ICCJ. Decizia nr. 36/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 36/2014
Dosar nr. 1148/90/2011
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2014
Asupra cauzei, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 28 februarie 2011, reclamantul R.C. a chemat în judecată pe pârâtul P.T., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care acesta să fie obligat la plata sumei de 550.000 RON, reprezentând valoarea daunelor morale suferite şi să se dispună publicarea, în „Z.V.”, a unui comunicat de presă, cu scopul de a repara prejudiciul moral, precum şi a hotărârii ce se va pronunţa în cauză, pe cheltuiala pârâtului, sub sancţiunea plăţii unei amenzi civile pe zi de întârziere.
În motivarea cererii, s-a arătat că reclamantul a îndeplinit funcţia de director general şi preşedinte al consiliului de administraţie la SC O. SA, pe o perioadă de cca. 20 de ani.
Pârâtul a publicat în „Z.V.” mai multe articole defăimătoare, de natură să îi lezeze demnitatea. În conţinutul acestor articole, pârâtul a făcut referire la gestionarea frauduloasă a societăţii de către reclamant, în sensul că a sustras sume din patrimoniul acesteia, a înfiinţat „firme căpuşă”, dobândind astfel o avere impresionantă, ca urmare a acestor fapte în ţară şi străinătate, impunându-şi influenţa în toate domeniile vieţii economice, politice şi în justiţie.
Pârâtul l-a numit pe reclamant, în mod repetat, „hoţ”, „mafiot”, „capul mafiei”, „incompetent”, „latifundiar”, „satrap”, în articolele publicate, făcând referire într-un mod ironic la pregătirea sa ştiinţifică.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a lipsei de interes.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr. 1936 din 17 decembrie 2012, a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a justificat interesul formulării unei acţiuni civile în pretenţii împotriva pârâtului, care are calitate procesuală, dar aceasta nu este fondată, deoarece nu s-a făcut dovada că faptele la care s-a referit pârâtul sunt în totalitate false, ziaristul neavând ca scop să-l defăimeze pe reclamant.
Autorul publicaţiei a făcut afirmaţii despre viaţa publică a reclamantului, despre comportamentul şi faptele sale în legătură cu activitatea de interes public privind gestionarea fondurilor SC O. SA, în calitate de preşedinte al consiliului de administraţie, articolele publicate reprezentând manifestarea dreptului de exprimare, potrivit art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamantul, în dezvoltarea căruia, s-a referit pe larg la situaţia de fapt descrisă în cererea de chemare în judecată şi, în esenţă, a criticat sentinţa pentru motivul că instanţa a făcut o apreciere greşită a condiţiilor răspunderii civile delictuale, în sensul că articolele publicate nu au avut un caracter denigrator.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 82 din 14 mai 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul R.C., pentru următoarele motive:
Pârâtul, în calitatea sa de ziarist, a publicat în „Z.V.”, editat de SC P. SRL, mai multe articole în care s-a referit la activitatea desfăşurată de către reclamant, în calitatea sa de preşedinte al consiliului de administraţie al SC O. SA.
Prin aceste articole, pârâtul a urmărit să dezvăluie publicului modul de gestionare a societăţii de către reclamant, făcând astfel referire la o gestionare contrară intereselor societăţii şi cu scopul dobândirii unei averi frauduloase, impresionante, în ţară şi în străinătate, precum şi a unei influenţe pe plan local, mai ales în domeniul justiţiei, unde reclamantul are relaţii apropiate cu magistraţii.
În conţinutul articolelor, pârâtul s-a referit, într-un mod ironic, şi la pregătirea profesională a reclamantului.
Articolele publicate, potrivit apărărilor pârâtului, au fost manifestarea dreptului la libertatea de exprimare, conform art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că acesta cuprinde libertatea oricărei persoane de a-şi exprima opinii, respectiv de a primi informaţii, fără amestecul autorităţilor publice.
Dreptul la libertatea de exprimare nu are un caracter absolut, ci comportă îndatoriri şi responsabilităţi, putând să fie limitat într-o societate democratică, pentru respectarea unor valori fundamentale, printre care, în textul enunţat, este enumerat dreptul la reputaţie.
Reclamantul a invocat încălcarea dreptului său la reputaţie, prin articolele publicate, acestea având un caracter defăimător, de natură să-l expună dispreţului public, cauzându-i astfel un prejudiciu moral.
Cu privire la exercitarea dreptului la libertatea de exprimare, în jurisprudenţa C.E.D.O., au fost pronunţate soluţii, în sensul că libertatea de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie, însă aceasta trebuie să fie exprimată de o aşa manieră încât să existe un echilibru între exerciţiul dreptului şi protecţia intereselor şi drepturilor individuale ale altor persoane, autorităţilor publice revenindu-le sarcina de a asigura exerciţiul acestei libertăţi.
Cu referire specială la presă, C.E.D.O. a reţinut că libertatea de informare este incompatibilă cu existenţa oricărui „sistem de autorizare sau de cenzură prealabilă”, dar şi aceasta presupune existenţa responsabilităţii.
Ziaristul, în exprimarea mesajului, trebuie să acţioneze cu bună ştiinţă, pentru a informa publicul într-un mod demn de crezare, însă îi este recunoscută şi „o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la opiniile pe care le formulează”, dacă aceste judecăţi de valoare au la bază o stare factuală.
Judecata de valoare a ziaristului, chiar dacă este exagerată, dar se întemeiază pe o stare de fapt cunoscută de către public, nu necesită obligaţia acestuia de a demonstra realitatea, potrivit soluţiilor pronunţate în jurisprudenţa C.E.D.O.
Pârâtul, în articolele sale, s-a referit la activitatea de gestionare frauduloasă a SC O. SA, pornind de la o situaţie de fapt cunoscută, aceea că reclamantul îndeplinea funcţia de director general al acesteia şi preşedinte al consiliului de administraţie, situaţia economică a societăţii fiind una dificilă şi de notorietate în ultima perioadă.
Pornind de la această stare factuală, ziaristul a formulat judecăţi de valoare, în sensul că, datorită averii dobândită în mod fraudulos, reclamantul a devenit un „latifundiar”, „baron” sau un „jupân”, procurându-și influenţă pe plan local, mai ales în domeniul justiţiei, potrivit cu interesele sale.
Tot în legătură cu această gestionare, pârâtul a exagerat folosind aprecieri ironice cu privire la pregătirea ştiinţifică a reclamantului, iar, într-unul din articole, se face menţiunea că „laţul pentru fostul director de la SC O. SA” s-a strâns, amintindu-i acestuia că „jaful se numeşte jaf, hoţul se numeşte hoţ (…)”.
Articolele publicate de către pârât, pornind de la o situaţie de fapt cunoscută, cuprinde exagerări, însă scopul acestora este acela de provocare a opiniei cetăţenilor, principiul libertăţii de informare fiind asigurat de către autorităţile publice prin obligaţia negativă a statului de a nu stânjeni în niciun fel exerciţiul liber a transmiterii opiniilor şi informaţiilor de interes public.
În aceste condiţii, exercitarea dreptului la libertatea de exprimare a avut loc în limitele la care se referă art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a se putea reţine încălcarea protecţiei reputaţiei reclamantului, fiindcă s-a păstrat un echilibru între interesul urmărit de către ziarist de informare a opiniei publice şi dreptul la reputaţie al reclamantului.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul R.C., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate şi admiterea acţiunii, urmând a dispune în sensul celor solicitate în cererea de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a arătat următoarele:
- Prin decizia recurată, au fost încălcate flagrant dispoziţiile art. 54 din Decretul nr. 31/1954 (aplicabile în speţă), referitoare la ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale.
În C. civ. actual, a fost preluată şi dezvoltată reglementarea legală cu privire la respectul datorat fiinţei umane şi drepturile ei inerente, prin dispoziţiile art. 58 şi urm., art. 72, art. 73 şi urm., consfinţindu-se dreptul oricărei persoane la demnitate, la reputaţie, la onoare şi la propria imagine.
Aşa cum rezultă din probele dosarului, timp de peste doi ani şi jumătate, în articolele publicate în ziarul pe care-l patronează şi-l conduce, pârâtul P.T. i-a adus grave acuze reclamantului, devalizarea combinatului chimic al cărui director general era, jecmănirea patrimoniului acestuia, îmbogăţirea sa ilicită, dobândirea de diverse terenuri, spaţii comerciale, palate, în România, Austria, Canada, mituirea unor înalţi demnitari din diverse instituţii ale statului, inclusiv din justiţie, şi, totodată, i-a atribuit cele mai infamante etichetări, mafiot, satrap, şeful mafiei, etc.
Toate aceste fapte concrete, săvârşite în mod repetat, nu se încadrează în exercitarea dreptului la libera exprimare, cum, vădit eronat, consideră Curtea de Apel Piteşti, ci reprezintă atingeri grave ale dreptului său la demnitate, la reputaţie, la onoare şi la propria imagine.
Curtea de Apel Piteşti a ignorat gravitatea acuzelor, repetate în mod obsesiv în articolele pârâtului, fapte care, dacă ar fi adevărate, l-ar expune unor severe sancţiuni: decapitalizarea SC O. SA, coordonarea activităţii de căpuşare a societăţii, îmbogăţirea personală pe seama jefuirii patrimoniului unităţii, coruperea unor magistraţi, politicieni, poliţişti şi alte autorităţi ale statului, etc.
Pe de altă parte, s-a ignorat, în mod deliberat, netemeinicia acestor acuze, prin procedeul trecerii lor în categoria unor ipotetice „neregularităţi care ar fi fost comise”, neluându-se, astfel, în considerare una dintre condiţiile sine qua non referitoare la activitatea jurnaliştilor, pentru a putea beneficia de protecţia oferită de art. 10 din Convenţie, în sensul existenţei unei baze factuale certe pentru informaţiile pe care le comunică publicului.
- Prin decizia recurată, Curtea de Apel Piteşti a încălcat flagrant dispoziţiile art. 30 alin. (6) şi art. 31 alin. (4) din Constituţia României, precum şi prevederile art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Contrar opiniei Curţii de Apel Piteşti, protecţia oferită jurnaliştilor de art. 10 din Convenţie este subordonată condiţiei exercitării dreptului cu bună-credinţă, în sensul de a comunica informaţii în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice.
În acelaşi sens a statuat și Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3623/2003, precum şi în trei cauze identice, între aceleaşi părţi, Dosarele nr. 505/90/2011, nr. 804/90/2011 şi nr. 721/90/2011, soluţia Curţii de Apel Piteşti fiind în contradicţie flagrantă cu deciziile irevocabile pronunţate de instanța supremă în aceste spețe.
În același sens, recurentul a arătat că nu poate exista bună-credinţă şi deontologie jurnalistică într-o campanie mediatică declanşată cu circa 2 ani şi jumătate în urmă, campanie care continuă şi în prezent, în contextul în care i se atribuie, în mod repetat, epitetele cele mai denigratoare şi acuze foarte grave, în lipsa unei baze factuale certe şi raportate doar la presupuse „neregularităţi care ar fi fost comise”.
Astfel, demersurile scrise repetat, făcute de către pârâtul P.T., prin care îi cerea reclamantului să-i plătească cei 10.000 de euro, din oferta P.C.C. SE, acționarul minoritar care intenționa să preia SC O. SA, angajându-se, în schimb, „să nu scrie nimic negativ despre domnul R.C. şi despre SC O. SA” nu respectă deontologia jurnalistică şi fac dovada relei sale credinţe, reprezentând o veritabilă încercare de şantaj din partea pârâtului.
Prin aceste demersuri, pârâtul urma să păstreze atât avantajele băneşti ce decurgeau din contractele de publicitate dintre ziarul său şi SC O. SA, aflate în derulare, şi să dobândească suma de 10.000 de euro plus TVA, din oferta P.C.C. SE.
Urmare refuzului reclamantului, pârâtul P.T. a declanşat o campanie mediatică denigratoare furibundă împotriva acestuia, scopul fiind acela de compromitere a reputaţiei sale și de subminare a intereselor legitime ale SC O. SA, pentru provocarea scăderii valorii de piaţă a acţiunilor la bursă, în scopul preluării, de către reprezentanţii P.C.C. SE, a acestor acţiuni, la un preţ derizoriu.
În acest context, contrar opiniei Curţii de Apel Piteşti, prin faptele comise, pârâtul P.T. i-a lezat grav demnitatea, onoarea şi dreptul la propria imagine, încălcând în mod flagrant toate dispoziţiile legale care ocrotesc aceste valori, decizia recurată fiind nelegală.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate și de dispozițiile legale relevante, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor succede:
Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitarea a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante și care se impun a fi reiterate pentru a constitui baza hermeneuticii ce constituie analiza instanței de recurs.
Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, „mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (6) din aceeaşi Constituţie, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
Art. 10 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, în esenţă, că: orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
Parag. 2 al normei convenţionale stipulează că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.
Aplicarea art. 10 al Convenţiei Europene poate fi evaluată în relație cu alte instrumente internaționale relevante privind protecția libertăţii de exprimare, în special art. 19 al Pactului ONU.
În cadrul Naţiunilor Unite, Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice (19 decembrie 1966) este un instrument legal limitativ privind protecţia drepturilor omului. Art. 19 al Pactului stipulează că:
1. Fiecare are dreptul de a avea opinii fără nicio intervenţie.
2. Fiecare are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a căuta, primi sau distribui informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, atât oral, cât şi în scris sau la tipar, în formă de artă, sau prin alt mijloc la alegerea sa.
În paralel cu art. 10 al Convenţiei Europene, libertatea garantată de art. 19 al Pactului ONU nu este absolută. Art. 19 parag. 3 lit. a) prevede că: exercitarea drepturilor prevăzute în parag. 2 al prezentului articol comportă anumite datorii şi responsabilităţi. Din acest motiv poate fi supusă anumitor restricţii care să fie în conformitate cu legea şi cu necesităţile, pentru respectarea drepturilor şi a reputaţiei altor persoane.
Rezoluţia nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată de România prin H.G. nr. 25/1994, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcţionare a ziaristicii, al cărui rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul ştirilor, şi al onestităţii, în cazul opiniilor, potrivit art. 13 al Rezoluţiei.
Art. 3 al Rezoluţiei defineşte ştirile ca „informaţii, adică fapte şi date”, iar opiniile ca „exprimări ale gândurilor, ideilor, convingerilor sau judecăţi de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor sau ziariştilor”.
În art. 4 şi art. 5, se prevede că ştirile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau naraţiunea fiind făcute într-un mod imparţial.
Conform prevederilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954, orice persoană fizică are dreptul la reputaţie şi la onoare, iar, în cazul în care a suferit vreo atingere, cu privire la vreunul din aceste drepturi, va putea cere ca instanţa judecătorească să îl oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condiţiile stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins.
Din ansamblul reglementărilor privind dreptul la liberă exprimare, rezultă că acesta nu este unul absolut, ci poate fi supus limitărilor, restrângerilor, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva democraţiei însăşi.
Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.
Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 parag. 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.
Din interpretarea dispoziţiilor normei convenţionale evocate, rezultă că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune „îndatoriri şi responsabilităţi” şi el poate fi supus unor „formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni”, ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite ingerinţe în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale. Aceste ingerinţe trebuie însă să îndeplinească anumite condiţii, respectiv să fie prevăzute de lege, lege care trebuie să întrunească cerințele previzibilității și accesibilității, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică. Pe cale pretoriană, acestor condiții li s-a adăugat și cerința proporționalității, ceea ce presupune un balans între scopul vizat și mijloacele folosite, între interesul general și protejarea dreptului individual.
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi”, a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.
Recunoscând fără nicio rezervă rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a reamintit că parag. 2 al art. 10 din Convenţie prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate prima „îndatoririlor şi responsabilităţilor” de care sunt ţinuţi ziariştii, în exercitarea activităţii lor.
În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, C.E.D.O. a decis, în jurisprudenţa sa constantă, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei).
De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie” (a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei).
Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea -credinţă (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva România).
În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş împotriva România, că „îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior; Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior).
De asemenea, instanţa europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de „câine de pază” („public watchdog”) într-o societate democratică, precum şi faptul că presa, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.
Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României, hotărârea din 24 noiembrie 2009).
Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009).
În acest sens, C.E.D.O. a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.
Legat de acest aspect, instanţa europeană a afirmat în repetate rânduri (e.g., în cauza Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei) că afirmaţii referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină, nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor şi responsabilităţilor ce le incumbă, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor, în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte şi să furnizeze informaţii fiabile şi precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.
În consecință, elementele esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european, sunt: calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza contra României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu contra României), conceptele de judecată de valoare şi situaţiile faptice și raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura și severitatea sancțiunii aplicate (Cumpănă și Mazăre contra României), precum şi motivarea hotărârii (cauzele Bugan contra României, Dumitru contra României).
Or, în cauza dedusă judecății, instanța de recurs apreciază că aceste componente esențiale nu au fost analizate în concret de către instanțele de fond, care s-au limitat la o aplicare pur formală a principiilor ce guvernează libertatea de exprimare.
Astfel, enumerând în mod mecanic principiile care guvernează exercitarea libertății de exprimare, în absența unei analize a ansamblului probator administrat în cauză, cu privire specială asupra corespondenței electronice pretins purtate între cele două părți, existent la dosarul cauzei, instanțele de fond, cărora le incumba această sarcină, nu au putut determina dacă intimatul, în calitate de jurnalist, a respectat deontologia profesională și a acționat cu bună-credință sau a demarat o campanie de presă ce a avut ca premise declanșatoare interese economice sau de altă natură.
În acest context, se impune deplina stabilire a situației de fapt, în raport de ansamblul înscrisurilor depuse la dosar (a se vedea în acest sens anexele nr. 1-nr. 4 la cererea de chemare în judecată) și de orice alte probe pe care instanța de apel le va aprecia ca întrunind cerințele impuse de art. 167 din vechiul C. proc. civ., situație de fapt care nu poate fi stabilită în recurs, fiind incompatibilă cu structura acestei căi de atac.
În consecință, fără a nega dreptul ziaristului de a comunica publicului informaţii corecte cu privire la activitatea reclamantului ca persoană publică, cu privire la privatizarea SC O. SA, care este fără îndoială un subiect de interes general, se va analiza, în mod necesar, dacă afirmațiile concrete ale jurnalistului pârât se circumscriu conceptului de judecăți de valoare sau sunt afirmații factuale, iar, după calificarea discursului jurnalistic, se va verifica, în cazul judecăților de valoare, dacă sunt formulate cu bună-credință, atitudine subiectivă ce poate fi verificată pe baza probelor existente sau care se vor administra în rejudecare, sau, în cazul afirmațiilor prin care se impută fapte concrete, dacă au ele însele o bază factuală suficientă pentru a putea determina pronunțarea unor „verdicte” în ceea ce privește activitatea reclamantului.
În același sens, în analiza condițiilor exercitării dreptului la libertatea de exprimare, prin raportare la limitele acestui drept, prevăzute de parag. 2 al art. 10 din Convenţie, se va verifica dacă articolele intimatului pârât au contribuit la informarea publicului sau, prin intermediul lor, s-a urmărit satisfacerea unor interese particulare ale jurnalistului.
Tot astfel, se va verifica, în baza unor probe pertinente, dacă articolele publicate de către intimatul-pârât au fost scrise în cadrul campaniei mediatice defăimătoare solicitată, contra cost, de către P.C.C. SE, acţionar al societăţii la care reclamantul era director general, astfel cum pretinde acesta din urmă și se va analiza dacă termenii utilizaţi, pentru caracterizarea reclamantului, în cadrul invocatei campanii de presă, hoţ, mafiot, capul mafiei, incompetent, latifundiar, jupân, satrap, dictator, erau necesari pentru transmiterea mesajului chiar critic al jurnalistului sau aceștia depășesc limitele admisibile ale exerciţiului dreptului la liberă exprimare.
În consecință, numai după deplina stabilire a situației de fapt, în cazul particular dedus judecății, și după analizarea concretă a respectării dispozițiilor art. 10 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, și a art. 30 alin. (6) din Constituţie, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condițiilor de existență a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 998-art. 999 ale vechiului C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a autorului articolelor, iar instanţa de recurs va putea să cenzureze ea însăși modul de aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunțate, în cazul în care se va declanșa un asemenea control.
În virtutea considerentelor expuse și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva deciziei nr. 82 din 14 mai 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă; va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva deciziei nr. 82 din 14 mai 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 246/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 144/2014. Civil → |
|---|
