ICCJ. Decizia nr. 3508/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3508/2014
Dosar nr. 5543/1/2011*
Şedinţa publică de la 11 noiembrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Suceava, prin sentinţa nr. 871 din 30 aprilie 2009, a admis acţiunea formulată de T.C. şi T.A. în contradictoriu cu pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaş, în parte, şi a obligat pârâta să le plătească reclamanţilor suma de 387.664 lei cu titlu de despăgubiri civile şi suma de 11.769 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin amplasarea conductei de gaz pe terenul reclamanţilor, acestora li s-a cauzat un prejudiciu în valoare de 387.664 lei, constând în scăderea valorii suprafeţei de 2.161 mp teren, prin schimbarea categoriei de folosinţă de la teren construibil la teren arabil.
Împotriva sentinţei tribunalului, a declarat apel pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel, pârâta a reiterat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţei de fond, arătând că judecătoriei din circumscripţia căreia se află imobilul îi revine competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă şi nu tribunalului.
Pe fond, a arătat că motivarea primei instanţe este greşită, Curtea Constituţională statuând, printr-o serie de decizii că prin prev. art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 se instituie o sarcină gratuită care grevează proprietăţile afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenţei acesteia.
Prin Decizia nr. 121 din 5 noiembrie 2009, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaş.
În motivare, instanţa de apel a apreciat că hotărârea este legală şi temeinică deoarece la data amplasării conductei era în vigoare O.G. nr. 60/2000 privind reglementarea activităţii din sectorul gazelor naturale care, în art. 76 alin. (1) stipulează că „drepturile de uz şi de servitute asupra terenurilor proprietate privată se stabilesc prin acord între proprietarul terenului şi concesionar, cu precizarea duratei, conţinutului, a condiţiilor şi limitelor de exercitare, precum şi a despăgubirilor şi indemnizaţiei acordate proprietarului".
S-a reţinut că în caz de nerealizare a acordului prev. la alin. (1), se stipulează la alin. (2) al aceluiaşi articol, la cererea concesionarului, va decide instanţa judecătorească competentă, hotărârea acesteia constituind titlu executoriu pentru drepturile prev. la alin. (1), că potrivit art. 80 lit. b) din O.G. nr. 60/2000, concesionarul are obligaţia să obţină, printre altele, şi acordurile prevăzute de lege pentru realizarea obiectivului, iar la lit. c) al aceluiaşi articol se prevede obligativitatea concesionarului de a-i despăgubi pe proprietarii terenurilor şi titularii activităţilor afectate de drepturile prev. la art. 70) pentru prejudiciile cauzate acestora prin exercitarea drepturilor respective.
Nu s-a reţinut critica pârâtei în ce priveşte faptul că potrivit art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţii afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit, întrucât, la data amplasării conductei (în anul 2002) era în vigoare O.G. nr. 60/2000 iar, pe de altă parte, chiar dacă s-ar aplica Legea nr. 351/2004 şi aceasta prevede la art. 91, astfel de despăgubiri.
Nu s-a reţinut nici critica referitoare la faptul că la data când reclamanţii intimaţi au devenit proprietari conducta era deja instalată, din considerentele expuse mai sus.
Împotriva deciziei pronunţată în apel, a declarat recurs pârâta -intimată iar, prin Decizia nr. 4079 din 24 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Suceava.
Pentru a decide astfel, s-a stabilit că în mod greşit instanţele judecătoreşti anterioare şi-au motivat soluţia pe prevederile art. 80 lit. b) din O.G. nr. 60/2000, reţinând că de la data când au devenit proprietarii terenului respectiv 6 septembrie 2001, aceştia erau îndreptăţiţi la despăgubiri în temeiul articolului mai sus menţionat, în condiţiile în care de la data de 6 septembrie 2001, art. 80 era abrogat prin Legea nr. 463/2001.
Înalta Curte a considerat că reclamanţii trebuie despăgubiţi în virtutea Legii nr. 351/2004 cu modificările ulterioare, dat fiind faptul că Legea gazelor instituie în favoarea concesionarilor din sectorul gazelor un drept de uz şi servitute legală, care - se exercită cu titlu gratuit, dar face vorbire şi despre despăgubirile ce se vor acorda în situaţia în care produc pagube cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizare, reparaţii, revizii, avarii, etc, pe terenul unde este instalată conducta magistrală de transport gaze naturale.
S-a apreciat că în cauză, pentru a putea fi stabilită valoarea pe care o are la această dată prejudiciul suferit de către reclamanţi, este necesară efectuarea unei expertize, probă care nu se poate administra în recurs.
În rejudecare, Curtea de Apel Suceava, secţia comerciala de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 37 din data de 12 aprilie 2011 a admis apelul declarat de pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaş împotriva sentinţei nr. 871 din 30 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a schimbat în totalitate sentinţa şi, în rejudecare, admiţând excepţia prescripţiei extinctive a respins acţiunea reclamanţilor.
Au mai fost obligaţi intimaţii să plătească apelantei suma de 4.053 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În fundamentarea acestei soluţii s-a apreciat că acţiunea dedusă judecăţii are caracter personal, derivând din valorificarea unui drept de creanţă, respectiv despăgubiri datorate ca urmare a instalării unei conducte de gaz pe terenul proprietatea reclamanţilor că, sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune, a rezultat fără echivoc că reclamanţii s-au adresat Consiliului Judeţean Suceava - D.T.U. cu cererea înregistrată din 24 octombrie 2002 reclamând amplasarea conductei, astfel că în ipoteza dată de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 paguba şi persoana răspunzătoare de producerea sa au fost cunoscute de către reclamanţi din octombrie 2002, termenul general de prescripţiei împlinindu-se în octombrie 2005, acţiunea fiind introdusa pe rolul Tribunalului Suceava la data de 6 noiembrie 2007.
Împotriva Deciziei nr. 37 din 12 aprilie 2011 pronunţata de Curtea de Apel Suceava, secţia comerciala de contencios administrativ şi fiscal, au promovat recurs reclamanţii T.C. şi T.A. care au criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate, solicitând în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat împrejurarea că în mod greşit s-a atribuit reclamanţilor adresa către Consiliul Judeţean Suceava, datată cu anul 2002, privind amplasarea conductei de gaz, în realitate conducta fiind amplasată în cursul anului 2005.
Prin Decizia nr. 918 din 23 februarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul declarat de reclamanţii T.C. şi T.A., împotriva Deciziei nr. 37 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Suceava, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că reclamanţii, prin documentaţia depusă la dosarul cauzei, au dovedit pe deplin calitatea lor de proprietari asupra terenului, dobândit potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 5 septembrie 2001 la B.N.P., C.l., teren în suprafaţă de 4.739 mp, aflat în intravilanul municipiului Rădăuţi.
S-a apreciat că în mod greşit a procedat instanţa de apel în rejudecarea apelului atunci când a pus în discuţia părţilor, din oficiu, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a constatat ca s-a împlinit termenul general de prescripţie de 3 ani.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava sub nr. 5543/1/2011 la data de 29 mai 2012 pentru rejudecarea apelului.
Curtea de Apel Suceava, secţia a ll-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 74 din 28 martie 2014, a admis apelul declarat de pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaş, împotriva sentinţei nr. 871 din 30 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. 6778/86/2007, în contradictoriu cu reclamanţii-intimaţi T.C. şi T.A.
A schimbat în parte sentinţa nr. 871 din 30 aprilie 2009 a Tribunalului Suceava, în sensul că:
A obligat pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaş să plătească reclamanţilor intimaţi suma de 34.118 euro (în loc de 387.664 lei) cu titlu de despăgubiri civile.
A obligat reclamanţii-intimaţi să plătească pârâtei suma de 7.513,8 lei cheltuieli de judecată din apel.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei ce nu sunt contrare deciziei pronunţate.
În fundamentarea acestei decizii, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele:
Excepţiile necompetenţei teritoriale şi materiale a instanţei de fond invocate prin motivele de apel au fost irevocabil soluţionate în primul ciclu procesual prin Decizia civilă nr. 4079 din 24 noiembrie 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție care a reţinut că, litigiul fiind unul comercial, relevantă fiind calitatea de comerciant a uneia dintre părţi, au aplicabilitate disp. art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în despăgubiri a reclamanţilor, invocată de pârâtă a fost în mod irevocabil respinsă prin Decizia nr. 918 din 23 februarie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție astfel că nu mai poate fi repusă în discuţie în rejudecarea apelului.
Pe fondul cauzei, s-a apreciat, în considerarea art. 315 C. proc. civ., că în mod corect a reţinut instanţa de fond că, la data de 6 septembrie 2001, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat, reclamanţii au achiziţionat o suprafaţă de 4.739 mp teren identică cu p.f. a corn. cad. Rădăuţi, teren situat pe raza municipiului Rădăuţi, iar în cursul lunii august 2002, pârâta, fără a avea acordul proprietarilor terenului, a amplasat pe o parte din teren o conductă de transport gaze naturale (a se vedea adresa de la filele 186 şi 212 dosar al Tribunalului Suceava).
De asemeni, corect s-a reţinut referitor la regimul juridic al conductei de transport gaze naturale care subtraversează terenul proprietatea reclamanţilor că este parte componentă a SN T.G.N. SA şi că activitatea de transport a gazelor naturale, în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 351/2004 constituie un serviciu public de interes naţional, iar lucrările de realizare, reabilitare, retehnologizare, exploatare şi întreţinere a capacităţilor de gaze naturale sunt lucrări de utilitate publică.
Conformându-se indicaţiilor date prin deciziile de casare, în rejudecarea apelului s-a dispus completarea probatoriului cu expertiză tehnică în scopul stabilirii valorii prejudiciului încercat de reclamanţi, ca urmare a amplasării conductei de gaz metan pe terenul proprietatea acestora.
Rapoartele de expertiză întocmite în cauză au stabilit că, terenul dobândit de reclamanţi prin cumpărare se află situat în intravilanul municipiului Rădăuţi, într-o zonă construibilă de locuinţe, în apropiere de zona centrală. Din totalul suprafeţei dobândite de reclamanţi prin cumpărare, suprafaţa de 2154 mp nu poate fi folosită pentru construcţii datorită amplasării conductei subterane de gaz, ce alimentează S.R.M.P. Rădăuţi.
Cât priveşte legea aplicabilă în speţa de faţă s-a luat act că prin Decizia nr. 4079 din 24 noiembrie 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, s-a stabilit cadrul juridic ca fiind cel definit de Legea nr. 351/2004.
A reţinut instanţa că în condiţiile art. 480 C. civ., reclamanţii au dreptul de a dispune juridic de bunul lor şi de a-l folosi, art. 44 alin. (5) din Constituţie stabilind că în ipoteza în care daunele sunt determinate de lucrările de interes general, obligaţia de dezdăunare aparţinând autorităţii publice.
A apreciat instanţa că reclamanţii au, potrivit Legii nr. 351/2004, dreptul de a înfiinţa plantaţii pe terenul în suprafaţa de 2.154 mp, afectat de conductă, însă nu pot edifica nicio construcţie, terenul având regimul juridic intravilan, aflându-se într-o zona construibilă, prin urmare atributul folosinţei bunului potrivit destinaţiei sale este afectat, reclamanţii fiind obligaţi să folosească terenul ca pe unul cu destinaţie agricolă, motiv pentru care reclamanţii pot pretinde plata unei despăgubiri, aşa cum de altfel corect a apreciat şi instanţa de fond.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor instanţa a apreciat că acesta se determină în raport de dispoziţiile art. 90 şi 91 din Legea nr. 351/2004, care au un caracter general, textul referindu-se la orice pagube produse proprietarilor din vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale, stabilind că despăgubirile se vor calcula avându-se în vedere contravaloarea producţiei estimate a culturilor şi plantaţiilor afectate, precum şi valoarea de circulaţie a bunurilor imobile afectate.
Cum atributul din dreptul de proprietate care este afectat este cel al folosinţei terenului pentru construcţii, instanţa a considerat că trebuie să se determine despăgubirile potrivit valorii de circulaţie a terenului, aceasta valoare fiind cea afectată, iar nu producţia agricolă ce poate fi obţinută pe teren.
Pentru a aprecia asupra valorii de circulaţie, s-au avut în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit în apel de către expert L.C.A., potrivit cărora la nivelul anului 2014 pierderea ca urmare a valorificării ca teren agricol în loc de teren parcelabii sau integral pentru construcţii este de 34 118 euro.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. reclamanţii intimaţi au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către pârâta apelantă în sumă de 7.513 lei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii T.C. şi T.A. şi pârâta SN T.G.N.T. SA Mediaş.
I. Recurenţii-reclamanţi T.C. şi T.A. au solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi în rejudecare, menţinerea hotărârii instanţei de fond iar în subsidiar, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul acordării către reclamanţi a unor despăgubiri în valoare de 74.012 euro şi înlăturarea dispoziţiei privind obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenţii-reclamanţi îşi subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vizând, în esenţă, modul în care instanţa de apel a aplicat legea în stabilirea valorii despăgubirilor.
Precizează recurenţii-reclamanţi că expertul a stabilit prejudiciul prin raportare la două momente:
- anul 2008 - când s-a efectuat expertiza avută în vedere la prima instanţă, întrucât pentru a se putea compara valorile trebuie avut în vedere acelaşi moment de referinţă, la acel moment prejudiciul a fost stabilit la valoarea de 74.012 euro;
- anul 2014 - anul efectuării raportului de expertiză în rejudecarea apelului de către Curtea de Apel Suceava, moment la care s-a reţinut un prejudiciu în valoare de 34.118 euro.
Raportându-se la decizia de casare, recurenţii-reclamanţi arată că misiunea primordială a instanţei era de comparare, prin efectuarea unei noi expertize, a valorii prejudiciului astfel obţinute cu valoarea prejudiciului reţinută de Tribunalul Suceava, o astfel de operaţie neputându-se realiza decât dacă s-ar lua în considerare acelaşi moment de referinţă, respectiv la anul 2008 şi nu la anul 2014, aşa cum în mod greşit a procedat în speţă.
Precizează recurenţii-reclamanţi că prin soluţia instanţei de apel au fost „sancţionaţi" reclamanţii, pentru faptul că acest litigiu trenează pe rolul instanţelor române de aproximativ 7 ani de zile, timp în care valoarea terenurilor a scăzut în mod semnificativ.
Consideră recurenţii, că în mod greşit instanţa a dispus suportarea de către reclamanţi a unei asemenea consecinţe, când de fapt este de datoria Statului Român, prin organele judiciare abilitate, să vegheze la soluţionarea cererilor aflate pe rolul instanţelor într-un termen rezonabil, ceea ce, în speţă, ar fi determinat reţinerea ca fiind justă a valorii stabilite la nivelul anului 2008 - adică foarte aproape de momentul la care s-a promovat prezenta acţiune în justiţie.
Consideră recurenţii că, prin reţinerea valorii prejudiciului raportată la anul 2014, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 6 parag.1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, privind necesitatea soluţionării cererilor într-un termen rezonabil, în sensul că au fost obligaţi să suporte consecinţele trecerii timpului concretizate în scăderea sumei acordată cu titlu de despăgubiri.
Conchid recurenţii-reclamanţi în sensul că hotărârea instanţei de apel s-a dat cu încălcarea legii şi anume a prevederilor dreptului comunitar, prioritar faţă de dispoziţiile legale interne - prevederi ce impun ca părţile să nu fie afectate de durata deosebit de lungă a procesului în curs, cu consecinţa luării în considerare ca despăgubire a valorii stabilite raportat la anul 2008 - valoare care este asemănătoare în cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză în prima etapă procesuală şi în cea a rejudecării apelului.
II. Recurenta-pârâtă SN T.G.N.T. SA Mediaş a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului-intimat, referitoare la acordarea de despăgubiri şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta-pârâtă îşi subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Raportându-se la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă învederează faptul că în speţă este operantă prescripţia în ceea ce priveşte solicitarea de despăgubiri cu trimitere la termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Argumentându-şi această critică recurenta-pârâtă arată următoarele:
Faţă de obiectul litigiului şi ţinând cont de faptul că legea specială amintită nu reglementează un termen special pentru acordarea de despăgubiri în cauză, în speţă sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958 referitor la prescripţia extinctivă aşa cum de altfel a stabilit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care prin Decizia nr. 4079 din 24 noiembrie 2010, care a statuat că „în rejudecare instanţa va avea în vedere că reclamanţii au cumpărat un teren arabil a cărui valoare anuală de circulaţie este mult diferită de cea avută în vedere la expertiză. Totodată, se arată, instanţa urmează a stabili perioada pentru care se pot acorda despăgubiri în raport de actele normative în vigoare şi de data introducerii acţiunii raportat la instituţia juridică a prescripţiei.".
Conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 termenul general de prescripţiei este de 3 ani şi începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, sau în acţiunea privind rejudecarea pagubei, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea conform art. 7 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Precizează recurenta-pârâtă că Decizia nr. 918 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a criticat neefectuarea în rejudecare a expertizei cu obiectivele stabilite prin Decizia nr. 4079 din 24 noiembrie 2012 a aceleiaşi instanţe în care trebuie avută în vedere menţiunea cuprinsă în Decizia nr. 918/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care statuează că „amplu argumentat şi bine documentat, prin Decizia nr. 4079 din 24 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a fost stabilit cadrul juridic aplicabil litigiului dintre părţi", prin care recunoaşte că recomandările cuprinse în Decizia nr. 4079/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituie cadrul juridic aplicabil.
Raportându-se la motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică decizia recurată prin prisma faptului că exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile energetice, cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, deşi are ca efect lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare, nu se traduce într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt, ci duce la un control al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii private, ceea ce a statuat C.E.D.O. în cauza „Mellacher şi alţii împotriva Austriei", 1989, în cauza „Sporrog şi Lonnroth împotriva Suediei", 1982, unde aceeaşi Curte a arătat că, întrucât autorităţile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiţionarilor, aceştia puteau să-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze.
Precizează recurenta-pârâtă că în spiritul acestor prevederi şi analizând jurisprudenţa C.E.D.O., Curtea Constituţională a mai stabilit că legiuitorul poate aprecia în funcţie de nevoia reală a comunităţii, măsuri de limitare a exerciţiului dreptului de proprietate. Astfel, se arată, dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic şi social sau dacă răspunde unei utilităţi publice, aşa cum prevede art. 1 la Protocolul 1 la Convenţie, profitând chiar şi unei categorii mai restrânse de persoane, această privare poate fi făcută de fiecare stat membru în parte iar în prezentul litigiu, conducta care subtraversează terenul intimaţilor serveşte îndeplinirii unui serviciu de utilitate publică care profită tuturor locuitorilor şi agenţilor economici din zona respectivă.
Consideră această recurentă că în vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului. în această materie, „ precizează recurenta-pârâtă, legea română, respectă exigenţele impuse de prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale deoarece Protocolul prevede că „orice ingerinţă adusă dreptului de proprietate trebuie să fie justificată de un caz de utilitate publică", ori în speţa de faţă, activitatea de transport a gazelor naturale este un serviciu public de interes naţional, iar sistemul de transport gaze naturale, face parte din proprietatea publică a statului, recurenta-pârâtă făcând trimitere la jurisprudenţa pe care o consideră relevantă.
Arată recurenta-pârâtă că şi Curtea Constituţională a mai stabilit că eventualele despăgubiri sunt acordate pentru „daune aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor" la instalarea unei conducte magistrale de transport gaze naturale şi nicidecum despăgubiri pentru diferenţa dintre valoarea de circulaţie a terenului înainte şi după instalarea conductei.
Recurenta-pârâtă critică decizia atacată şi pentru faptul că nu a ţinut cont de faptul că instalarea conductei a avut toate avizele şi autorizaţiile necesare, iar la data când intimaţii au devenit proprietari asupra acestui teren conducta era deja instalată. Se arată că lucrarea a fost efectuată în baza Autorizaţiei de construire din 19 decembrie 1996 şi continuată în baza Autorizaţiei de construire din 27 iulie 2001 autorizaţie emisă pentru ca Transgaz să poată continua lucrările începute de către Consiliul Local al Municipiului Rădăuţi, că în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 50/1991 autorizaţia de construire constituie actul final de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi postulizarea construcţiilor consideră că pretenţiile intimatului aşa cum au fost acordate de către instanţa de judecată sunt neîntemeiate.
Consideră recurenta-pârâtă că faptul că nu deţine acordul intimatului nu este de natură a duce la concluzia că aceasta trebuie despăgubit cu sume de bani reprezentând valoarea de circulaţie a terenului pentru că, aşa cum a arătat şi astfel cum reiese din adresa Primăriei Municipiului Rădăuţi din 2005 despăgubirile pentru culturile distruse la instalarea conductei ar fi trebuit să-i fie acordate unei alte persoane care era proprietara acestei suprafeţe la data instalării conductei, dar terenul acesteia nu era lucrat, motiv pentru care aceste despăgubiri nu au fost acordate.
Apreciază recurenta-pârâtă că din coroborarea art. 586 cu art. 587 C. civ., rezultă că legea civilă opune servitutilor legale de utilitate privată servitutile ce au ca obiect utilitatea publică, că art. 586 C. civ. nu prevede o indemnizaţie pentru proprietarul fondului grevat, de o asemenea servitute, iar din coroborarea acestor prevederi cu art. 44 alin. (7) din Constituţie rezultă că dreptul de servitute nu se înscrie în cartea funciară şi este gratuit. Arată recurenta-pârâtă că întrucât acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. vechi, pentru plata de despăgubiri, soluţia pronunţată de Curtea de Apel Suceava este greşită, deoarece terenul are categoria de folosinţă arabil şi poate fi folosit conform destinaţiei sale. Mai mult, se arată, intimaţii nu încearcă nici un prejudiciu deoarece pe terenul acestora se poate construi aşa cum rezultă din adresa Tarsgaz din 2008 dar proprietarul este ţinut de lege să solicite aviz, rezultând că răspunderea civilă delictuală nu operează atâta timp cât nu există prejudiciu, nu există faptă ilicită deoarece conducta a fost instalată în baza unei autorizaţii valabile ce nu a fost contestată.
Recurenta-pârâtă SN T.G.N.T. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamanţilor, ca nefondat.
înalta Curte examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursurile sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta.
I. Recurenţii-reclamanţi au criticat hotărârea atacată sub aspectul modului în care instanţa de apel a stabilit despăgubirile şi a determinat cuantumul acestora.
Decizia recurată nu este cenzurabilă din perspectiva acestei critici întrucât cuantumul despăgubirilor a fost determinat în mod judicios în raport de dispoziţiile art. 90 şi 91 din Legea nr. 351/2004, acestea fiind corect interpretate şi aplicate, în sensul că, în cazul în care este afectat dreptul de folosinţă a terenului pentru construcţii - ca atribut al dreptului de proprietate - determinarea despăgubirilor se face potrivit valorii de circulaţie a terenului, întrucât acest bun este afectat.
Valoarea de circulaţie a terenului a fost stabilită în considerarea concluziilor raportului de expertiză efectuat la nivelul anului 2014, întrucât, în aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, acesta trebuie să fie determinat la data pronunţării hotărârii.
Nici cea de-a doua critică nu poate fi primită dat fiind faptul că procesul a avut trei cicluri procesuale, soluţiile de casare pronunţate vizând necesitatea administrării unor probatorii complexe, neputându-se astfel imputa instanţei de apel scăderea valorii despăgubirilor ca urmare a soluţionării cu întârziere a procesului.
II. Recursul pârâtei este, de asemenea, nefondat.
Cu privire la prima critică este de reţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în despăgubiri a reclamanţilor a fost soluţionată în mod irevocabil prin Decizia nr. 918 din 23 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată acestei chestiuni bucurându-se astfel de autoritate de lucru judecat, nemaiputând forma astfel obiectul unei noi judecăţi.
Nici cea de-a doua critică nu poate fi primită întrucât instanţa de apel în stabilirea obligaţiei recurentei-pârâte de a acorda despăgubiri s-a raportat în mod judicios la dispoziţiile art. 480 C. civ., la art. 44 alin. (5) din Constituţie, din perspectiva exercitării prerogativelor pe care dreptul de proprietate le conferă proprietarilor terenurilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor, evaluând în mod legal drepturile şi obligaţiile care izvorăsc din folosinţa imobilului aflat în proprietatea unui terţ, pentru un interes public.
Raportându-se aşadar în mod corect la dispoziţiile legale evocate şi de situaţia de fapt proprie cauzei, instanţa de apel a interpretat în mod judicios şi prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 din perspectiva cerinţei menţinerii unui just echilibru între interesul particular şi cel public, ingerinţă cuprinsă şi în alin. (2) al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., confirmând astfel legalitatea sentinţei apelate sub aspectul temeiniciei acţiunii reclamanţilor în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea art. 90 din Legea nr. 351/2004.
Pentru aceste considerente, aserţiunile recurentei-pârâte cu privire la faptul că exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit din perspectiva art. 586, art. 587 C. civ. şi art. 44 alin. (7) din Constituţie nu pot fi acceptate.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, constatând că decizia reculată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi T.C. şi T.A. împotriva Deciziei nr. 74 din 28 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul declarat recurenta-pârâtă SN T.G.N.T. SA Mediaş împotriva Deciziei nr. 74 din 28 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 11 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3493/2014. Civil. Alte cereri. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 3612/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
