ICCJ. Decizia nr. 3397/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3397/2014
Dosar nr. 3502/120/2013
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Dâmboviţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A.VA.S, a chemat în judecată pârâta SC E. SA solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 100.700,70 lei, reprezentând penalităţi de întârziere datorate pentru nerespectarea clauzei 17.4 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 2003.
Prin sentinţa nr. 3332 din 16 octombrie 2012, Tribunalul Dâmboviţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgovişte, reţinând dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar prin sentinţa nr. 699 din 7 februarie 2013, Judecătoria Târgovişte a admis excepţia necompetenţei materiale, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, dosarul fiind înaintat Curţii de Apel Ploieşti, pentru a hotărî asupra conflictului negativ de competenţă.
În acest sens s-a reţinut că, pretenţiile deduse judecăţii vizează executarea unui contract de vânzare-cumpărare de acţiuni, reglementat de dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 şi Legea nr. 137/2002, astfel că, instanţa a constatat că Judecătoria Târgovişte nu este competentă material, chiar dacă valoarea obiectului cererii este de 100.700,7 lei, întrucât prevederile speciale stabilesc competenţa materială în favoarea tribunalului.
Prin sentinţa nr. 16/CC din 28 februarie 2013, Curtea de Apel Ploieşti a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind acţiunea formulată de reclamanta A.V.A.S., în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Cauza a fost înregistrată la data de 6 iunie 2013 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, iar prin sentinţa nr. 2919 din 1 octombrie 2013 a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.V.A.S. reţinându-se că din adresa din 7 octombrie 2008 rezultă că, pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale la acea dată, iar A.V.A.S. şi-a exprimat acordul privind eliberarea de sub gaj a garanţiilor privind executarea contractului, rezultând practic realizarea obiectului contractului conform voinţei părţilor.
Cum data la care a fost schimbat sediul social al pârâtei, respectiv 10 ianuarie 2011, este ulterioară realizării obiectului contractului conform voinţei părţilor - art. 2 din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 2003, tribunalul a reţinut că nu mai sunt incidente dispoziţiile art. 14.4 din contract, iar cum părţile nu au prevăzut un termen pentru aplicarea clauzei penale, rezultă că voinţa părţilor a fost exprimată în sensul realizării obiectului contractului de vânzare-cumpărare, respectiv plata preţului, astfel încât clauza penală nu poate opera decât pe parcursul derulării obligaţiunilor contractuale, nu şi ulterior, considerente în raport de care, tribunalul a respins cererea.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A.A.A.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 47 din 26 februarie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A.A.A.S., reţinând că, fapta ilicită a SC E. SA nu există, întrucât schimbarea sediului nu poate fi reţinută în sarcina intimatului, aceasta având loc după îndeplinirea obligaţiilor contractuale şi nu în perioada realizării acestor obligaţii, astfel că, prejudiciul patrimonial nu există, simpla schimbare a sediului societăţii cumpărătoare nu generează prejudiciu, precum şi faptul că reclamanta nu îşi poate invoca propria culpă, câtă vreme contractul era în vigoare din cauza acesteia, pentru neîndeplinirea tuturor obligaţiilor contractuale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta A.A.A.S. Bucureşti a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei admiterea cererii astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse deciziei atacate de către recurentă se referă la faptul că, în mod greşit instanţa de apel a respins apelul său, sens în care consideră că, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 25/2002 și art. 969 C. civ.
În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta apreciază că pârâta SC E. SA Târgovişte datorează suma de 100.700,70 lei, reprezentând penalităţi calculate pentru nerespectarea obligaţiei prevăzute în clauza 17.4 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 24 decembrie 2003, respectiv - comunicarea către reclamanta A.A.A.S., în termen de 20 zile calendaristice, schimbarea sediului social al pârâtei.
În acest sens precizează că, pârâta SC E. SA şi-a schimbat sediul social în data de 3 februarie 2011, iar nu la data de 10 ianuarie 2011, astfel cum susţine pârâta, fiind necesară prezentarea de către pârâtă a documentului ce atesta radierea vechiului sediu şi înregistrarea la noul sediu.
O altă critică a recurentei vizează greşita interpretare a adresei din 07 octombrie 2008, prin care recurenta a confirmat realizarea obligaţiei investiţionale, fiind de acord cu eliberarea acţiunilor ce au garantat realizarea investiţiilor, acestea fiind numai o parte din obligaţiile ajunse la scadenţă, astfel că, nu se poate reţine faptul că, reclamanta a confirmat realizarea tuturor obligaţiilor contractuale asumate de SC E. SA prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 24 decembrie 2003, cum greşit au apreciat cele două instanţe.
Precizează recurenta, că şi la această data SC E. SA are obligaţii contractuale scadente, cu referire la clauzele contractuale: 8.5.4; 8.5.5; 8.5.8; 8.5.9 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 24 decembrie 2003, prin care SC E. SA s-a obligat, în calitate de acţionar majoritar, să facă demersuri pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor societăţii privatizate, majorarea capitalului social cu valoarea terenului şi înscrierea A.A.A.S. ca acţionar cu aportul statului, fiind prevăzute penalităţi în sarcina pârâtei în cazul nerespectării acestor obligaţii.
Mai arată recurenta că, susţinerile pârâtei nu sunt fondate întrucât nici la aceasta data SC E. SA nu a făcut dovada întreprinderii tuturor demersurilor pentru obţinerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor societăţii privatizate având în vedere calitatea de acţionar majoritar şi obligaţiile asumate prin contract.
Aceste obligaţii contractuale rămân în vigoare până la dovedirea faptului că, SC E. SA este în imposibilitatea îndeplinirii acestor obligaţii.
Din această perspectivă, recurenta susţine că, pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor obligaţiilor contractuale anterior schimbării sediului social, astfel încât, instanţa de apel să aprecieze că nu există prejudiciu cauzat recurentei de atitudinea SC E. SA prin neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 2003.
Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta arată că, contractul se află în vigoare nu din vina sa, ci datorită faptului că, SC E. SA nu a îndeplinit până în prezent obligaţiile contractuale asumate prin clauzele: 8.5.4, 8.5.5, 8.5.8, 8.5.9,9.8,9.14, 18.1 şi 18.3, pentru care sunt prevăzute penalităţi în sarcina pârâtei în cazul în care nu sunt respectate aceste obligaţii din contract.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru următoarele considerente :
Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuţie aplicarea greşită, de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 25/2002, potrivit cărora „perioada de derulare a contractului" semnifică „perioada până la îndeplinirea oricăreia şi a tuturor obligaţiilor părţilor contractante, conform clauzelor contractuale şi prevederilor prezentei ordonanţe.," apreciind că, până în prezent, pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor obligaţiilor contractuale, sens în care, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit faptul că neîndeplinirea unei obligaţii contractuale nu ar putea genera prejudicii reclamantei A.A.A.S., ca parte în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 2003.
Această critică se constată a fi fondată, având în vedere că pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor obligaţiilor contractuale anterior schimbării sediului social, astfel încât, în mod greşit instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei atacate faptul că, în speţă, nu există prejudiciu cauzat reclamantei de atitudinea pârâtei SC E. SA, prin neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 2003, întrucât aceasta nu a prezentat un document care să ateste îndeplinirea tuturor obligaţiilor contractuale, şi astfel să confirme aprecierile instanţei de apel.
În acest context, Înalta Curte reţine că, hotărârea atacată, pronunţată în apel, cale de atac devolutiva, cuprinde lapidar argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate, rezultând fără echivoc că, în speţă, situaţia de fapt dedusă judecăţii nu a fost pe deplin stabilită, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., care consacră chiar caracterul devolutiv al căii de atac.
Astfel, toate aceste aspecte, vizând îndeplinirea tuturor obligaţiilor contractuale, care nu au fost analizate cu ocazia soluţionării apelului, urmează a fi lămurite de instanţa de apel, prin suplimentarea materialului probator, totodată avându-se în vedere considerentele expuse de prima instanţă, criticile pârâtei şi apărările reclamantei.
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, neadministrând probatoriile necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi aflării adevărului în cauză în raport de normele legale incidente, atrăgând în acest sens incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (2), (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta A.A.A.S. Bucureşti, să caseze decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta A.A.A.S. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 47 din 26 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3396/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3398/2014. Civil. Alte cereri. Recurs → |
|---|
