ICCJ. Decizia nr. 363/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 363/2014
Dosar nr. 78103/3/2011
Şedinţa publică din 04 februarie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă la data de 28 decembrie 2011, reclamanta G.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, să se constate caracterul ilicit al deportării sale înU.R.S.S. în perioada 15 ianuarie 1945-26 noiembrie 1949; obligarea pârâtului ca în scopul restabilirii drepturilor nepatrimoniale cărora li s-a adus atingere prin măsura ridicării forţate a reclamantei din localitatea de domiciliu şi deportarea sa în U.R.S.S., fără acordul acesteia, precum şi pentru repararea prejudiciului cauzat prin deportare, să-şi exercite iniţiativa legislativă prevăzută de art. 74 din Constituţia României, în sensul de a transmite Camerei Parlamentului, competente, proiect de act normativ cu caracter reparatoriu pentru prejudiciul moral şi patrimonial suferit prin încălcarea drepturilor fundamentale apărate la data deportării de art. 5, 6, 7, 10, 12, 14, 19, 21, 22, 23 şi 25 din Constituţia din 1938; obligarea pârâtului ca, în virtutea dreptului de iniţiativă legislativă sau de organ cu posibilităţi de a emite ordonanţe de urgenţă, să ia măsuri de promovare sau să emită reglementări proprii, conforme cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, cu C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2011, cu dreptul comunitar şi cu alte acte internaţionale în materie, de acordare de reparaţii patrimoniale pentru prejudiciile suferite prin vătămarea integrităţii corporale şi sănătăţii, datorată deportării în U.R.S.S., precum şi prin restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială cauzate de deportare.
Prin sentinţa civilă nr. 1973 din 31 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii cererii pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant a avocatului care a semnat actul procedural, invocată de către pârât prin întâmpinare; a admis excepţia lipsei capacităţii juridice civile a pârâtului şi a respins capătul 1 de cerere, formulat de reclamanta G.E., în contradictoriu cu pârâtul Guvenul României, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără capacitate juridică civilă; a disjuns capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului să ia măsuri de promovare a unor propuneri de reglementare, Parlamentului României sau să emită reglementări proprii precum şi de a-şi exercita iniţiativa legislativă prevăzută de art. 74 din Constituţia României, în scopul reparării prejudiciilor cauzate prin deportarea în U.R.S.S. în perioada 1945-1949 şi a dispus formarea unui dosar separat cu termen la data de 31 octombrie 2012, completul F7.
Referitor la excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat că, în condiţiile în care cererea a fost semnată de reclamantă, aşa cum rezultă din examinarea acesteia, nu se mai impunea şi ataşarea dovezii calităţii de reprezentant a avocatului conform art. 83 alin. (2) C. proc. civ.
Referitor la excepţia lipsei capacităţii juridice civile a pârâtului Guvernul României, Tribunalul a reţinut că se impune a fi examinată cu prioritate faţă de excepţia de necompetenţă materială şi cea a lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de petitul cererii de chemare şi modul în care reclamanta a înţeles să formuleze pretenţiile deduse judecăţii.
În acest sens, Tribunalul a constatat că, sub aspectul primului capăt de cerere, respectiv, acela vizând constatarea caracterului politic al măsurii deportării reclamantei în fosta U.R.S.S., solicitare formulată în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, acesta din urmă nu are capacitatea de a sta în justiţie, în calitate de pârât, o astfel calitate având numai în litigiile de contencios administrativ, atunci când se contestă legalitatea actelor administrative adoptate în exercitarea atribuţiilor şi competenţelor sale legale sau în strânsă legătură cu aceste atribuţii, în acest ultim, caz fiind în prezenţa unei capacităţi juridice de drept public.
Această concluzie se impune din examinarea prevederilor constituţionale (art. - 102 şi 108 alin. (1) precum şi a art. 9 din Legea nr. 554/2004.
Totodată, potrivit art. 1 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice» organizându-se şi funcţionând în conformitate cu prevederile constituţionale, având la bază Programul de guvernare acceptat de Parlament.
Aşadar, faţă de considerentele expuse, raportat şi la caracterul său de organ colegial, Iară personalitate juridică, tribunalul a constatat că pârâtul Guvernul României, poate sta în judecată doar în litigiile de contencios administrativ, chemarea sa în judecată în calitate de pârât, într-un litigiu de drept comun, nefiind posibilă, faţă de lipsa capacităţii sale juridice civile,
Consecinţă a admiterii acestei excepţii tribunalul a apreciat că nu se mai impune examinarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive din perspectiva art. 4 din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta G.E., formulând următoarele critici:
I. În mod greşit s-a reţinut absenţa capacităţii juridice civile a Guvernului, combătută de art. 1 alin. (5) lit. b), d), e) şi art. 1 lit. b) şi h), art. 20 şi art. 57 din Legea nr. 90/2001, art. 74 din Constituţia României, art. 2 din Legea nr. 19/1990.
În cauză nu este incident art. 1 din Legea nr. 554/2004 cu art. 102 şi 108 alin. (1) şi nici art. 1 generic din Legea nr. 90/2001, care nu are sensul dat de prima instanţă.
II. în mod greşit s-a reţinut că s-a cerut constatarea caracterului politic a măsurii deportării, fiind solicitat a se constata caracterul ilicit al deportării reclamantei în U.R.S.S. în perioada 15 ianuarie 1945 până la data de 26 noiembrie 1949, fiind încălcate, de către pârât, art. 5, 6, 7, 10, 12, 14, 19, 21, 22, 23, 25 din Constituţia din 1938.
În mod greşit a fost amestecată acţiunea cu calitatea procesuală pasivă prevăzută de art. 4 din Legea nr. 221/2009, care nu este incidenţă în cauză, obiectul acţiunii raportându-se la conduita Guvernului României, dovedită cu Instrucţiunile nr. 51.053 din 3 ianuarie 1945 şi cu actele de deportare.
În mod greşit a fost dispusă soluţia disjungerii, deoarece înlăturarea caracterului ilicit a! pârâtului poate îl reabilitat numai prin exercitarea iniţiativei legislative reparatorii.
Prin decizia nr. 233/A din 18 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a constatat ca, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, acesta este reglementat ca o autoritate publică, organ cu caracter colegial, Iară ca vreo dispoziţie să îi confere personalitate juridică şi capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile, împotriva acestei hotărâri, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., a declarat recurs reclamanta G.E.
În susţinerea recursului, reclamanta a arătat că, prin menţinerea soluţiilor de admitere a excepţiei lipsei capacităţii juridice civile a pârâtului şi de disjungere a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului să ia măsuri de promovare a unor propuneri de reglementare, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nemotivată şi contradictorie (fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu consecinţa incidenţei în cauză a art. 106 din acelaşi cod), a ignorat criticile formulate prin intermediul căii de atac şi nu a indicat argumentele pe care se bazează soluţia adoptată, pronunţând astfel o hotărâre nelegală.
Prin memoriul de recurs, recurenta-reciamantă a solicitat conexarea prezentei cauze cu Dosarul nr. 42125/3/2012 despre care susţine că se află pe rolul Înaltei Curţi la aceeaşi dată, arătând că în acea cauză s-a dispus contrar în privinţa capacităţii juridice, acţiunea fiind respinsă pe fond.
Recurenta-reciamantă a reiterat criticile formulate în fazele procesuale anterioare şi arată că a ales judecata în contradictoriu cu Guvernul României întrucât această autoritate este cea care a motivat adoptarea Legii nr. 221/2009, este cea care a emis O.U.G. nr. 62/2010 cu care a compromis total textul art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi îi revine, potrivit legii, atribuţii de promovare a proiectelor de acte normative.
În ceea ce priveşte Dosarul nr. 42125/3/2012, înregistrat pe rolul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a I.C.C.J., cu termen la 18 noiembrie 2014, Înalta Curte a constatat că acesta are ca obiect obligarea pârâtului să ia măsuri de promovare a unor propuneri de reglementare Parlamentului României sau să emită reglementări proprii precum şi de a-şi exercita iniţiativa legislativă prevăzută de art. 74 din Constituţia României, în scopul reparării prejudiciilor cauzate prin deportarea în U.R.S.S. în perioada 1945-1949, capăt de cerere disjuns din prezenta cauză. Raportat la soluţionarea primului capăt de cerere în temeiul excepţiei lipsei de capacitate, ia învestirea instanţei de contencios administrativ cu soluţionarea capătului de cerere disjuns, conexarea cu prezenta cauză nu este de natură a duce la o mai bună administrare a justiţiei.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Criticile privind nelegala disjungere a capătului al doilea de cerere, privind obligarea pârâtului să ia măsuri de promovare a unor propuneri de reglementare Parlamentului României sau să emită reglementări proprii, precum şi de a-şi exercita iniţiativa legislativă prevăzută de art. 74 din Constituţia României, în scopul reparării prejudiciilor cauzate prin deportarea în U.R.S.S. în perioada 1945-1949, nu pot face obiectul prezentului recurs, întrucât măsura disjungerii ţine de soluţionarea capătului de cerere disjuns, judecat printr-o hotărâre pronunţată într-un alt dosar.
Prin motivele de recurs, reclamanta critică soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte menţinerea celor statuate de către prima instanţă referitor ia capacitatea juridică civilă a pârâtului Guvernul României şi la disjungerea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului să ia măsuri de promovare a unor propuneri de reglementare, Parlamentului României, să emită reglementări proprii ori să exercite iniţiativa prevăzută de art. 74 din Constituţia României.
Susţine recurenta-reciamantă că procedând astfel, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit legea, a pronunţat o hotărâre nemotivată şi contradictorie şi nu a răspuns tuturor criticilor formulate, impunându-se modificarea în tot a acestei hotărâri, cu consecinţa admiterii în totalitate a acţiunii, astfel cum a fost formulată.
Recursul a fost încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., însă nîciunul din aceste texte legale nu sunt incidente în cauză.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea instanţei de apel nu este motivată şi nu răspunde criticilor deduse judecăţii, fiind astfel încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod,
Înalta Curte constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a expus în mod corespunzător argumentele ce au determinat formarea convingerii sale şi a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecăţii prin intermediul motivelor de apel formulate de către reclamantă.
Faptul însă că instanţa, prin soluţia pronunţată, a concluzionat contrar solicitărilor reclamantei, ori că nu a tăcut referire expresă la toate argumentele expuse de acesta, nu semnifică nici o nepronunţare asupra criticilor formulate şi nici o deficienţă de motivare, sens în care un asemenea motiv de neîegalitate nu se susţine.
Prin motivele de apel reclamanta a criticat, în realitate, soluţia tribunalului asupra excepţiei lipsei capacităţii juridice civile a pârâtului, toate celelalte susţineri în apărare raportându-se Ia această chestiune şi reprezentând argumente în conturarea unei opinii contrare celor statuate de prima instanţă.
Instanţa de apel a reţinut că este corectă „...soluţia Tribunalului de a constata că pârâtul Guvernul României, nefiind subiect de drepturi şi obligaţii de natură civilă, nu poate fi parte în judecata civilă prezentă..,"; că „...deşi apelanta face teoria capacităţii procesuale...nu demonstrează în mod concret că Guvernul României ar avea capacitate civilă, adică aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii de natură civilă..." şi a concluzionat că, „...verificând dispoziţiile Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, se constată că Guvernul este reglementat ca o autoritate publică, organ cu caracter colegial, fără ca vreo dispoziţie să îi confere personalitate juridică şi capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile."
Faţă de considerentele arătate, rezultă că hotărârea instanţei de ape! se circumscrie exigenţelor dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care critica recurentei-reclamante urmează a fi înlăturată.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se mai poate cere „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic ai acestuia".
Înalta Curte constată că acest text de lege a fost invocat formal, întrucât recurenta-reclamantă nu a subsumat acestei critici apărări corespunzătoare şi nici nu a indicat care este actul juridic căruia instanţa de apel să-i fi schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic.
Recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit instanţele s-au pronunţat asupra caracterului politic al deportării, în condiţiile în care acţiunea introductiva de instanţă a avut ca obiect constatarea caracterului ilicit al acestei măsuri.
Distincţia pe care însă recurenta-reclamantă o face în delimitarea celor două noţiuni nu are nicio relevanţă în cauză, întrucât reglementarea caracterului politic al deportării presupune, de plano, caracterul nelegal al acestei măsuri.
Pe de altă parte, pronunţarea cu prioritate asupra excepţiei lipsei capacităţii juridice a pârâtului, soluţie pe care instanţa de fond a găsit-o întemeiată iar instanţa de apel a menţinut-o, face inutilă analiza celorlalte chestiuni deduse judecăţii, conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".
Recurenta-reclamantă mai susţine că, prin constatarea lipsei capacităţii juridice civile a pârâtului şi prin disjungerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului să ia măsuri de promovare a unor propuneri de reglementare, Parlamentului României, să emită reglementări proprii ori să exercite iniţiativa prevăzută de art. 74 din Constituţia României, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale în materie, sens în care devine incident pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
În susţinerea acestei critici, recurenta-reclamantă face referire la noţiunea de „capacitate civilă" şi arată că motivarea conform căreia legea „nu conferă capacitate procesuală civilă şi nu acordă personalitate juridică acestei entităţi" nu prezintă pe ce se bazează astfel de afirmaţii.
Înalta Curte constată însă că nici această critică nu este întemeiată, hotărârea instanţei de apel fiind, şi sub acest aspect, conformă legii.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor Le gii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, instituţia pârâtului este reglementată ca o autoritate publică, organ cu caracter colegial, lipsit de personalitate juridică şi capacitate juridică civilă. Instanţa de apel a justificat acest raţionament prin raportare la dispoziţiile art. 39 din lege care prevăd că „ministerele au personalitate juridică şi au sediul în Bucureşti". Cum actul normativ prevede doar pentru aceste autorităţi existenţa personalităţii juridice, rezultă că dacă Guvernul României ar fi avut o atare caracteristică, înseamnă că ea ar fi fost prevăzută expres, aşa cum legiuitorul a facut-o în cazul ministerelor.
Lipsa personalităţii juridice şi, pe cale de consecinţă, a capacităţii juridice civile, nu exclude însă existenţa capacităţii juridice administrative, care este o capacitate juridică cu caracter special şi limitat, caracteristică autorităţii publice, în speţă, Guvernul României, în derularea unor raporturi juridice specifice, cum ar fi cele de drept administrativ.
împrejurarea că dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 90/2001 nu au fost invocate de către reclamantă în pretenţiile formulate nu împiedică instanţa de judecată, în baza rolului activ şi a calificării juridice de care este ţinută, să uzeze de textul legal arătat pentru a justifica soluţia adoptată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.E. împotriva deciziei nr. 223 A din 18 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 362/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 364/2014. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
