ICCJ. Decizia nr. 3400/2014. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3400/2014
Dosar nr. 2135/1/2014
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 211/S din 18 aprilie 2011, Tribunalul Braşov, secţia civilă, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul D.L.A.M.A., în contradictoriu cu pârâţii S.A.V. şi S.S. şi, în consecinţă: a fost obligat pârâtul S.A.V. să restituie reclamantului D.L.A.M.A. suma de 600.000 euro, cu dobânda legală calculată de la 07 mai 2010 până la plata efectivă a acestei sume. Au fost respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea recunoaşterii acestei sume prin promisiunile unilaterale de vânzare a unor imobile, făcute de pârâtul S.A.V., constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie încheiat între pârâţi, autentificat din 31 februarie 2008 la B.N.P. Cristolovean şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, cu privire la imobilul din Braşov, fost obligat pârâtul S.A.V. la plata sumei de 38.271,52 lei cheltuieli de judecată către reclamantul D.L.A.M.A. (28.266,52 lei taxe de timbru şi timbru judiciar, 10.000 lei onorariu avocat). A fost obligat reclamantul D.L.A.M.A. la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către pârâta S.S.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că, în fapt, reclamantul D.L.A.M.A. a acordat pârâtului S.A.V. un împrumut de 500.000 euro în două etape (200.000 euro în data de 20 septembrie 2005 şi 300.000 euro în data de 30 septembrie 2006), sume recunoscute de pârât prin Declaraţiile autentificate notarial sub din 2005 şi din 2006, că aceste împrumuturi au avut scadenţe la data de 31 august 2006, respectiv 30 septembrie 2007, ambele fiind prelungite până la 31 ianuarie 2008, cum rezultă din cele două declaraţii menţionate mai sus, că prin cele două declaraţii de recunoaştere a sumelor acordate pârâtului cu titlu de împrumut s-a prevăzut că acesta este fără dobândă, ulterior pârâtul fiind de acord, urmare corespondenţei dintre acesta şi reclamant, la plata sumei de 600.000 euro, cum rezultă din înscrisul aflat la fila 164 şi datat 31 martie 2010, prin care se obligă să achite această sumă de 600.000 euro în cel mai scurt timp, anterior părţile semnând o convenţie privind suma de 560.000 euro la data de 06 martie 2008, că reclamantul a cerut aceeaşi sumă rezultată din recunoaşterea pârâtului şi aplicarea dobânzii legale începând cu data promovării acţiunii de faţă, cerere justificată din perspectiva prevederilor art. 1088 C. civ.
A mai reţinut instanţa de fond că cererea de constatare a recunoaşterii sumei de 600.000 euro de către pârât prin promisiunile unilaterale de vânzare a unor imobile are caracterul unei acţiuni în constatarea unui drept, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., nu poate fi primită de vreme ce reclamantul avea posibilitatea realizării dreptului asupra sumei pretinse, posibilitate care a fost exercitată potrivit primului capăt de cerere al prezentei acţiuni, că cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie încheiat între pârâţi, autentificat din 29 ianuarie 2008, are caracterul unei acţiuni pauliene sau revocatorii, în inopozabilitatea actului juridic încheiat de debitor în frauda creditorului, din perspectiva prevederilor art. 975 C. civ., prevederi ce au în vedere un domeniu determinat de condiţia insolvabilităţii debitorului sau măririi acesteia, dar şi prejudiciul adus creditorului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul S.A.V., criticând-o pe motive de netemeinicie şi nelegalitate.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 130/Ap din 15 noiembrie 2011 a admis în parte apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 435.000 euro cu dobânda legală calculată de la data de 7 mai 2010 până la data plăţii efective şi a înlăturat din dispozitivul sentinţei dispoziţia de obligare a pârâtului la plata sumei de 600.000 euro, cu dobânda legală, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a avut în vedere că pârâtul a restituit din debit suma de 65.000 euro, astfel încât obligaţia sa de restituire subzistă pentru diferenţa de 435.000 euro urmând a fi obligat şi la plata dobânzii legale, ca daună moratorie, începând cu data cererii de chemare în judecată şi până la restituirea integrală a sumei restante, devenită exigibilă, conform art. 1586 C. civ. şi art. 5 şi 8 din O.G. nr. 9/2000.
Cu privire la novaţie, instanţa de apel a reţinut că în speţă, chiar dacă reclamantul a fost iniţial interesat de terenul oferit spre vânzare de pârât, situat în localitatea Cristian, ulterior promisiunii unilaterale de vânzare nu a mai făcut nici un demers, aşa cum rezultă din declaraţia martorului audiat în apel, astfel încât promisiunea a rămas la stadiul de început şi cum din alte împrejurări nu reiese intenţia reclamantului de a nova, nu a avut loc o transformare a obligaţiei de restituire a împrumutului, prin novaţie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul D.L.A.M.A. şi pârâtul S.A.V.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, prin Decizia nr. 2203 din 4 iunie 2013 a respins recursurile declarate de reclamantul D.L.A.M.A. şi de pârâtul S.A.V.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul D.L.A.M.A. că, schimbarea naturii juridice a contractului încheiat între părţi, din contract de împrumut cu titlu gratuit în contract de împrumut cu titlu oneros pe baza unor înscrisuri ce emană din corespondenţa purtată între părţi şi care nu îmbracă forma cerută de lege, ar contraveni art. 1587 C. civ., care impune atât criterii formale cât şi de fond pentru valabilitatea actului, dispoziţiile art. 1 şi 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 9/2000, venind în considerarea aceleiaşi teze.
Nu se poate reţine, aşadar, încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 969, 1197 şi 1587 C. civ. şi ale art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000, odată ce în contract nu a fost stabilit şi determinat cuantumul dobânzii remuneratorii care să confere titlu oneros contractului de împrumut, întinderea obligaţiei fiind cunoscută de debitor încă de la momentul încheierii convenţiei, astfel cum prevede art. 1587 C. civ. şi art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000.
A mai reţinut instanţa de recurs că, nici ultima critică a recurentului-reclamant nu este întemeiată întrucât instanţa, admiţând în parte apelul reclamantului, a acordat cheltuielile de judecată în mod proporţional, cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul S.A.V., Înalta Curte a reţinut că ambele critici ale recurentului-pârât vizează modul în care instanţa de apel a analizat şi motivat aspectul referitor la apărarea pârâtului privind intervenirea în cauză a novaţiei ca mod de stingere a obligaţiei. Argumentaţia adusă în susţinere vizează numeroase aspecte de netemeinicie, respectiv situaţii de fapt şi probatorii administrate, decizia fiind la adăpost de criticile formulate întrucât instanţa de apel s-a raportat în mod corect la condiţiile în care operează novaţia, în reglementarea art. 1128 C. civ., probatoriul administrat relevând lipsa intenţiei comune a părţilor de a nova, decizia fiind amplu motivată şi din acest punct de vedere.
Împotriva acestei decizii, contestatorul D.L.A.M.A. a formulat, la data de 27 mai 2014, contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul D.L.A.M.A. arată că şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., care reglementează contestaţia în anulare specială, respectiv „când dezlegarea data este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
În acest sens, contestatorul susţine că greşeala materială invocată se referă la soluţionarea recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 130/Ap din 15 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Braşov şi care priveşte două aspecte.
În primul rând, dezlegarea dată fondului cauzei este rezultatul greşelii materiale constând în neobservarea actelor dosarului, cu consecinţa reţinerii eronate a faptului că actul juridic dedus judecaţii şi care stă la baza împrumutului acordat intimatului S.A. ar fi un contract de împrumut, iar în al doilea rând, dezlegarea dată motivului de recurs privind acordarea cheltuielilor de judecată de către instanţa de apel este tot rezultatul unei greşeli materiale, în calcularea cheltuielilor de judecată conform art. 274 C. proc. civ.
Contestaţia în anulare este nefondată, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente :
Conform art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., hotărârea instanţei de recurs poate fi atacată cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
Având în vedere caracterul de excepţie al textului de mai sus, analiza susţinerilor privind existenţa unei „greşeli materiale" presupune o interpretare restrictivă în sensul că trebuie avute în vedere numai acele greşeli materiale care au caracter procedural şi care au dus în mod necesar la pronunţarea unei soluţii eronate.
Este de observat că o astfel de eroare trebuie să fie în legătură cu aspectele formale ale judecăţii pentru verificarea căreia să nu fie necesară reexaminarea fondului cauzei sau o reapreciere a probelor.
Ori în speţa de faţă, greşeala materială invocată se referă la modul în care instanţa de recurs a apreciat probele de la dosar, respectiv asupra situaţiei de fapt şi de drept reţinute în urma analizei făcute asupra motivării instanţei de apel în raport de înscrisurile de la dosar.
Din această perspectivă se constată că, Înalta Curte a verificat motivarea instanţei de apel, iar considerarea naturii actului ca „împrumut" este rezultatul interpretării instanţei de recurs, astfel că nu se poate repune în discuţie raţionamentul judiciar de interpretare a acesteia, care este susţinut de documentele de la dosar.
În ceea ce priveşte susţinerea contestatorului referitoare la faptul că acordarea cheltuielilor de judecată pentru apel este rezultatul unei greşeli materiale, Înalta Curte constată că, în cauză este vorba de modul de soluţionare a acestui motiv de apel, de fapt o critică asupra soluţiei date acestui motiv.
Faţă de aceste precizări prealabile, din motivele dezvoltate de contestator, rezultă că s-au formulat critici pe alte chestiuni decât cele procedurale, tinzând în realitate la o reformare a soluţiei, printr-o rediscutare a probelor.
Contestaţia în anulare fiind o cale de atac extraordinară de retractare a fost creată de lege doar pentru remedierea unor greşeli materiale şi nu pentru reformarea unor greşeli de fond, iar în aceste condiţii, aceasta nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial sau procedural.
Astfel, motivele invocate de către contestator privind „greşeala materială" a instanţei supreme nu pot fi reţinute a fi de natura celei prevăzute de lege pentru a fi sancţionată cu admiterea contestaţiei în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea D.L.A.M.A. împotriva Deciziei nr. 2203 din 4 iunie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3398/2014. Civil. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3401/2014. Civil. Fond funciar. Contestaţie... → |
|---|
