ICCJ. Decizia nr. 3687/2014. Civil. Acţiune în constatare. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3687/2014
Dosar nr. 420/3/2013
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Zalău la 19 martie 2012, reclamanta SC G, SRL a chemat în judecată pe pârâtul M.E.C.M.A., succesorul în drepturi şi obligaţii al Ministerului Economiei şi al M.I.M.M.M.A., solicitând să se constate că nu a operat rezoluţiunea contractelor de finanţare nerambursabilă din 15 iulie 2009, respectiv din 15 iulie 2009 şi, în consecinţă, obligarea pârâtei la executarea acestor contracte, prin plata sumei de 115.922,34 lei, respectiv a sumei de 202.336 lei, împreună cu dobânda legală aferentă, în conformitate cu cererile de rambursare din 03 martie 2010 şi din 06 iunie 2012.
Pârâtul M.E.C.M.A. prin întâmpinare a invocat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Judecătoriei Zalău în soluţionarea cauzei şi declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti, invocând art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 2756 din 25 iulie 2012, Judecătoria Zalău a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Sălaj care prin sentinţa civilă nr. 6214 din 14 decembrie 2012 a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată de pârâtul M.E.C.M.A. Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 3377 din 22 aprilie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC G. SRL în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.M.A. Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că pactul comisoriu prevăzut la art. 17 pct. 2 din contractele în litigiu se referă numai la situaţia concretă când beneficiarul nu a început implementarea proiectului în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a contractului din motive imputabile, cu înştiinţarea prealabilă a beneficiarului; astfel, cum prin două adrese datate 27 iulie 2011, s-a transmis înştiinţarea către beneficiar, rezultă că din punct de vedere formal au fost respectate de pârât prevederile acestei clauze, măsura rezoluţiunii fiind validă şi eficace, ambele contracte fiind desfiinţate de plin drept de la acea dată.
Împotriva acestei sentinţe, SC G. SRL a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 538 din 19 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că: a admis acţiunea, a constatat că nu a operat rezoluţiunea contractelor de finanţare din 15 iulie 2009 şi din 15 iulie 2009 şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 115.922,34 lei şi dobânda legală aferentă începând cu 24 mai 2010, suma de 202.336 lei şi dobânda legală aferentă începând cu 26 august 2010 precum şi suma de 10.716 lei, cu titlu de taxă de timbru (fond şi apel) şi onorariu avocat în sumă de 14.862,8 lei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că în mod greşit prima instanţă a apreciat că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută la art. 17 alin. (2) din contractele de finanţare, constând în neînceperea implementării proiectului în termen de 6 luni de la data semnării contractelor, având în vedere toate documentele depuse ca probă de către reclamantă care demonstrează că implementarea proiectelor a început imediat după semnarea contractelor. în plus, s-a reţinut că tribunalul a constatat în mod eronat că pârâta a respectat clauza de la art. 17 alin. (2) referitoare la înştiinţarea reclamantei cu cel puţin 30 de zile înainte de împlinirea termenului de 6 luni de la data semnării contractului, în condiţiile în care cele două adrese ale pârâtei emise la 27 iulie 2011 sunt ulterioare împlinirii termenului stipulat în contract pentru îndeplinirea obligaţiei de la art. 17 alin. (2) (6 luni de la semnarea contractelor).
Totodată, instanţa de apel a reţinut că, la solicitarea reclamantei de clarificare a acestui aspect, pârâta a comunicat ulterior nota referitoare la rezilierea contractului de finanţare din 15 iulie 2009 prin care a invocat prevederile art. 5 alin. (1)1 din contract potrivit căruia, dacă beneficiarul nu depune ultima cerere de rambursare la data menţionată în grafic şi nu justifică în scris motivele nerespectării acesteia, organismul intermediar are dreptul de a rezilia contractul cu recuperarea integrală a sumelor, precum şi art. 7 lit. a), conform căruia, beneficiarul trebuie să asigure implementarea proiectului în conformitate cu cele asumate prin cererea de finanţare aprobată.
De asemenea, prin adresa din 19 septembrie 2010 emisă de către pârâtă se transmite reclamantei că a fost respinsă cererea de rambursare din 03 martie 2010 în baza contractului de finanţare din 15 iulie 2009 motivat de nerespectarea prevederilor art. 5 alin. (1)1 şi art. 7 lit. a), situaţia fiind identică şi în ce priveşte contractul de finanţare din 15 iulie 2010.
În acest context, curtea de apel a notat că rezilierea invocată de către pârâtă se întemeiază pe dispoziţiile art. 5 alin. (1)1 şi art. 7 lit. a) din contractele de finanţare, subliniind că această clauză constituie un pact comisoriu de grad II care nu conduce la desfiinţarea de plin drept a contractelor, instanţa sesizată cu verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru operarea valabilă a rezoluţiunii putând constata că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită în termen ea a fost executată înainte de declaraţia de rezoluţiune şi, mai mult decât atât, din probele administrate nu rezultă îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii.
Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 1201 C. civ., curtea de apel a reţinut că nu a operat rezoluţiunea celor două contracte de finanţare şi ca o consecinţă, în baza cererii reclamantei de executare a contractelor, respectiv de rambursare a sumelor investite potrivit clauzelor stipulate în contract, a admis şi cel de-al doilea capăt de cerere formulat de reclamantă, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 115.922,34 lei şi a dobânzii legale aferente începând cu data de 24 mai 2010, pentru primul contract precum şi la plata sumei de 202.336 lei şi a dobânzii legale aferente începând cu 26 august 2010, pentru cel de-al doilea contract de finanţare.
Împotriva acestei decizii, Ministerul Economiei a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei recurate şi a sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal, şi, în subsidiar, modificarea deciziei recurate şi pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivare, recurentul a arătat că, faţă de obiectul litigiului, raportat la prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 3 C. proc. civ., soluţionarea prezentei cauze revine instanţelor de contencios administrativ. Or, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au soluţionat cauza cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, motiv pentru care se impune casarea sentinţei civile nr. 3377 din 22 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, şi a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal.
Cu privire la fondul cauzei, recurentul a citat prevederile art. 1, art. 2, art. 5, art. 15 şi art. 17 din contractele de finanţare nerambursabilă încheiate de părţi şi a susţinut că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 969, 970, 1020 şi 1021 C. civ., fiind vorba despre un pact comisoriu de gradul III, prin care părţile au conferit un caracter esenţial termenului contractului, simpla ajungere la termen a obligaţiei neexecutate având ca efect rezoluţiunea de drept a contractului.
În acest context, a arătat că, deşi instanţa a reţinut culpa reclamantei care a depus cu întârziere cererile de rambursare, în mod cu totul nejustificat a considerat că în cauză nu a intervenit rezoluţiunea de drept a contractelor de finanţare nerambursabilă, trecând peste voinţa iniţială a părţilor contractante şi, mai mult decât atât, a obligat ministerul de resort la plata cererilor de rambursare, ignorând prevederile legale exprese cu privire la condiţiile în care cererile de rambursare pot fi admise la plată.
În continuare, recurentul a invocat prevederile art. 111 C. proc. civ. care consacră principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare, în raport cu acţiunea în realizare şi, cum reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în constatare, întemeiată pe prevederile textului de lege sus menţionat, urmărind însă, în principal, obligarea la plată a pârâtului, a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
În final, recurentul a solicitat diminuarea sumei acordate de curtea de apel cu titlu de onorariu de avocat, susţinând că aceasta este foarte mare atât în raport de practica instanţelor, Curţii Constituţionale şi jurisprudenţa C.E.D.O., cât şi în raport de munca depusă în cauză de avocat.
Totodată, a precizat recurentul că este necesar să se aibe în vedere şi că activitatea de gestionare a fondurilor europene este o activitate de mare responsabilitate şi că, conform ghidului solicitantului specific, o cheltuială este eligibilă pentru cofinanţare dacă este în conformitate cu prevederile contractului de finanţare şi cu prevederile legislaţiei naţionale şi comunitare în domeniu, eligibilitatea cheltuielilor verificându-se atât în procesul de evaluare a cererii de finanţare, dar şi pe baza cererii de rambursare a cheltuielilor efectuate şi a tuturor documentelor justificative de efectuare a activităţilor şi a plăţilor.
Astfel, a susţinut recurentul că instanţa nu a stăruit pentru aplicarea corectă a legii, încălcând astfel prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Prin încheierea din 10 octombrie 2014 s-a dispus citarea în cauză a M.F.E. care, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 9/2014, începând cu 1 martie, a preluat activitatea Ministerului Economiei în materie.
Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., pe care îl va examina cu prioritate, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.", iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, „Reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale."
Prin urmare, competenţa materială a instanţelor de judecată stabilită prin Legea nr. 554/2004, este partajată, în condiţiile art. 10 alin. (1) din legea sus-menţionată, între tribunalele administrativ fiscale şi secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.
Prin dispoziţiile tranzitorii instituite prin art. 30 din Legea nr. 554/2004, se prevede că până la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale, litigiile se soluţionează de secţiile de contencios administrativ ale tribunalelor.
Având în vedere că, în speţă, litigiul are natură administrativă şi valoarea obiectului acestuia se situează sub pragul valoric de 500.000 lei, iar reclamantul a ales să se adreseze instanţelor judecătoreşti în circumscripţia cărora îşi are sediul, faţă de prevederile art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, competenţa soluţionării cauzei aparţinea secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Sălaj.
Prin urmare, Înalta Curte constată că Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a pronunţat sentinţa nr. 3377 din 22 aprilie 2013 cu încălcarea competenţei de ordine publică a secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Sălaj, iar în situaţia în care o astfel de secţie nu este organizată, a completelor specializate în soluţionarea cauzelor de contencios administrativ.
Conform prevederilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (3) din acelaşi Cod, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.
Potrivit art. 1591 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.
Or, în faţa Judecătoriei Zalău, pârâtul a invocat excepţia necompetenţei teritoriale şi materiale, ceea ce deschide calea invocării motivului de recurs de ordine publică evocat mai sus.
De aceea, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. se dovedeşte a fi fondat, astfel că se impune atât casarea deciziei recurate, cât şi a sentinţei nr. 3377 din 22 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Totodată, Înalta Curte constată că, prin punctul 3 din Legea nr. 76/2012, a fost introdus, începând cu 15 februarie 2013, alin. (1)1 al art. 10 din Legea nr. 554/2004, conform căruia "Toate cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea U.E., indiferent de valoare, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel."
De asemenea, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol „Reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului (...)." Or, în speţă, aşa cum s-a reţinut în precedent, reclamantul a ales să învestească instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie îşi are sediul.
Cum potrivit prevederilor art. 725 alin. (2) C. proc. civ., în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legii noi privitoare la competenţă sunt pe deplin aplicabile, Înalta Curte, dând eficienţă art. 1 alin. (1)1 şi alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa atât decizia atacată, cât şi sentinţa civilă nr. 3377 din 22 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, şi va trimite cauza, spre competentă soluţionare în primă instanţă, Curţii de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul-pârât M.F.E. împotriva Deciziei civile nr. 538 din 19 decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Casează decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 3377 din 22 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă şi trimite cauza, spre competentă soluţionare în primă instanţă, Curţii de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3666/2014. Civil. Reziliere contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3701/2014. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
