ICCJ. Decizia nr. 3666/2014. Civil. Reziliere contract. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3666/2014
Dosar nr. 6716/30/2009
Şedinţa publică de la 20 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 129 din 19 iunie 2012, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanta P.O.R. - Timişoara Mehala în contradictoriu cu pârâta SC L.B.C. SRL şi intervenienta SC G. SRL, având ca obiect reziliere contract, fiind obligată reclamanta la plata către pârâtă şi intervenient a sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:
între reclamantă, în calitate de locator şi pârâtă, în calitate de locatar, a fost încheiat un contract de închiriere privind imobilului situat în Timişoara, contract încheiat pentru perioada 01 iulie 2006-01 iulie 2021.
S-a stabilit ca pârâta să fie scutită de plata chiriei pentru primele 6 luni de contract, chiria fiind stabilită la suma de 1.500 euro.
Ca modalitate de plată a acestei chirii, părţile au stabilit că aceasta se va face prin contravaloare lucrări de întreţinere şi reparaţii a bisericii şi clădirilor anexe parohiei, lucrări de amenajare şi construcţii anexe a bunului închiriat, conform devizelor şi situaţiilor de plată.
Părţile au înţeles să modifice contractul de locaţiune, stabilind în data de 4 septembrie 2009, prin procesul-verbal nr. 1 încheiat, ca pârâta să plătească în numerar contravaloarea chiriei pe lunile iulie - octombrie 2009.
Reclamanta a solicitat să se constate reziliat de drept contractul, ceea ce presupune existenţa unui pact comisoriu expres de gradul 4, care nu se regăseşte în contractul încheiat de părţi.
Potrivit Deciziei nr 124 din 23 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, lucrările de construcţie efectuate de intervenienţi în folosul pârâtei şi în beneficiul reclamantei depăşesc suma solicitată de către aceasta cu titlu de aşa-zisă chirie restantă.
Tribunalul a reţinut că între părţi nu a intervenit un pact comisoriu expres de gradul IV astfel că nu se poate pronunţa rezilierea de drept a contractului, însă luând în considerare temeiul de drept - art. 1020 C. civ., instanţa de fond a analizat şi cauzele unei eventuale răspunderi civile contractuale, care nu este dovedită, deoarece pârâta a achitat chiria aferentă perioadei 01 ianuarie 2007 - 31 iulie 2009, atât în numerar, cât şi prin lucrările efectuate cu acordul reclamantei, conform expertizei efectuate în cauză.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta P.O.R. Timişoara - Mehala.
Prin Decizia civilă nr. 204 din 5 noiembrie 2012, Curtea de Apel Timişoara a respins acest apel.
Prin sentinţa comercială nr. 205/PI din 19 februarie 2010, Tribunalul Timiş a soluţionat în cadrul Dosarului nr. 6716/30/2009, primele două petite ale cererii introductive, în sensul admiterii acestora cu consecinţa evacuării la data de 23 aprilie 2010 a fostei chiriaşe SC L.B.C. SRL şi a disjuns petitul trei - pretenţii, care ulterior a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 2229/30/2010.
Prin Decizia civilă nr. 237 din 14 decembrie 2010 Curtea de Apel Timişoara, în cadrul judecării apelului împotriva sentinţei nr. 205/PI din 19 februarie 2010 pronunţate de Tribunalul Timiş în acest dosar, a respins apelul declarat de pârâta SC L.B.C. SRL.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia comercială, s-a pronunţat prin Decizia nr. 2295 din 14 iunie 2011, în cadrul judecării recursului împotriva Deciziei nr. 237 din 14 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în sensul că a casat sentinţa Tribunalului Timiş şi decizia Curţii de Apel Timişoara strict pe considerentul că s-a efectuat o greşită aplicare a principiului ce stă la baza disjungerii petitelor acţiunii introductive.
Astfel, arată reclamanta că esenţa litigiului pendinte se reduce la rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea pârâtei SC L.B.C. SRL, ca urmare a neplăţii chiriei în perioada 01 iulie 2006 - 31 iulie 2009, respectiv a chiriei aferente perioadei iulie - octombrie 2009.
În privinţa susţinerii că instanţa de fond a neglijat indicaţiile date de Instanţa Supremă în decizia de casare, s-a reţinut că motivul de casare al hotărârilor l-a reprezentat disjungerea greşită a petitului 3 al acţiunii principale şi soluţionarea pe cale separată a acestuia, indicaţiile deciziei fiind ca judecarea acţiunii să se facă, în integralitate, conform prescripţiilor procedurale.
S-a constatat că asupra fondului pricinii, apelanta a invocat faptul că pârâta nu a respectat obligaţiile sale contractuale de a achita chiria, la termenele asumate şi că a folosit bunul închiriat într-o manieră străină de aceea a unui bun proprietar.
Referitor la plata sumei ce reprezintă chiria, s-a reţinut că pârâta a efectuat lucrări de construcţie, indiferent dacă în mod direct sau prin altă persoană, contravaloarea acesteia fiind superioară obligaţiei ce îi revenea de achitat reclamantei.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu este investită cu analizarea legalităţii în care îşi desfăşoară pârâta activitatea şi nici a lucrărilor de construcţie derulate.
Atitudinea pretins neconformă cu un bun proprietar a pârâtei, nu se poate raporta la aplicarea sancţiunii rezilierii, câtă vreme utilizarea bunului după circumstanţe nu stabileşte care sunt circumstanţele nerespectate de pârâtă sau care a fost destinaţia stabilită de părţi diferit de stipulaţiile art. 7 din contract - activităţi comerciale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.O.R. Timişoara, care a fost soluţionat prin Decizia nr. 3269 din 15 octombrie 2013 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul admiterii acestuia, casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Înalta Curte a reţinut că instanţei de apel îi revenea sarcina de a verifica legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate nr. 129/PI din 19 iunie 2012 pronunţată de prima instanţă după casare, respectiv după pronunţarea Deciziei nr 2295 din 14 iunie 2011 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în Dosarul nr. 6716/30/2009. Prin decizia de îndrumare s-a stabilit că examinarea tuturor petitelor din cererea de chemare în judecată să se realizeze în acelaşi dosar iar instanţelor de judecată le revenea obligaţia respectării hotărârii instanţei de recurs.
Prin Decizia civilă nr. 271 din 08 aprilie 2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta P.O.R. Timişoara împotriva sentinţei civile nr 129 din 19 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
În speţă, petitul 3 din cererea reclamantei, respectiv obligarea pârâtei SC L.B.C. SRL la plata sumei de 46.500 euro datoraţi cu titlu de chirie pentru perioada 01 ianuarie 2007 - 31 iulie 2009, disjuns prin secția civilă nr. 205 din 19 februarie 2010 de către Tribunalul Timiş a fost soluţionat irevocabil conform Deciziei nr. 2140 din 30 mai 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casațâi și Justiție
- în Dosarul nr. 2229/30/2010, în sensul că a fost respinsă acţiunea reclamantei împotriva pârâtei şi a fost admisă cererea de intervenţie în interesul pârâtei formulată de intervenienta SC G. SRL, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.278 lei la fond şi în apel, către pârâtă şi intervenienta.
S-a tranşat că lucrările la care s-a obligat pârâta au fost executate prin intermediul intervenientei SC G. SRL potrivit contractelor de colaborare încheiate între cele două societăţi şi că, în acelaşi interval de timp intervenienta a executat lucrări în favoarea reclamantei, atât în temeiul contractelor de colaborare încheiate cu pârâta SC L.B.C. SRL, cât şi în temeiul unor raporturi juridice directe stabilite cu reclamanta, aşa încât se impunea a se face distincţie între cele două categorii de lucrări, dintre care primele au vizat Casa Parohială şi spaţiile anexe ale acesteia, iar cele din urmă B.P.M.
S-a stabilit că lucrările efectuate la Casa Parohială şi anexe nu pot fi decât lucrările la care s-a angajat pârâta SC L.B.C. SRL în contul chiriei datorate reclamantei.
Având în vedere că aceste lucrări au determinat o majorare a patrimoniului reclamantei cu valoarea de 234.960 lei şi o diminuare a patrimoniului pârâtei şi intervenientei cu aceiaşi sumă, instanţa a considerat că această valoare se impune a fi imputată asupra chiriei datorată de pârâtă.
Acest petit a rămas irevocabil la data de 30 mai 2013, intrând astfel, în puterea de lucru judecat, conform căruia „o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură data".
Instanţa a constatat că petitul 3 din cererea reclamantei, respectiv obligarea pârâtei SC L.B.C. SRL la plata sumei de 46.500 euro datoraţi cu titlu de chirie pentru perioada 01 ianuarie 2007 - 31 iulie 2009, disjuns prin sentința civilă nr 205 din 19 februarie 2010 de către Tribunalul Timiş a fost soluţionat irevocabil conform Deciziei nr. 2140 din 30 mai 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casați eși Justiție şi având în vedere principiul puterii de lucrul judecat, principiul legalităţii căii de atac şi al unicităţii căii de atac, precum şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, acest petit nu mai poate face obiectul unei noi judecăţi.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că potrivit contractului încheiat între părţi nu se prevede rezilierea contractului pentru neplata chiriei sau plata cu întârziere sau fracţionată a chiriei.
Prin raportul de expertiză tehnică judiciară s-a stabilit că valoarea lucrărilor executate de pârâtă în contul chiriei datorate este mult mai mare decât întinderea obligaţiei de plată pe care pârâta o avea faţă de reclamantă, astfel că neplata chiriei nu poate fi invocată de către reclamantă ca motiv al rezilierii contractului de închiriere şi al evacuării pârâtei.
Acţiunea reclamantei trebuie soluţionată prin raportare la dispoziţiile art. 34 şi 35 din contract, potrivit cărora desfiinţarea contractului din culpa chiriaşului poate avea loc doar dacă prejudiciul adus reclamantei locatoare este atât de grav încât continuarea contractului nu se mai justifică.
Susţinerea că lucrările au fost executate de intervenienta SC G. SRL în baza unor raporturi juridice directe cu P.O.R. - Timişoara Mehala, nu mai comportă discuţii întrucât în Dosarul nr. 2229/30/2010 s-a stabilit irevocabil că lucrările efectuate la Casa Parohială şi anexe nu pot fi decât lucrările la care s-a angajat pârâta SC L.B.C. SRL în contul chiriei datorată reclamantei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.O.R. Timişoara Mehala, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:
Instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile Deciziei de casare nr. 3269 din 15 octombrie 2013 prin care s-a stabilit că la soluţionarea apelului se vor avea în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 2295 din 14 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care se stabileşte că în mod greşit a fost disjuns capătul de cerere privind obligarea SC L.B.C. SRL la plata sumei de 46.500 euro datoraţi cu titlu de credit. Prin Decizia nr. 2295 din 14 iunie 2011 se precede că instanţa de rejudecare va analiza şi acest capăt de cerere disjuns în mod neîntemeiat.
Instanţa nu s-a conformat pentru a doua oară obligaţiilor prevăzute de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nesocotind dispoziţiile instanţei de recurs în ceea ce priveşte analizarea pentru pronunţarea asupra fondului şi a capătului de cerere privind obligarea SC L.B.C. SRL la plata chiriei în cuantum de 46.500 euro.
Soluţia instanţei de apel a fost dată şi cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a pronunţat hotărârea prin neobservarea formelor legale în ceea ce priveşte obligativitatea conformării cu dispoziţiile deciziei de casare aşa cum prevede art. 315 alin. (2) C. proc. civ.
Instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Instanţa de apel stabileşte că acţiunea trebuie soluţionată prin raportare la dispoziţiile art. 34 şi 35 din contractul de închiriere.
În realitate, instanţa trebuia să analizeze condiţiile rezilierii prin raportare la modificarea convenţională a obligaţiei părţilor. S-a stabilit în mod greşit că procesul-verbal nu are relevanţă juridică şi nu produce efecte din perspectiva îndeplinirii condiţiilor rezilierii. Instanţa a încălcat disp art 969 C. civ. deoarece după ce a constatat existenţa procesului-verbal a modificat înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia, ignorând manifestarea de voinţă a părţilor.
Procesul verbal a modificat contractul de închiriere, astfel: „chiriaşul declară că va plăti numerar contravaloarea chiriei, pe considerentul că îi este interzisă efectuarea de lucrări la imobilele aparţinând Parohiei pe lunile iulie, august, septembrie şi octombrie 2009".
Hotărârea cuprinde motive contradictorii deoarece instanţa stabileşte pe de-o parte că procesul verbal nu a modificat contractul de închiriere iniţial în ceea ce priveşte modalitatea de plată a chiriei, ci doar s-a convenit compensarea obligaţiilor reciproce după data de 31 octombrie 2009, deşi este clar că a existat o asumare expresă a obligaţiei de plată în numerar de către chiriaş.
Apoi, instanţa reţine că deşi nu a fost achitată chiria în numerar pe lunile iulie - octombrie 2009, aceasta nu reprezintă un prejudiciu atât de grav produs reclamantei pentru a justifica rezilierea contractului.
Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Instanţa reţine din oficiu o compensare între valoarea lucrărilor de construcţie şi suma reprezentând chiria pentru întreaga perioadă ianuarie 2007 - septembrie 2009.
Orice lucrări efectuate de SC L.B.C. SRL trebuia să fie anunţate în scris şi să fie acceptate de reclamantă pe baza unei oferte de lucrări însoţite de devize pentru fiecare lucrare în parte şi facturi fiscale.
Reprezentantul SC L.B.C. SRL a recunoscut expres prin procesele verbale că s-au efectuat de către intimată lucrări fără proiect, fără autorizaţie de construcţie, fără acordul scris al proprietarului şi că nu Ie-a înregistrat în contabilitate, fiind totodată de acord să le demoleze.
În cauză, intimata SC L.B.C. SRL a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
În cauză nu au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
S-a reţinut că în speţă există putere de lucru judecat în ceea ce priveşte petitul 3 al cererii de chemare în judecată, care are ca obiect obligarea pârâtei intimate SC L.B.C. SRL la plata sumei de 46.500 euro cu titlu de chirie neachitată.
Cu privire la acest capăt de cerere există o soluţie irevocabilă, astfel încât hotărârea prin care a fost soluţionat acest petit este prezumata a exprima adevărul şi nu se mai poate reanaliza acest aspect printr-o altă hotărâre judecătorească.
Aşa fiind, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel nu a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
S-a reţinut în mod corect faptul că dreptul la un proces echitabil se opune ca o soluţie definitivă pronunţată de o instanţă să mai poată fi pusă în discuţie. Aşadar, cererea de obligare a SC L.B.C. SRL la plata sumei de 46.500 euro cu titlu de chirie neachitată pentru imobilul în litigiu nu mai poate face obiectul unei noi judecăţi.
În decizia recurată se reţin concluziile expertizei judiciare prin care s-a stabilit că valoarea lucrărilor executate de SC L.B.C. SRL la imobilul închiriat în contul chiriei este mult mai mare decât obligaţia de plată pe care aceasta o avea faţă de reclamanta-recurentă.
Hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, astfel că răspunde exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Hotărârea nu cuprinde în niciun fel motive contradictorii.
În ceea ce priveşte critica referitoare la interpretarea procesului-verbal încheiat de părţi, acesta nu reprezintă un motiv de nelegalitate, neputând fi încadrat în disp art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., instanţa de recurs nefiind îndrituită conform dispoziţiilor legale să facă aprecieri asupra temeiniciei hotărârii, respectiv asupra probelor administrate.
Instanţa de apel nu a interpretat greşit clauzele contractului de închiriere.
Părţile au stabilit ca valoare a chiriei suma de 1.500 euro şi conform art. 12 s-a stabilit ca „plata chiriei se va face prin contravaloare lucrări de întreţinere şi reparaţii a bisericii şi clădirilor anexe parohiei, lucrări de amenajare şi construcţii anexe a bunului închiriat, conform devizelor şi situaţiilor de plată".
Prin procesul-verbal din 4 septembrie 2009 s-a convenit că după data de 31 octombrie 2009 se va proceda la compensarea obligaţiilor reciproc datorate de la data încheierii contractului la zi.
Hotărârea nu a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Prin acţiunea introductivă, reclamanta a solicitat rezilierea contractului de închiriere pentru neplata chiriei de la 01 ianuarie 2007.
Curtea de Apel a reţinut în mod corect faptul că printr-o hotărâre irevocabilă s-a statuat că preţul locaţiunii a fost achitat sub forma lucrărilor de construcţii la bunul închiriat, în valoare de 234.960 lei executate de către SC G. SRL cu ştiinţa şi permisiunea reclamantei-recurente.
Pe de altă parte, potrivit disp art 35 din contractul de închiriere, desfiinţarea contractului din culpa chiriaşului poate avea loc doar dacă prejudiciul pe care l-a produs locatorului este atât de grav încât continuarea contractului nu se mai justifică.
Nu se poate reţine că instanţa a procedat „din oficiu" la compensarea obligaţiilor reciproce. Cu privire la plata chiriei s-au reţinut concluziile raportului de expertiză efectuat.
S-a stabilit în mod irevocabil că lucrările efectuate nu pot fi decât lucrările la care s-a angajat pârâta SC L.B.C. SRL în contul chiriei datorate reclamantei recurente.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei şi, pe cale de consecinţă, potrivit disp art 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.O.R. Timişoara - Mehala împotriva Deciziei civile nr. 271 din 8 aprilie 2014, pronunţata de Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3662/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3687/2014. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
