 de către entitatea emitentă a dispoziţiei contestate.

Împotriva deciziei au declarat recurs pârâţii C.A. şi Municipiul Ploieşti.

Prin decizia civilă nr. 7276 pronunţată la data de 19 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de pârâţii C.A. şi Municipiul Ploieşti prin Primar, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de casare a reţinut următoarele:

Apreciind că în cauză s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor reclamantei şi pe cale de consecinţă, a calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia, în principal, pe notorietatea erorilor care se făceau la completarea anexelor decretului de expropriere şi pe prezumţia de proprietate dedusă din faptul existenţei imobilului, în prezent, în patrimoniul statului.

Înalta Curte a reţinut că asemenea statuări simt incorecte, în condiţiile în care instanţa nu a fost preocupată, în prealabil, să lămurească elementele de fapt ale pricinii legate de individualizarea bunului, de inadvertenţele vizând adresa de situare a acestuia, de titularul proprietăţii în perioada 1946-1950 (aşa cum se stabilise, de altfel, prin decizia intermediară, de desfiinţare cu trimitere din 15 februarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti).

Astfel, pe lângă faptul că indică eronat temeiul preluării ca fiind reprezentat de un decret de expropriere (în realitate, fiind vorba de Decretul de naţionalizare nr. 92/1950), instanţa de apel consideră că menţionarea numelui altei persoane decât cea a autorului contestatoarei în anexele acestui decret, este suficientă pentru a se aprecia asupra preluării fără titlu, fiind „notoriu că se făceau erori în legătură cu numele proprietarilor deposedaţi.”

În realitate, pentru a putea trage o asemenea concluzie, instanţa trebuia să verifice situaţia proprietăţii asupra imobilului în intervalul 1946 (când D.S. apare menţionat în hotărârea din 20 martie 1946 a Comisiunii de pe lângă Prefectura Prahova), ca fiind obligat, în calitate de proprietar al imobilului din str. B.P.H. nr. X1, să restituie statului o sumă reprezentând c/val. îmbunătăţirilor efectuate la imobil şi anul 1950, când în anexa Decretului nr. 92/1950, apare ca titular deposedat al imobilului din str. B.P.H. nr. X2 (cel care a constituit obiect al notificării), numita A.M.E.

Or, o asemenea menţiune, în legătură cu titularul bunului deposedat poate fi rezultatul unei inadvertenţe, dar poate fi, în egală măsură, rezultat al schimbării titularului dreptului în intervalul menţionat.

De aceea, concluzia instanţei de apel în sensul că se săvârşeau erori atunci când erau completate anexele decretului de naţionalizare, reprezintă de fapt, o afirmaţie generală şi o necercetare punctuală, raportată la datele concrete ale speţei.

Înalta Curte a mai constatat că instanţa de apel nu a fost preocupată, aşa cum în mod corect s-a arătat prin motivele de recurs, de identificarea imobilului ce a făcut obiect al notificării şi despre care se pretinde că a fost proprietatea autorilor contestatoarei (reclamanta prevalându-se de calitatea sa de legatar universal faţă de H.L., soţia supravieţuitoare a lui D.S., al cărui drept de proprietate a fost afirmat).

Această identificare a imobilului se impunea faţă de multiplele inadvertenţe rezultate din actele dosarului în legătura cu imobilul din Ploieşti, str. B.P.H. nr. X2, în privinţa căruia reclamanta a solicitat să i se recunoască dreptul la măsuri reparatorii.

Astfel, potrivit actului eliberat de Direcţia Arhivelor Naţionale Prahova, în anul 1933 s-a permis soţilor S.D. şi D.S., să construiască o casă pe str. C., iar potrivit adreselor emise de Primăria Ploieşti (din 5 mai 2007 şi din 2 iulie 2007), nu există identitate între imobilul din B-dul C. şi cel din str. B.P.H. nr. X1.

Pe de altă parte, din adresa aceleiaşi instituţii (din 11 iulie 2002), cu referire la registrul privind revizuirea numerotării clădirilor din Municipiul Ploieşti rezultă că la fosta adresă poştală B.P.H. nr. X1, actualmente B.P.H. nr. X2 (valabil în anul 1950) figurează înscrişi „cap de gospodărie” D.S.A., T.P. iar „proprietar” M.A.

Aşadar, din coroborarea acestor elemente rezultă că autorul reclamantei a edificat o construcţie pe str. C., că această adresă nu se identifică cu cea din str. B.P.H. nr. X1, dar pe de altă parte, că fosta adresă poştală B.P.H. nr. X1 este actualmente B.P.H. nr. X2, pentru care figurează alţi titulari ai proprietăţii, iar preluarea s-a făcut pe numele altei persoane decât al autorului reclamantei.

Faţă de toate aceste inadvertenţe, statuarea instanţei de apel în sensul că menţionarea numelui altei persoane în anexa decretului de naţionalizare reprezintă doar o eroare, nu are niciun fundament probator şi nu se sprijină pe o analiză concretă a datelor speţei.

La fel, prezumţia de proprietate dedusă din împrejurarea că în prezent imobilul se află în deţinerea statului nesocoteşte dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, conform cărora „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.”

În speţă însă, menţiunea din anexa decretului de naţionalizare face să opereze prezumţia de proprietate în favoarea altei persoane decât autorul reclamantei, în condiţiile în care nu s-a probat contrariul, respectiv, faptul că D.S. era proprietarul bunului la momentul naţionalizării.

De altfel, toate aceste neconcordanţe au fost avute în vedere şi la momentul la care a fost pronunţată decizia nr. 50 din 15 februarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare, tocmai pentru lămurirea elementelor de fapt şi de drept ale pricinii legate de proprietatea imobilului, de identificarea acestuia, de evoluţia ori situaţia proprietăţii în intervalul 1946-1950.

Or, fără să se conformeze acestor îndrumări, prima instanţă a fondului a judecat cauza având ca material probator suplimentar o adresă a Arhivelor Naţionale Prahova, conform căreia „este nevoie de date suplimentare pentru a se putea fi identificat imobilul şi modalitatea preluării acestuia de către stat.”

La rândul ei, instanţa de apel nu a găsit necesar ca, în cadrul devoluării fondului, să suplimenteze probatoriul şi să lămurească situaţia juridică a bunului, pronunţând pe baza aceloraşi probe, o soluţie contrară primei judecăţi (sprijinindu-se pe prezumţii şi pe aspecte de notorietate, fără legătură cu datele concrete ale speţei rămase, de altminteri, neelucidate).

În consecinţă, constatând că împrejurările de fapt ale pricinii nu au fost lămurite şi având în vedere dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a casat hotărârea recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca la reluarea judecăţii, să fie suplimentat probatoriul pentru identificarea imobilului care a făcut obiectul „permisiunii de construire” obţinute în anul 1933 de către D.S. în str. C. şi în ce măsură acesta se suprapune imobilului din str. B.P.H. nr. X2, obiect al notificării, ţinându-se seama şi de evoluţia nomenclatorului stradal, se va lămuri situaţia proprietăţii asupra imobilului la momentul preluării acestuia de către stat, aspecte în funcţie de care se va aprecia asupra calităţii de persoană îndreptăţită şi a măsurilor reparatorii cuvenite.

În rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 9862/105/2006/a1.

Instanţa de apel, în considerarea dispoziţiilor deciziei de casare, a dispus suplimentarea probatoriului pentru identificarea imobilului care a făcut obiectul „permisiunii de construire” obţinute în anul 1933 de către D.S. în str. C. ca şi pentru a se stabili dacă acesta se suprapune imobilului din str. B.P.H. nr. X2, obiect al notificării, ţinându-se seama şi de evoluţia nomenclatorului stradal.

Astfel, prin adresa emisă de Direcţia de Urbanism din cadrul Primăriei Municipiului Ploieşti din 21 martie 2013, s-a învederat instanţei de apel că, potrivit ghidului străzilor vechi şi noi şi al cartierelor de locuit, str. B.P.H. din municipiul Ploieşti are atribuită această denumire din anul 1930, iar anterior nu a mai purtat alte denumiri.

Aceeaşi denumire figurează şi în nomenclatorul stradal al Muncipiului Ploieşti aprobat prin hotărârea Consiliului Local din 15 august 2008.

Configuraţia străzii începe din str. N.I. nr. 1 până la Piaţa D.

Str. M. începe din str. D1 şi se sfârşeşte în str. T. (cartier de locuit D2), are atribuită această denumire din data de 27 martie 1941 şi anterior a mai purtat denumirile de Bd. C.I.

Potrivit actului eliberat de Direcţia Arhivelor Naţionale Prahova, în anul 1933 s-a permis soţilor S.D. şi D.S., să construiască o casă pe str. C., iar potrivit adreselor emise de Primăria Ploieşti (din 5 mai 2007 şi din 2 iulie 2007), nu există identitate între imobilul din B-dul C. şi cel din str. B.P.H. nr. X1.

În ceea ce priveşte suplimentarea probatoriului cu un istoric de rol fiscal din care să reiasă dacă autorii intimatei contestatoarei au deţinut imobilul situat în Ploieşti, str. B.P.H. nr. X2, instanţa de apel a reţinut că părţile au învederat că aceste relaţii au mai fost solicitate cu ocazia judecării în primul ciclu procesual, dar din lipsă de date, nu s-au putut administra acest probatoriu.

Faţă de considerentele expuse, curtea de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada proprietăţii asupra imobilului solicitat şi nici nu poate opera prezumţia prevăzută la art. 24 din Legea nr. 10/2001, deoarece în actul de preluare figurează o altă persoană decât autorii reclamantei, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat; s-a făcut şi aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., astfel că s-a dispus obligarea apelanta la 2.300 RON cheltuieli de judecată către intimata C.A.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta M.E., care s-a întemeiat pe teza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada proprietăţii asupra imobilului solicitat şi a apreciat că nici nu poale opera prezumţia prevăzuta la art. 24 din Legea nr. 10/2001, deoarece în actul de preluare figurează o altă persoană decât autorii reclamantei.

Hotărârea este, evident, nelegală, întrucât curtea de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., conform cărora, în caz de casare hotărârile instanţei de recurs privind necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

S-a mai arătat că în cursul soluţionării pricinii de prima instanţa, în primul ciclu procesual, intimatul Municipiul Ploieşti prin Primar nu a formulat întâmpinare şi nici nu a susţinut ca între imobilul menţionat în notificare şi cel edificat în anul 1933 de autorii recurentei nu ar exista identitate; în plus, intimatul nu a susţinut niciun moment că nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi cu privire la imobilul în litigiu.

Recurenta învederează că Administraţia Domeniului Public şi Privat din cadrul Primăriei Municipiului Ploieşti a întreprins toate demersurile necesare pentru a clarifica situaţia juridică a imobilului situat în Ploieşti, str. B.P.H. nr. X2 şi s-a ajuns la concluzia că acest imobil, compus din parter şi etaj, a fost edificat de autorii recurentei în anul 1933, în baza permisiunii de construcţie eliberată soţilor D.; ca atare, s-a propus restituirea în natură a spaţiului aflat în proprietatea Primăriei Ploieşti şi a terenului aferent, precum şi acordarea de despăgubiri pentru spaţiile vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Faptul că ulterior, în cursul soluţionării pricinii în apel şi în recurs, intimatul Municipiul Ploieşti prin Primar a avut o altă poziţie procesuală, este unul lipsit de relevanţă în cauză. Adresele prin care intimatul afirmă că nu există identitate între imobilul edificat de autorii săi în anul 1933 şi cel situat în prezent în Ploieşti, str. B.P.H. nr. X2, nu au niciun suport, fiind întocmite pentru a se justifica actuala poziţie a intimatului.

Recurenta învederează că soţii D. au dobândit anterior anului 1930 un teren situat în Ploieşti, str. C. Ulterior, iar prin cererea înregistrată din 1933, autorii săi au solicitat eliberarea unei permisiuni de construcţie pe terenul dobândit anterior a unei case compuse din parter şi etaj; menţionând în cerere adresa din str. C., astfel cum aceasta era trecută în actul de vânzare-cumpărare a terenului. Totodată, instanţele au trecut peste faptul că în cuprinsul permisiunii de construire era menţionată obligaţia autorilor săi de a respecta alinierea planului de sistematizare „cu o retragere de 2 m pe alee şi 4 m. pe str. B.P.H.”.

Or, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, în anul 1930 strada pe care autorii recurentei au edificat imobilul, a dobândit denumirea de Haşdeu.

De asemenea, s-a trecut cu uşurinţă peste aspectele ce rezultă din analiza hotărârii din 20 martie 1946 a Comisiunii de pe lângă Prefectura Judeţeană Prahova şi decizia nr. 932 din 13 iunie 1947 din care rezultă ca la aceste date, proprietari ai imobilului situat în str. B.P.H. nr. X1 erau S.D. şi D.S.; cu ocazia rejudecării pricinii, instanţa nu a avut în vedere nici faptul că ambii experţi numiţi în cauză nu au putut efectua lucrările deoarece au fost împiedicaţi de intimata C.A.

Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recurenta solicită admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârilor atacate, în sensul admiterii contestaţiei, astfel cum a fost formulată.

Intimaţii pârâţi nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs, în timp ce intimata C.A. a depus la dosar copia unei plângeri penale formulate pentru săvârşirea unor pretinse infracţiuni de fals şi uz de fals, în temeiul căreia a solicitat suspendarea soluţionării cauzei de faţă în aplicarea art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., solicitare respinsă la termenul de azi, conform menţiunilor din practicaua prezentei decizii.

Recursul formulat este fondat, având în vedere cele ce succed.

Pe calea contestaţiei promovate în cauza de faţă în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, recurenta reclamantă a solicitat anularea dispoziţiei din 16 mai 2006 de Primarul Municipiului Ploieşti prin care s-a respins notificarea pe care o formulase, reţinându-se că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului solicitat de pe urma autorilor săi, D.S. şi H.L., recurenta reclamantă afirmându-şi calitatea de moştenitoare testamentară a lui H.L., aceasta din urmă fiind moştenitoare a soţului său, D.S.

Prin notificare, recurenta reclamantă a indicat obiectul cererii de acordare a măsurilor reparatorii cu referire la imobilul din Ploieşti, str. B.P.H. nr. X2, invocând însă calitatea autorilor săi de proprietari asupra acestui imobil ce a fost preluat de către stat, ceea ce se circumscrie dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Pentru confirmarea calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 3 alin. (1) din lege, recurenta reclamantă era ţinută să facă dovada proprietăţii autorilor săi la data preluării imobilului de către stat, preluarea abuzivă a imobilului şi dovada calităţii de moştenitoare de pe urma proprietarilor deposedaţi de stat.

În cauză însă, recurenta reclamantă nu a fost în măsură să producă dovezi originare cu privire la dobândirea dreptului de proprietate de către autorii săi, ci doar doar probe indirecte, constând în autorizaţia de construire din 1933 emisă de autorităţile vremii în favoarea soţilor S.D. şi D.S. pentru o casă cu parter şi etaj, situată în Ploieşti, str. C., în baza cererii din 1933.

Totodată, cu titlu de acte juridice ce atestă deţinerea proprietăţii de autorii săi, în sensul art. 23.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, recurenta reclamantă a depus la dosar şi hotărârea din 20 martie 1946 a Comisiei de pe lângă Prefectura Judeţeană Prahova pentru determinarea costului lucrărilor făcute la imobilele ocupate de armatele aliate şi care urmează a fi recuperate conform Legii nr. 625/1946, prin care se constata că proprietarii S.D. şi D.S. din Ploieşti, str. B.P.H. nr. X1 au de achitat un debit către Primăria Ploieşti de 132.300 RON; de asemenea, în executarea hotărârii anterior menţionate, s-a emis deciziunea din 14 iunie 1947 de recuperare a debitului indicat, dispunându-se măsuri de executare a acestuia împotriva debitorilor S.D. şi D.S., proprietari ai imobilului din Ploieşti, Str. B.P.H. nr. X1.

Înalta Curte constată că art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată prevede că notificarea va trebui să cuprindă, denumirea şi adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptăţite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum şi valoarea estimată a acestuia.

În consecinţă, legea nu obligă persoana îndreptăţită să indice adresa poştală actuală a imobilului pentru care se solicită măsuri reparatorii, ci anumite elemente care să servească la identificarea şi individualizarea acestuia la momentul soluţionării notificării; ca atare, Înalta Curte apreciază că nu va trebui ca indicarea prezumtivei adrese a imobilului solicitat spre restituire de către recurentă să se constituie într-un motiv care să echivaleze cu constatarea neformulării unei notificări pentru imobil, dacă acesta este situat în prezent la o altă adresă poştală decât cea considerată şi indicată de către recurentă ca fiind cea reală pentru momentul formulării notificării.

Astfel, în acest context este esenţial că recurenta reclamantă a făcut dovada că la nivelul anilor 1933 autorii săi au deţinut proprietatea unui imobil situat în Ploieşti, str. C., acelaşi imobil regăsindu-se în proprietatea lor şi la nivelul anului 1946-1947, moment la care acesta se identifica, potrivit înscrisurilor emise de autorităţile fiscale şi locale contemporane acelui moment, prin adresa poştală din Ploieşti, str. B.P.H. nr. X1.

La acest moment, este util a se preciza că recurenta reclamantă s-a prevalat de calitatea de moştenitoare testamentară a numitei H.L., soţia supravieţuitoare a lui D.S. cu care acesta din urmă s-a căsătorit în anul 1983, în timp ce precedenta soţie a lui D.S., numita S.D., care apare alături de acesta în cele două înscrisuri anterior menţionate, deci, având calitatea de coproprietar asupra imobilului în litigiu, a decedat în anul 1980; ca atare, în aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa de rejudecare va face verificări şi cu privire la întinderea dreptului pentru care recurenta reclamantă este îndreptăţită la măsuri reparatorii, întregul imobil putând fi solicitat numai în cazul în care D.S. a fost unic moştenitor al primei sale soţii, S.D. (devenind unic proprietar al imobilului), pentru că numai în acest fel se poate reţine că H.L. a transmis la rândul său recurentei proprietatea asupra întregului imobil; atare aspect este subliniat şi în decizia de casare.

Pe de altă parte, atât prin decizia civilă nr. 50 din 15 februarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, cât şi prin decizia civilă nr. 7276 din 19 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus casarea deciziei din apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, s-a stabilit că este necesar ca instanţa să procedeze la individualizarea imobilului solicitat şi, în special, să lămărească situaţia juridică a acestuia cu referire la titularul proprietăţii în perioada 1946-1950 (când se presupune că acesta ar fi fost preluat prin naţionalizare prin Decretul nr. 92/1950), perioadă neacoperită de înscrisurile produse în cauză. Acest element de fapt este util pentru verificarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, având în vedere că cercetarea listelor anexă la decretul de naţionalizare s-a raportat la imobilul din Ploieşti, Str. B. P.H. nr. X2 la momentul anului 1950, fără ca această chestiune de fapt să fie stabilită cu certitudine în cauză, anume că imobilul care în anul 1933 se identifica prin adresa poştală din Ploieşti, str. C., iar în anii 1946-1947 prin adresa din B.P.H. nr. X1, este acelaşi cu imobilul care, la momentul anului 1950, se afla în Ploieşti, str. B.P.H. nr. X2; de asemenea, atare lămurire era necesară pentru a se constata că autorii recurentei la data preluării imobilului mai aveau calitatea de proprietari ai acestui imobil.

În consecinţă, singurele date certe cu privire la evoluţia nomenclatorului stradal cu relevanţă pentru identificarea imobilului în litigiu sunt cele de la nivelul anilor 1933 (str. C.) şi, respectiv la nivelul anilor 1946-1947 (str. B.P.H. nr. X1).

Ca atare, în raport de aceste date de identificare, instanţa de rejudecare, într-o corectă aplicare a celor stabilite prin decizia de casare, trebuia să procedeze la lămurirea evoluţiei după anul 1947 a adresei poştale a imobilului şi a situaţiei acestei proprietăţi; deşi s-a apreciat ca utilă emiterea unei adrese la Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Prahova, instanţa de casare a încuviinţat o astfel de adresă prin care însă a solicitat „lămuriri cu privire la imobilul din Ploieşti, str. B.P.H. nr. X2, în sensul comunicării situaţiei juridice a acestuia, respectiv situaţia proprietăţii asupra imobilului la momentul preluării acestuia de către stat şi se va preciza dacă identificarea imobilului se referă la obţinerea permisiunii de construire de către D.S. şi în ce măsură imobilul din str. C. se suprapune cu imobilul din str. H. nr. X2”, potrivit celor menţionate în încheierea de şedinţă din 16 ianuarie 2013.

Necesitatea verificării în cauză a istoricului de rol fiscal a fost reţinută încă prin decizia civilă nr. 50 din 15 februarie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în primul ciclu procesual şi, de asemenea, reiterată şi prin decizia de casare, proba fiind necesară şi din perspectiva dispoziţiilor art. 23.1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007.

Cu toate acestea, instanţa de rejudecare nu a procedat la conceperea adecvată a acestei solicitări adresate Direcţiei Judeţene Prahova a Arhivelor Naţionale, motiv pentru care răspunsul comunicat de această instituţie la dosar apel nu a fost unul lămuritor, ci dimpotrivă, Arhivele Naţionale (structura judeţeană) au comunicat că nu deţin situaţii juridice ale imobilelor de pe raza judeţului Prahova, fiind necesar să se indice genul actului de care instanţa este interesată, instituţia emitentă şi anul sau perioada în care a fost întocmit; or, instanţa nu a mai revenit ulterior cu nicio adresă la Arhivele Naţionale, ci doar a completat probatoriul cu o adresă la Primăria Municipiului Ploieşti, Direcţia Generală de Dezvoltare Urbană la care s-a răspuns în sensul celor menţionate în înscrisul de la dosar apel, anume că str. B.P.H. poartă această denumire din anul 1930 şi că anterior acestui an nu a mai purtat o altă denumire, în timp ce str. C. din anul 1941 poartă denumirea de str. M.

Înalta Curte apreciază că în ce priveşte solicitarea adresată Arhivelor Naţionale, Direcţia Judeţeană Prahova instanţa ar fi trebuit să fie preocupată de a se preciza în mod clar şi concis obiectul relaţiilor solicitate, în sensul tezei probatorii către care se tindea, verificarea situaţiei proprietăţii prin cercetarea rolului fiscal în tot intervalul 1933 (când figura în proprietatea soţilor S.D. şi D.S.)-1950 (anul probabil al preluării), dar şi să indice denumirea exactă a străzii din fiecare moment, astfel cum acestea sunt cunoscute în dosar pentru anii 1933, 1946-1947, precum şi titularii dreptului de proprietate; or, instanţa de rejudecare, a formulat o adresă imprecisă, solicitând relaţii pe care această instituţie nu le deţinea şi nu a revenit cu date suplimentare.

Mai mult decât atât, atare solicitare către Arhivele Naţionale (în aceiaşi termeni lipsiţi de claritate) a mai fost adresată de instanţe şi în ciclurile procesuale anterioare, iar în răspunsul de la Dosarul nr. 9862/105/2006 al Tribunalului Prahova s-a precizat că instituţia solicitată deţine matricole de clădiri şi terenuri din oraşul Ploieşti din perioada 1933-1957, dar că este necesar ca instanţa să revină cu date suplimentare privind numele şi prenumele proprietarilor şi denumirile străzii raportate la perioada 1933-1957.

Prin urmare, în rejudecare, în vederea identificării imobilului ce a aparţinut familiei D. şi care face obiectul cauzei de faţă, curtea de apel va solicita Direcţiei Judeţene Prahova, Arhivele Naţionale pentru întreg intervalul 1933-1957 (întrucât, la acest moment, nefiind lămurită modalitatea de preluare, astfel de relaţii ar putea fi concludente şi din această perspectivă) foile matricole ale proprietăţii soţilor D.S. şi S.D., situate în Ploieşti, str. C. la nivelul anului 1933; totodată, se vor solicita foile matricole şi pentru adresa corespunzătoare anului 1946, respectiv din B.P.H. nr. X1, aflată în proprietatea aceloraşi titulari (S.D. şi D.S.); de asemenea, nu ar fi lipsit de utilitate ca, în aceeaşi solicitare, să se indice şi adresa din str. M. (date fiind cele precizate de Direcţia Generală de Dezvoltare Urbană din cadrul Primăriei Prahova cu privire la schimbarea denumirii str. C. în str. M. începând din anul 1941), precum şi să se solicite Arhivelor Naţionale chiar şi o copie a actului de vânzare cumpărare prin care anterior anului 1933 (data autorizării construcţiei) soţii D.S. şi S.D. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în str. C.

De asemenea, se vor avea în vedere şi cele menţionate de recurentă prin motivele de recurs cu privire la cele ce reies din cererea formulată de soţii D. în vederea autorizării construcţiei, în sensul că imobilul, la data edificării lui, avea faţa la „viitoarea prelungire a străzii B.P.H.”, după cum, prin acelaşi înscris, solicitanţii se angajau faţă de Primărie că vor respecta „alinierea planului de sistematizare cu o retragere de 2 m pe alee şi 4 m pe str. B.P.H., măsuraţi din proprietatea actuală; or, şi numai din coroborarea acestor date rezultă imobilul a dobândit o adresă poştală pe str. B.P.H. (în 1946, fiind numerotat cu nr. X1), având faţa spre această stradă, în timp ce una dintre laturi era plasată pe str. C., actuala str. M., conform celor menţionate de Primărie prin adresa de la dosar apel în rejudecare.

În continuare, din coroborarea informaţiilor ce vor fi furnizate de Arhivele Naţionale cu probele deja administrate, precum şi cu orice alte dovezi a căror necesitate ar reieşi din dezbateri, instanţa de rejudecare va aprecia asupra utilităţii readministrării probei cu expertiză topo, în acord cu cele ce vor fi comunicate de Arhivele Naţionale, pentru confirmarea adresei poştale actuale şi individualizarea exactă a imobilului pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii prin notificarea formulată de recurentă, având în vedere, totodată, că prin expertiza topo efectuată la prima instanţă accesul expertului a fost obstrucţionat de locatarii actuali ai imobilului; or, în măsura în care va trebui expertizat acelaşi imobil, iar persoanele menţionate vor persista în această conduită, instanţa de apel va face aplicarea împotriva acestora a măsurilor procedurale prevăzute de art. 108¹pct. 2 lit. d) C. proc. civ. şi va asigura expertului efectuarea în bune condiţii a lucrării.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constatând că instanţa de rejudecare nu a dus la îndeplinire indicaţiile din decizia de casare şi nu a realizat o veritabilă cercetare judecătorească, încălcând astfel dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., având în vedere şi cele explicitate suplimentar prin prezenta decizie (faţă de măsurile procedurale dispuse de instanţa de apel), în rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (1) şi alin. (3) raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se va admite recursul formulat de reclamantă, se va casa decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta M.E. împotriva deciziei nr. 25 din 17 aprilie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 ianuarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 333/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 336/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 334/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 334/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs