ICCJ. Decizia nr. 3376/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3376/2014
Dosar nr. 2092/117/2008**
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Fondul şi hotărârea instanţei de fond.
Prin Sentinţa civilă nr. 964 din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 2092/117/2008, s-a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, prescripţiei şi tardivităţii, invocate de către pârât. S-a admis în parte cererea formulată de reclamantul K.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România. S-a dispus exproprierea suprafeţei de 218 mp din tarlaua x1, parcelele y1, y2, cu o despăgubire de 8.218,6 lei, respectiv 37,7 lei pe mp. A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în suma de 769,8 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere, în principal, următoarele:
Reclamantul a solicitat exproprierea totală în privinţa imobilului în suprafaţă de 1700 mp situat în Turda, înscris în tp x2/1994, tarlaua x1 , parcelele y1, y2 şi stabilirea despăgubirii pentru întreaga suprafaţă.
Instanţa a constatat că prin Hotărârea nr. 72/2005 a fost expropriată o suprafaţă de 664,44 mp din terenul mai sus menţionat, reclamantul acceptând despăgubirile pentru această suprafaţă. Având în vedere că în fapt, lucrările efectuate de pârât s-au întins pe întreaga suprafaţă a imobilului şi că terenul a fost iremediabil distrus, fiind adus în imposibilitate de explorare şi lipsit de valoare economică, reclamantul a ales să solicite exproprierea totală.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii, instanţa de fond a reţinut că, chiar dacă temeiul exproprierii la constituit Legea nr. 198/2004, potrivit art. 9 alin. (3) din această lege acţiunile formulate în justiţie se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994. Ori potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 33/1994, proprietarul poate cere şi exproprierea totală, iar instanţa poate încuviinţa această cerere, indiferent dacă există sau nu declaraţia de utilitate publică.
În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a tardivităţii, instanţa de fond a reţinut că termenul de prescripţie nu poate curge de la data hotărârii de expropriere, ci de la data la care a început demararea lucrărilor, cel mai devreme, deoarece reclamantul nu a atacat Hotărârea nr. 72/2005 emisă de către pârât, ci a solicitat exproprierea totală şi stabilirea de despăgubiri pentru întreaga suprafaţă.
În ce priveşte fondul cauzei, instanţa, după ce a administrat proba cu expertiză topografică şi cu expertiză de evaluare a reţinut următoarele: prin raportul de evaluare a fost stabilită valoarea terenului la 37,7 lei/mp. Potrivit raportului de expertiză topografică, terenul rămas în proprietate după expropriere, are suprafaţa de 1018 mp din care se poate folosi pentru agricultură 800 mp nefiind reală susţinerea reclamantului în sensul că întregul teren rămas este nefolosibil şi lipsit de valoare economică. Din totalitatea terenului rămas în proprietatea reclamantului, doar o suprafaţă de 218 mp este afectată de alunecarea de teren şi, prin urmare, doar cu privire la această suprafaţă se poate dispune exproprierea.
Instanţa a respins apărarea pârâtului privitoare la lipsa răspunderii sale cu motivarea că aducerea în stare de neîntrebuinţare a terenului a avut loc în legătură cu lucrarea pârâtului, care răspunde de executarea acesteia.
Apelul şi hotărârea instanţei de apel în primul ciclu procesual.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. (denumită în continuare C.N.A.D.N.R.), care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 239/A din 13 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj.
Motivând decizia, instanţa de apel a confirmat în totul starea de fapt şi de drept reţinută de prima instanţă.
Recursul şi hotărârea instanţei de recurs în primul ciclu procesual.
Recursul exercitat de pârâta C.N.A.D.N.R a fost admis prin Decizia civilă nr. 3116 din 8 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul casării şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
În motivarea deciziei s-au arătat, în principal, următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, acţiunile formulate în temeiul art. 9 (referitoare la procedura de urmat în situaţia în care expropriatul este nemulţumit de cuantumul despăgubirilor) se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte despăgubirile.
Cu alte cuvinte, Legea specială nr. 198/2004 a limitat aplicarea dispoziţiilor legii generale în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică doar cu privire la acordarea despăgubirilor.
Dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora dacă expropriatorul cere exproprierea numai unei părţi din imobil iar proprietarul cere exproprierea totală, instanţa va aprecia, în raport cu situaţia reală, dacă exproprierea în parte este posibilă, în caz contrar, dispunând exproprierea totală, nu sunt aplicabile cauzei întrucât nu reglementează modalitatea de acordare a despăgubirilor.
În cauza de faţă, reclamantul invocă producerea unui prejudiciu ca urmare a construirii autostrăzii şi anume faptul că o suprafaţă de teren de 218 mp este afectată de alunecare, fiind prăbuşită spre traseul autostrăzii, prejudiciu independent de valoarea despăgubirilor acordate pentru valoarea reală a imobilului expropriat.
Drept urmare, instanţa de apel avea obligaţia de a stabili situaţia de fapt incidentă cauzei, în sensul de a verifica dacă prejudiciul este ulterior acordării despăgubirilor stabilite urmare a acordului intervenit între părţi, deoarece despăgubirea, potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului.
Noţiunea de prejudiciu presupune cuantificarea tuturor daunelor suferite de proprietar urmare a faptului exproprierii. Doar după stabilirea situaţiei de fapt, cu identificarea cauzelor ce au condus la alunecarea terenului, instanţa va putea aplica corect legea incidentă cauzei şi drept consecinţă, va putea proceda la acordarea despăgubirilor solicitate.
Faţă de cele menţionate se constată că aspectele de nelegalitate invocate cu privire la modalitatea de calcul a despăgubirilor pentru terenul solicitat, ce se solicită a fi expropriat, nu se impun a mai fi analizate.
Apelul şi hotărârea instanţei de apel în al doilea ciclu procesual.
În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, prin Decizia nr. 38/A din 6 iunie 2013, a respins ca nefondat apelul pârâtei împotriva Sentinţei civile nr. 964 din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj.
Motivând decizia, instanţa de apel a reţinut, între altele, că:
Reţinând situaţia de fapt constatată şi de prima instanţă cu privire la suprafaţa afectată din proprietatea reclamantului, pe baza probelor administrate, instanţa de apel a constatat că alunecarea de teren care a afectat prăbuşirea suprafeţei de 218 mp, teren situat în partea sudică a parcelei, a avut loc în perioada anilor 2008 - 2010 ca urmare a lucrărilor efectuate la construcţia autostrăzii.
Înainte de începerea lucrărilor la autostradă, terenul nu a fost afectat de alunecări sau alte degradări - fiind cultivat cu viţă de vie care are calitatea de a "fixa" foarte bine solul. Ca urmare a construcţiei autostrăzii, neînsoţită de lucrări de taluzare/stabilizare a versanţilor rezultaţi în urma lucrărilor şi de amplasare la baza lor a unor rigole de scurgere a apei, echilibrul hidrodinamic şi componenta straturilor din sol au fost stricate şi s-a produs o alunecare de teren care îl face impropriu utilizării.
Întrucât prin construirea autostrăzii o parte din terenul rămas în proprietatea reclamantului, după exproprierea de la acesta a parcelei cu nr. cadastral 427, este afectat de alunecare astfel că nu mai prezintă nici o utilitate practică proprietarului, iar faptul alunecării este cauzat de construirea autostrăzii este evident că singura modalitate în care proprietarul poate fi despăgubit pentru terenul pe care nu îl mai poate folosi din cauza alunecării, este aceea ca suprafaţa de teren de 218 mp să fie expropriată de către aceeaşi autoritate care a făcut exproprierea iniţială, iar proprietarul să beneficieze de despăgubiri la valoarea terenului. Această valoare a terenului a fost stabilită conform prevederilor art. 26 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 33/1994, prin expertiza tehnică judiciară de evaluare, ca fiind 37,7 lei/mp.
Critica pârâtului apelant privitoare la lipsa de calitate procesuală pasivă a fost respinsă cu motivarea că alunecarea de teren care afectează suprafaţa de 218 mp nu a fost provocată de o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, care să antreneze răspunderea civilă delictuală potrivit art. 998 - art. 999 C. civ. ci a fost determinată de construirea autostrăzi, fiind o consecinţă directă a acestei edificări. Construirea autostrăzii nu constituie o faptă ilicită, însă eventualele consecinţe ale acestui fapt, răsfrânte asupra unor terţe persoane, trebuie reparate de către expropriator în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (4) şi art. 26 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 33/1994 care este o lege specială în raport de prevederile C. civ.
Recursul şi hotărârea instanţei de recurs în al doilea ciclu procesual
Împotriva Deciziei nr. 38/A din 6 iunie 2013 a declarat recurs pârâta C.N.A.D.N.R ce a fost admis prin Decizia civilă nr. 361 din 4 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul casării şi trimiterii cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Instanţa de recurs a reţinut încălcarea de către instanţa de rejudecare, sancţionată cu nulitatea hotărârii, a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia, "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Prin decizia de casare s-a stabilit, în mod irevocabil, că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, neputându-se dispune exproprierea totală, iar recomandarea de stabilire a situaţiei de fapt în vederea aplicării corecte a legii vizează modalitatea de stabilire şi acordare a despăgubirilor pretinse de către expropriat, iar nu întinderea exproprierii.
Instanţa de apel, urmare a suplimentării probatoriilor administrate în rejudecare, deşi a constatat că alunecarea de teren a avut loc ulterior exproprierii din 2005, ca urmare a lucrărilor efectuate la construcţia autostrăzii, fiind o consecinţă directă a acestei edificări, a concluzionat că eventualele consecinţe ale acestui fapt trebuie reparate de către expropriator în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (4) şi art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994.
Această abordare este însă contrară celor statuate cu putere de lucru judecat prin decizia de casare, care a stabilit că în speţă nu sunt aplicabile normele arătate, fiind deci, încălcate dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Menţinând soluţia primei instanţe privind exproprierea suprafeţei surpate de 218 mp, fundamentată pe dispoziţiile legale mai sus menţionate, a căror incidentă în cauză a fost însă înlăturată prin decizia de casare a Înaltei Curţi, instanţa de apel a încălcat limitele rejudecării şi îndrumările conţinute în această decizie, situaţie ce nu poate fi remediată decât prin casarea hotărârii astfel pronunţate şi trimiterea cauzei spre o nouă rejudecare.
Pe de altă parte, deşi a procedat la o corectă stabilire a situaţiei de fapt relativ la identificarea cauzelor ce au condus la alunecarea terenului şi la momentul când a intervenit o atare împrejurare, instanţa de apel face o confuzie în ceea ce priveşte calificarea juridică a cererii de reparare a prejudiciului produs expropriatului. Astfel, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia". Textul de lege se referă la daunele, respectiv, prejudiciul creat prin expropriere, adică prin deposedarea forţată de bun, în speţă, de terenul destinat construcţiei autostrăzii, cu consecinţa pierderii prerogativelor dreptului de proprietate, iar nu la eventualul prejudiciu rezultat din efectuarea lucrărilor, ulterior exproprierii, pentru realizarea obiectivului de utilitate publică, autostrada în sine.
În rejudecare, instanţa de apel va proceda la soluţionarea cauzei conform indicaţiilor primei decizii de casare, dar şi cu luarea în considerare a celor expuse în prezenta decizie.
Faţă de considerentele expuse, celelalte critici privind prescripţia dreptului la acţiune şi inadmisibilitatea acţiunii nu se impun a fi analizate în cadrul prezentului recurs, urmând ca instanţa de apel să se pronunţe în rejudecare asupra lor, ţinând cont de dezlegările deciziilor de casare intervenite în cauză.
Apelul şi hotărârea instanţei de apel în al treilea ciclu procesual.
Procedând la rejudecarea apelului potrivit celor stabilite de instanţa de recurs, curtea de apel are în vedere următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 38/A din 6 mai 2013 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în rejudecarea apelului, s-a stabilit, în urma administrării şi interpretării probatoriului administrat, că alunecarea de teren s-a produs în perioada 2008 - 2009 şi a fost cauzată de lucrările de construire a autostrăzii Transilvania, lucrări care nu au fost urmate de cele de consolidare/taluzare a versanţilor rezultaţi.
Aceste constatări ale instanţei de apel au fost menţinute prin Decizia nr. 361 din 4 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, aceasta statuând, între altele, că instanţa de apel "... a procedat la o corectă stabilire a situaţiei de fapt relativ la identificarea cauzelor ce au condus la alunecarea terenului şi la momentul când a intervenit o atare împrejurare ...". Se poate, prin urmare, considera că aspectele de fapt privitoare la existenţa alunecării de teren, a cauzelor care au generat aceasta şi la momentul la care alunecarea a intervenit sunt limpede stabilite, nemaifiind necesară, în prezenta rejudecare, o nouă analiză a materialului probator pentru a se stabili aspectele sus-arătate.
Prin raportare la cele dispuse în ambele cicluri procesuale de instanţa de recurs, este necesar însă a se determina dispoziţiile legale incidente cauzei, în temeiul cărora se impune a fi judecată acţiunea reclamantului.
Instanţa de apel a apreciat că fapta pârâtei de a nu efectua, consecutiv lucrărilor de realizare a autostrăzii, şi lucrări de consolidare/taluzare a versanţilor rezultaţi, îmbracă trăsăturile caracteristice ale unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu în sensul prevederilor art. 998 şi art. 999 C. civ.
Chiar dacă reclamantul nu a indicat înaintea primei instanţe aceste prevederi legale ca temei al acţiunii, preferând invocarea art. 9 şi 10 din Legea nr. 198/2004, art. 21, art. 24 alin. (4) şi art. 27 din Legea nr. 33/1994 trebuie considerat că, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind despăgubirea, sunt incidente prevederile art. 998 şi art. 999 C. civ. În spiritul prevederilor art. 84 C. proc. civ., esenţială este intenţia reală a părţii, înţeleasă ca scop al acţiunii sale în justiţie, iar în cauză nu încape nicio îndoială că reclamantul a urmărit obţinerea unei despăgubiri ca urmare a prejudiciului ce i-a fost cauzat de alunecările de teren intervenite.
Fiind indicată în mod corect fapta cauzatoare de prejudiciu (iar reclamantul a făcut aceasta în cuprinsul motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată), determinarea temeiului juridic aplicabil capătului de cerere în despăgubiri apare ca o consecinţă a stării de fapt relevante în cauză. Doar astfel poate fi înţeleasă dezlegarea instanţei de recurs făcută încă în primul ciclu procesual, potrivit căreia, după stabilirea situaţiei de fapt, cu identificarea cauzelor ce au condus la alunecarea terenului, instanţa de apel "... va putea aplica corect legea incidentă cauzei (s.n.) şi drept consecinţă, va putea proceda la acordarea despăgubirilor solicitate".
Experţii desemnaţi au stabilit că prejudiciul cauzat reclamantului prin surparea terenului şi punerea în imposibilitate de utilizare este de 37,70 lei/mp, ceea ce corespunde, pentru suprafaţa de 218 mp, sumei totale de 8.218,6 lei.
Valoarea astfel stabilită este corespunzătoare valorii de piaţă a terenului, însă ea trebuie socotită adecvată în raport cu necesitatea despăgubirii echitabile a reclamantului câtă vreme suprafaţa de 218 mp teren este complet inutilizabilă (agricol, constructiv etc.). Starea în care se află în prezent această suprafaţă de teren îl împiedică pe reclamant să se bucure de dreptul său de proprietate (acesta reducându-se, în fapt, doar la prerogativa dispoziţiei - şi ea însă mai degrabă teoretică, dată fiind situaţia de fapt a terenului), în condiţiile în care prerogativa utilizării terenului şi cea a culegerii fructelor sunt, în concret, imposibile.
Capătul de cerere prin care reclamantul solicită exproprierea întregii suprafeţe de teren apare ca inadmisibil, fiind de văzut, sub acest aspect, că dezlegările instanţei de recurs cu privire la dispoziţiile legale aplicabile exclud posibilitatea de a se dispune exproprierea chiar şi pentru suprafaţa de 218 mp afectată de surparea terenului. Excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă este, deci, întemeiată şi trebuie admisă.
Nu s-ar putea considera însă că poate fi admisă şi excepţia tardivităţii, având întâietate în soluţionare excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect exproprierea.
În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la capătul de cerere în despăgubiri, s-a reţinut, prin raportare şi la cele dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi la efectele acestor dezlegări, că cererea în despăgubire, fiind întemeiată pe dreptul comun, termenul de prescripţie extinctivă este tot cel de drept comun, anume de 3 ani de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cele care răspunde de ea (art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, ca act normativ incident). Or, proba cu expertiza administrată în proces a relevat că alunecarea de teren s-a produs în perioada 2008 - 2009 şi a fost cauzată de lucrările efectuate la autostrada Transilvania. Prin urmare, termenul de prescripţie a început a curge de la această dată (deci cel mai devreme din anul 2008), în vreme ce prezenta acţiune a fost promovată la 7 martie 2008, cu respectarea termenului legal de 3 ani.
Astfel instanţa de apel a admis în parte apelul declarat de Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. schimbând în parte sentinţa, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect exproprierea şi respingerii ca inadmisibil, în totalitate, a acestui capăt de cerere, despăgubirile cuvenite reclamantului fiind menţine la suma de 8.218,6 lei, însă nu cu titlu de expropriere, ci de despăgubiri civile avându-şi izvorul în fapta ilicită delictuală a C.N.A.D.N.R. S-au menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la admiterea în parte a acţiunii şi la respingerea excepţiei prescripţiei şi a tardivităţii cererii de chemare în judecată.
Recursul şi hotărârea instanţei de recurs în al treilea ciclu procesual
Împotriva Deciziei nr. 607/A din 25 iunie 2014 a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R.
În principal, recurentul, în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. solicită modificarea în parte a deciziei recurate în sensul limitării soluţiei la respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă. Susţine că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat exclusiv obligarea la expropriere totală, or, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a acordat despăgubiri în condiţiile art. 998 şi 999 C. civ., cu încălcarea principiilor rolului activ şi disponibilităţii. Pe de o parte, a recalificat cererea de obligare la expropriere într-o cerere de acordare de despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ. şi a obligat la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri civile, iar, pe de altă parte, s-a pronunţat şi cu privire la cererea de obligare la expropriere, respingând-o ca inadmisibilă. Astfel, instanţa de apel a catalogat cererea de obligare la expropriere ca fiind un capăt de cerere, în contextul în care cererea de obligare la expropriere reprezenta însăşi "cererea de chemare în judecată".
În raport de calificarea juridică care a fost dată, cu încălcarea principilor rolului activ şi disponibilităţii, invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.N.A.D.N.R. în calitate de reprezentantă legală a statului român.
Susţine că reprezintă interesele expropriatorului, statul român, exclusiv în litigiile care au ca obiect cererea de constatare a calităţii de persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru expropriere şi cererea de majorare a cuantumului despăgubirii. În ambele ipoteze, litigiul este generat de faptul exproprierii şi este străin tezei răspunderii civile delictuale (exproprierea nu reprezintă un delict). Or, în contextul în care se solicită despăgubiri pentru o faptă delictuală, statul român, în calitate de proprietar al autostrăzii, nu este reprezentat de C.N.A.D.N.R., ci de către Ministerul Finanţelor Publice.
În subsidiar, recurenta, în temeiul art. 304 coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 313 C. proc. civ. solicită casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare (în fond) judecătoriei, în raport de recalificarea juridică care a fost dată de către instanţa de apel, respectiv în raport de cererea de acordare de despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale.
Susţine că cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul tribunalului în temeiul legislaţiei incidente în materie de expropriere iar în condiţiile recalificării acţiunii într-o cerere de acordare de despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, competenţa de soluţionare în fond revine, în acord cu normele procedurale, judecătoriei.
Tot în subsidiar, recurenta, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. solicită casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare exclusiv în vederea recalculării cuantumului despăgubirii. Învederează că instanţa de apel a menţinut în mod nelegal evaluarea care a fost realizată în fond (37,7 lei/mp) întrucât a apreciat, în mod eronat, faptul că instanţa de recurs ar fi reţinut în considerentele Deciziei de casare nr. 3617 din 4 februarie 2014 inclusiv temeinicia raportului de evaluare. Or, astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de casare, instanţa de recurs s-a pronunţat exclusiv cu privire la stabilirea situaţiei de fapt relativă la identificarea cauzelor ce au condus la alunecarea terenului şi la momentul când a intervenit o atare împrejurare dar instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la legalitatea evaluării.
Susţine că a formulat critici cu privire la modalitatea în care a fost evaluată despăgubirea prin toate actele procedurale pe care le-a depus la dosar, ulterior momentului efectuării expertizei. Instanţa a stabilit cu titlu de despăgubire o valoare, care dincolo de faptul că a fost stabilită în mod greşit, reprezintă valoarea de înlocuire a terenului în patrimoniul reclamantului. Or, în condiţiile în care terenul nu a fost expropriat, faptul acordării sumei menţionate echivalează cu o expropriere în fapt. Totodată, valoarea de 37,7 lei/mp a fost determinată de către experţi la nivelul anului 2009 pentru o altă suprafaţă de teren decât cea care face obiectul despăgubirilor civile stabilite în condiţiile art. 998 şi art. 999 C. civ., adică pentru suprafaţa expropriată, ori, suprafaţa de 218 mp nu este expropriată.
Solicită obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, pe de o parte, să se dispună exproprierea totală a terenului său, în temeiul art. 24 din Legea nr. 33/1994 şi, pe de altă parte, despăgubiri pentru prejudiciul produs. Deci instanţa a fost investită cu două capete de cerere iar nu exclusiv cu un capăt de cerere privind obligarea la expropriere totală, cum susţine recurenta. Astfel instanţa nu a încălcat nici principiul rolului activ şi nici principiul disponibilităţii ci, conformându-se îndrumărilor celor două decizii de casare ale instanţei de recurs a dat calificarea juridică corectă faptelor şi a stabilit temeiul juridic al capătului de cerere având ca obiect despăgubiri faţă de statuările obligatorii potrivit cărora nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 33/1994.
Instanţa de apel nu a recalificat cererea de obligare la expropriere într-o cerere de acordare de despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ. ci doar a dat încadrarea juridică corectă capătului de cerere accesoriu privind despăgubirile, potrivit prevederilor art. 84 C. proc. civ., conform îndrumărilor deciziei de casare. Astfel, fiind învestită cu două capete de cerere, corect instanţa de apel le-a soluţionat pe amândouă. De altfel, prin a doua decizie de casare, s-au dat îndrumări instanţei de rejudecare, să se pronunţe asupra excepţiei de inadmisibilitate (care vizează cererea de expropriere totală) şi de prescripţie) care vizează cererea de despăgubiri).
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.N.A.D.N.R. în prezenta cauză nu poate fi primită. Pentru capătul de cerere întemeiat pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 33/1994, C.N.A.D.N.R. are fără îndoială calitate procesuală, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 198/2004 şi pe cele ale Legii nr. 33/1994. În ce priveşte despăgubirile întemeiate pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., prejudiciul cauzat prin surparea terenului învecinat celui expropriat este un prejudiciu creat prin realizarea defectuoasă a obiectivului de investiţie care a determinat exproprierea. Drumul public realizat defectuos care a determinat alunecarea de teren şi care a creat prejudiciul este proprietatea statului român iar administratorul în numele statului este C.N.A.D.N.R. (care are ca responsabilităţi administrarea, exploatarea, întreţinerea, modernizarea şi dezvoltarea reţelei de drumuri naţionale şi autostrăzi de pe teritoriul României).
Astfel, Statul Român - prin C.N.A.D.N.R. - are calitate procesuală în cauză şi în capătul de cerere privind despăgubirile. Într-adevăr, exproprierea nu este un delict însă realizarea obiectivului în vederea căruia s-a făcut exproprierea, în mod defectuos, dă naştere la despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, producându-se ulterior exproprierii o amplificare a prejudiciului produs celui expropriat.
Nu poate fi primit nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 313 C. proc. civ., motiv prin care se invocă necompetenţa materială a tribunalului de a soluţiona cauza. Obiectul cererii l-au reprezentat cele două capete de cerere, unul întemeiat pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 33/1994 şi celălalt întemeiat pe disp. art. 998 - 999 C. civ.
Capătul de cerere principal era cel întemeiat pe art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi atrage competenta tribunalului iar pentru capătul de cerere accesoriu, operează prorogarea de competenţă în temeiul art. 17 C. proc. civ. Astfel, corect tribunalul s-a considerat competent să soluţioneze şi cererea de despăgubiri. De altfel, nici nu se mai putea pune problema competenţei faţă de îndrumările deciziilor de casare.
Nu poate fi primită nici critica privind nelegalitatea evaluării prejudiciului, acest motiv fiind de fapt un motiv de netemeinicie ce nu poate fi cenzurat în recurs, faţă de caracterul limitativ al motivelor de recurs ce pot fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., instanţa de apel motivând de ce valoarea stabilită, care deşi este corespunzătoare valorii de piaţă a terenului, trebuie socotită adecvată în raport cu necesitatea despăgubirii echitabile a reclamantului - câtă vreme suprafaţa de 218 m.p., surpată în urma construirii autostrăzii ca urmare a netaluzării lucrării, este complet inutilizabilă încât îl împiedică pe reclamant să se bucure de dreptul său de proprietate (acesta reducându-se, în fapt, doar la prerogativa dispoziţiei - şi ea însă mai degrabă teoretică, dată fiind situaţia de fapt a terenului), în condiţiile în care prerogativa utilizării terenului şi cea a culegerii fructelor sunt, în concret, imposibile.
Faţă de considerentele expuse, Curtea va respinge ca nefondat recursul statului, menţinând ca legală soluţia recurată.
Având în vedere cererea intimatului privitoare la cheltuielile de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurent la 800 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant K.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA împotriva Deciziei nr. 607/A din 25 iunie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Obligă pe recurentul-pârât Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA la 800 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant K.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 3368/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3396/2014. Civil → |
|---|
