ICCJ. Decizia nr. 3612/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3612/2014
Dosar nr. 6001/97/2011
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 5178 din 16 octombrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. 6001/97/2011 al Tribunalului Hunedoara, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, s-a admis excepţia prescripţiei invocată de pârâtul Municipiul Deva prin primar şi s-a respins ca prescrisă cererea reclamantei SC C.T.C.M. SA pentru pretenţiile aferente perioadei 2007 - 20 septembrie 2008. S-a admis în parte acţiunea reclamantei SC C.T.C.M. SA împotriva pârâţilor Instituţia Prefectului Judeţului Hunedoara, D.J.S. Hunedoara şi Municipiul Deva prin primar, cu consecinţa obligării acestora să restituie reclamantei sumele reţinute cu titlu de garanţie bancară, s-au respins restul pretenţiilor reclamantei, pârâţii fiind obligaţi la 5.163,8 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 1.000.000 lei reprezentând garanţia de bună executare a contractului din 1995 încheiat între părţi având ca obiect executarea lucrărilor de construcţii-montaj la obiectivul de investiţii, Palatul administrativ al Judeţului Hunedoara, precum şi daune-interese.
Invocând dispoziţiile art. 969 C. civ., în motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, în temeiul contractului menţionat s-a obligat, în calitate de anteprenor general, să execute în favoarea pârâţilor, în calitate de investitori, lucrările de construcţii montaj pentru Palatul administrativ al Judeţului Hunedoara, durata de execuţie a lucrărilor fiind de 24 luni. Acest termen a fost prelungit prin acte adiţionale până la 30 iunie 2011, dată la care contractul părţilor a fost reziliat din iniţiativa beneficiarilor din cauza lipsei finanţării necesare finalizării lucrărilor.
Prin actul adiţional din 2008, părţile au convenit să modifice art. 9 lit. h) din contract în sensul prezentării scrisorilor de garanţie bancară în favoarea beneficiarilor, valabilitatea acestora fiind de 2 ani de la data depunerii, cu posibilitatea prelungirii, dacă contractul de execuţie se va prelungi, condiţie neîndeplinită în speţă.
La data de 1 iulie 2011, pârâţii au executat scrisorile de garanţie bancară până la concurenţa sumei constituie în favoarea fiecăruia.
Prima instanţă a reţinut că la data modificării contractului prin actul adiţional menţionat era în vigoare H.G. nr. 925/2006, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 90 în sensul că garanţia de bună execuţie se constituie prin scrisoare de garanţie bancară, scop în care au fost emise scrisorile din 23 septembrie 2010 în favoarea fiecăruia dintre pârâţi.
Totodată, potrivit art. 91 din actul normativ evocat, autoritatea contractantă are dreptul de a emite pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie oricând pe parcursul îndeplinirii contractului, în limita prejudiciului creat, după notificarea contractantului şi precizarea obligaţiilor care nu au fost respectate. Deoarece contractul a fost reziliat la data de 30 iunie 2011, din iniţiativa pârâţilor, determinată de lipsa fondurilor necesare continuării lucrărilor, tribunalul a apreciat că executarea scrisorilor de garanţie la data de 01 iulie 2011, în absenţa notificării reclamantei în legătură cu obligaţiile nerespectate şi fără justificarea pretenţiilor este nelegală.
În consecinţă s-a reţinut că este întemeiată solicitarea reclamantei de obligarea fiecăruia dintre pârâţi la restituirea contravalorii scrisorilor de garanţie, în limitele precizate în cuprinsul acestora, regula solidarităţii pasive nefiind aplicabilă deoarece, conform convenţiei părţilor s-a stabilit obligaţia de garantare a antreprenorului general pentru fiecare dintre beneficiarii contractului.
Pentru daunele-interese solicitate de reclamantă constând în contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru conservarea imobilului pentru anii 2006, 2007 până la data de 20 septembrie 2008 prima instanţă a constatat că aceste pretenţii sunt prescrise fiind depăşit termenul legal de 3 ani neavând relevanţă data încetării contractului. Restul pretenţiilor incluzând şi cota de profit au fost respinse pentru că nu s-a dovedit îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale în sensul art. 969 C. civ.
Prin Decizia nr. 122 din 26 martie 2014 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC C.T.C.M. SA cu consecinţa schimbării sentinţei în sensul respingerii excepţiei prescripţiei invocate de pârâtul Municipiul Deva, cu privire la pretenţiile aferente perioadei 2007-20 septembrie 2008, acest capăt de cerere fiind respins ca nefondat, iar restul dispoziţiilor sentinţei au fost menţinute. S-a respins apelul pârâţilor, precum şi cererea apelantei pentru cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel, după reluarea integrală a sentinţei şi prezentarea detaliată a apelurilor declarate de reclamantă şi pârâţi a arătat că prin încheierea din 19 februarie 2014, recursurile au fost calificate drept apeluri precizând totodată că deşi pârâţii au formulat cereri distincte, criticile fiind identice au fost examinate împreună.
În privinţa apelului reclamantei SC C.T.C.M. SA s-a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost în mod greşit admisă pentru o parte a daunelor solicitate, pentru că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 30 iunie 2011, adică de la data încetării contractului ca efect al voinţei pârâţilor, acesta fiind momentul la care se puteau determina eventualele cheltulieli nerecuperate de antreprenor, în plus, recepţia investiţiei nu a fost efectuată.
În privinţa nelegalităţii sentinţei din perspectiva modului de soluţionare a cererii pentru obligarea pârâţilor la plata daunelor-interese, instanţa de apel a arătat că încă din anul 1999, reclamanta şi-a asumat riscul nefinanţării investiţiei, astfel încât nu poate pretinde beneficiul nerealizat prin indisponibilizarea utilajelor şi respectiv, cheltuielile aferente demontării şi transportului acestora. Pe de altă parte, reclamanta a pretins global plata daunelor-interese, expertul a indicat un cuantum total al cheltuielilor efectuate de reclamantă în valoare foarte redusă comparativ cu plăţile efectuate, astfel că şi pentru acest motiv pretenţiile acesteia nu pot fi admise având în vedere şi împrejurarea că nu s-a precizat măsura în care răspunde fiecare pârât.
Apelurile pârâţilor au fost respinse ca nefondate cu motivarea că în privinţa obligării acestora la plata sumelor reţinute cu titlu de garanţie bancară, soluţia primei instanţe este temeinică şi legală, deoarece obiectivul nu a fost finalizat din cauza lipsei fondurilor pârâţilor în calitate de beneficiari ai investiţiei, astfel că aceştia nu pot invoca neexecutarea obligaţiilor de către reclamanta-antreprenor, situaţie în care nici nu erau îndreptăţiţi să treacă la executarea scrisorilor de garanţie bancară.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC C.T.C.M. SA şi pârâţii Instituţia Prefectului Judeţului Hunedoara, D.J.S. Hunedoara şi Municipiul Deva prin primar.
Recurenta-reclamantă SC C.T.C.M. SA, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul schimbării sentinţei, cu consecinţa admiterii acţiunii şi obligării pârâţilor şi la plata daunelor cauzate prin denunţarea unilaterală a contractului.
În dezvoltarea criticilor, recurenta arată că în mod nelegal instanţa de apel a respins cererea privind obligarea pârâţilor la plata daunelor-interese, cu motivarea că prin actul adiţional încheiat în anul 1999 şi-a asumat riscul ca învestiţia să nu poată fi finalizată.
Actul adiţional menţionat si cele încheiate ulterior nu conţin o astfel de clauză, astfel că asumarea acestor riscuri este dedusă de instanţa de apel prin interpretarea eronată a convenţiei părţilor, care nu era însă susceptibilă de o atare interpretare.
Pe de altă parte, contrar celor reţinute de instanţa de apel, acceptarea prelungirii duratei de executare a contractului nu impune şi concluzia că s-a acceptat denunţarea unilaterală a acestuia de către pârâţi, ori a tuturor consecinţelor financiare ale denunţării. Lipsa finanţării şi prelungirea duratei contractului, urmată de refuzul pârâtelor de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale au fost generate de culpa acestora, deoarece nu au alocat sumele necesare investiţiei în condiţiile în care veniturile bugetare permiteau acest lucru.
Prin urmare, arată recurenta, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 969 şi 1073 C. civ., precum şi regulile care guvernează interpretarea contractelor şi răspunderea contractuală fiind în mod greşit înlăturate criticile referitoare la respingerea cererii de obligare la plata daunelor cauzate prin denunţarea unilaterală a cotractului.
Sub acest aspect, arată recurenta că prin decizia atacată s-a reţinut eronat faptul că nu s-a precizat componenţa daunelor solicitate, deoarece pe de o parte în cererea de chemare în judecată s-a specificat că daunele - indicate global - vor fi cuantificate prin expertiză, iar pe de altă parte această omisiune nu putea constitui un motiv pentru respingerea pretenţiilor ca nefondate.
Alt motiv de recurs vizează nelegalitatea deciziei în privinţa cheltuielilor de judecată, această critică fiind greşit înlăturată în condiţiile în care pretenţiile i-au fost admise în parte, iar în apel de asemenea s-au admis în parte pretenţiile.
Recurentul-pârât Municipiul Deva prin primar, prin recursul declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9, raportat la dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei.
În dezvoltarea motivelor, recurentul invocă faptul că în mod greşit a fost respinsă critica privind inadmisibilitatea acţiunii în condiţiile în care aceasta nu îndeplineşte condiţiile art. 112 C. proc. civ. în privinţa precizării exacte a obiectului şi valorii cererii. Pe de altă parte, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, astfel încât constatându-se inexistenţa solidarităţii pasive, soluţia corectă era aceea de respingere a acţiunii şi nu admiterea în parte a acesteia.
A doua critică vizează nelegalitatea deciziei din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei materiale a dreptului la acţiune în sensul respingerii acesteia, în absenţa indicării temeiului juridic în baza căruia s-a concluzionat că termenul de prescripţie începe să curgă la data încetării contractului, deşi în această privinţă s-a argumentat prin raportare la actele dosarului motivul pentru care dreptul la acţiune al reclamantei pentru daunele solicitate s-a născut la momentul efectuării lor de către reclamantă, respectiv de la data scadenţei obligaţiei de plată, însă aceste aspecte nu au fost examinate.
De asemenea, arată recurentul, înlăturarea criticilor referitoare la restituirea sumei reprezentând garanţia de bună execuţie a contractului este greşită deoarece, contrar celor reţinute prin decizia recurată, executarea garanţiei este conformă cu Regulile Uniforme privind Garanţiile la cerere, Publicaţia nr. 458 a I.C.C. Paris şi respectiv O.U.G. nr. 34/2006.
În consecinţă susţine recurentul, prin actul adiţional din 2008, părţile nu au stins obligaţia de garantare a executării contractului, conform art. 8 lit. b), coroborat cu art. 9 lit. h), potrivit cărora antreprenorul trebuie să garanteze calitatea lucrărilor executate în termen de 24 de luni de la recepţia preliminară pe obiecte, iar contravaloarea garanţiei de bună execuţie urma să fie restituită în termen de 15 zile de la data recepţiei finale.
De altfel, instanţa de apel a făcut o confuzie între scrisoarea de garanţie bancară şi condiţiile decontării sale şi garanţia de bună execuţie a contractului şi cerinţele necesare pentru executarea acesteia de către beneficiar.
Probele administrate în cauză nu susţine pretenţiile reclamantei în condiţiile în care nu s-a stabilit contravaloarea lucrărilor executate si recepţionate pentru care a expirat termenul de 24 de luni pentru a se justifica obligarea la restituire, unicul argument avut în vedere de instanţa de apel fiind acela că încetarea contractului nu mai justifică prelungirea valabilităţii scrisorilor de garanţie în contul garanţiei de bună execuţie, deşi până la înregistrarea acţiunii reclamantei nu a invitat niciun beneficiar la recepţionarea lucrărilor executate.
Recurentele-pârâte D.J.S. Hunedoara şi Instituţia Prefectului Judeţului Hunedoara prin cereri distincte dar cu conţinut identic au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii în sensul respingerii acţiunii, sens în care prezintă detaliat starea de fapt astfel cum a fost descrisă prin motivele de apel reluând criticile formulate împotriva hotărârii primei instanţe, precum şi conţinutul unor dispoziţii legale din O.U.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 274/1999.
Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă SC C.T.C.M. SA a solicitat respingerea recursurilor pârâţilor, care de asemenea, prin întâmpinările depuse au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă.
Analizând recursurile declarate de pârâtele D.J.S. Hunedoara şi Instituţia Prefectului Judeţului Hunedoara, Înalta Curte observă că acestea deşi au formulat cereri distincte, conţinutul lor este identic, constând în reluarea stării de fapt, fără a se indica în mod concret critici cu privire la decizia instanţei de apel, ci doar o reiterare a motivelor invocate în faţa acestei instanţe cu privire la sentinţa tribunalului.
În aceste condiţii, în conformitate cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ. se va reţine încălcarea prevederilor art. 3021 lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde sub sancţiunea nulităţii motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.
În alţi termeni, reiterarea motivelor de apel, în absenţa unor critici concrete ale deciziei instanţei de apel, nu echivalează cu motivarea recursului, situaţie în care în privinţa acestor recursuri s-a aplicat sancţiunea nulităţii, în conformitate cu textul legal anterior invocat.
În privinţa recursului reclamantei SC C.T.C.M. SA prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte, în limitele contractului de legalitate, constă că este fondat pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse.
Astfel, criticile recurentei-reclamante au vizat în esenţă nelegalitatea deciziei derivată din modul de soluţionare a cauzei în privinţa daunelor-interese solicitate pentru denunţarea unilaterală de către pârâţi a contractului din litigiu.
Pentru a respinge această critică, instanţa de apel a arătat că prin actul adiţional din 1999, reclamanta şi-a asumat riscul ca investiţia să nu poată fi realizată, omiţând însă să precizeze clauza contractuală care permite această interpretare, ori raţionamentul ce a condus la o astfel de concluzie. în speţă nu s-a contestat faptul că iniţiativa denunţării contractului a aparţinut pârâţilor care au invocat lipsa fondurilor necesare finalizării investiţiei, motiv pentru care trebuia stabilit dacă există o culpă a pârâţilor constând în denunţarea unilaterală a convenţiei şi respectiv neasigurarea fondurilor şi prin consecinţă dacă aceştia sunt răspunzători pentru daunele suferite de reclamantă.
În egală măsură este fondată critica recurentei conform căreia faptul că nu s-a indicat valoric ce reprezintă fiecare dintre cheltuielile solicitate ci s-a indicat global plata daunelor-interese, nu reprezintă un argument suficient pentru respingerea pretenţiilor.
Sub acest aspect, Înalta Curte observă că prima instanţă examinând fondul pretenţiilor a respins capătul de cerere privind plata daunelor interese în considerarea faptului că reclamanta nu a dovedit elementele răspunderii civile contractuale în conformitate cu dispoziţiile art. 969 C. civ., iar instanţa de apel, cu o motivare sumară şi fără a examina dacă aceste dispoziţii legale au fost corect aplicate, reţine că reclamanta nu a precizat cu suficientă claritate pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Procedând astfel, prin decizia recurată instanţa de apel nu a cercetat în concret criticile recurentei-reclamante SC C.T.C.M. SA, care au vizat fondul cauzei, situaţie în care fiind incidente dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin urmare, examinarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. derivat din interpretarea eronată a clauzelor contractului nu este posibilă deoarece fondul litigiului nu a fost cercetat.
În privinţa recursului declarat de pârâtul Municipiul Deva se va reţine că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. decizia fiind nelegală pentru încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. constând în omisiunea prezentării argumentelor de fapt şi de drept care au determinat soluţia adoptată.
Din această perspectivă Înalta Curte observă că este corectă critica recurentului în sensul că în considerentele deciziei nu se indică niciun temei de drept care a conturat decizia deşi prin criticile din apel s-a invocat încălcarea Regulilor Uniforme privind Garanţiile la cerere, Publicaţia nr. 458 Î.C.C. Paris şi ale O.U.G. nr. 34/2006, precum şi interpretarea greşită a art. 8 lit. b) şi art. 9 lit. h) din contractul părţilor modificat prin actul adiţional din 2008, iar examinarea în concret a acestor prevederi legale sau contractuale ar fi constatat legalitatea executării scrisorilor de garanţie bancară.
De altfel, aceste critici au fost prezentate detaliat de instanţa de apel, însă nu rezultă motivele pentru care nu au fost avute în vedere.
În alţi termeni, prezentarea detaliată a criticilor din apel şi a stării de fapt nu respectă exigenţele dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi face imposibilă exercitarea controlului judiciar, motiv pentru care analizarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. nu se mai impune.
În consecinţă, conform art. 312 alin. (1), (3), (5) C. proc. civ. va fi admis recursul pârâtului Municipiul Deva, decizia fiind casată, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ., în rejudecare vor fi avute în vedere toate motivele invocate urmând a fi administrate toate probele necesare şi utile justei soluţionări a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta SC C.T.C.M. SA Sinaia şi de pârâtul municipiul Deva prin primar împotriva Deciziei nr. 122 din 26 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Constată nulitatea recursurilor declarate de pârâtele D.J.S. Hunedoara şi Instituţia Prefectului judeţului Hunedoara împotriva aceleiaşi decizii.'
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3508/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3615/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
