ICCJ. Decizia nr. 3624/2014. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3624/2014
Dosar nr. 3364/1/2014
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovita sub nr. 3971/120 din 9 septembrie 2009, reclamanta SC R.L.C. SA a chemat în judecată pe pârâţii SC V.M. SRL şi H.V., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 613.157,67 dolari SUA, în echivalent lei la cursul B.N.R. din data plăţii, pentru repararea prejudiciului cauzat de aceştia reclamantei în perioada 2003-2008, pe durata mandatului lor de administrator al SC R.L.C. SA, respectiv de reprezentant al administratorului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 3073 din 15 noiembrie 2011, Tribunalul Dâmbovita a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de majorare a câtimii obiectului acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., invocată de pârâţii SC V.M. SRL şi H.V.
A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC R.L.C. SRL şi a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata sumei de 46.557,32 dolari SUA (sumă care include T.V.A.), reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin fapta pârâţilor de majorare neautorizată a onorariului administratorului, pentru perioada septembrie 2006-decembrie 2008.
A constatat prescrisă acţiunea reclamantei cu privire la această faptă pentru perioada iulie 2003-august 2006.
A constatat prescrisă acţiunea reclamantei cu privire la fapta prin care administratorul a încheiat actul adiţional, fără dată, acordându-şi o remuneraţie suplimentară, în luna octombrie 2004, în sumă de 255.850 lei, T.V.A. inclus.
A constatat prescrisă acţiunea reclamantei pentru fapta pârâtei SC V.M. SRL prin care s-a desemnat, pe sine însăşi, în perioada iulie 2003-iulie 2006, pentru reprezentarea reclamantei în consiliile de administraţiei ale asociaţiei în participaţiune R.L.
A constatat prescrisă acţiunea reclamantei pentru fapta pârâtei SC V.M. SRL, constând în desemnarea SC E.A.S. SRL, în perioada iunie 2005-iulie 2006, ca reprezentat remunerat al reclamantei în consiliile de administraţiei ale asocierilor în participaţiune R.L.
A obligat pe pârâţi, în solidar, la plata sumei de 190.459,5 dolari SUA, reprezentând prejudiciul cauzat prin încheierea contractelor de asociere în participaţiune din 29 decembrie 2006, din 29 decembrie 2006 şi din 29 decembrie 2006, contracte ce au fost anulate irevocabil, prin Decizia nr. 3765 din 9 decembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A obligat pe pârâţi, în solidar, la plata sumei de 286170 lei, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei, prin angajarea numitului H.V. (reprezentantul administratorului) la SC R.L.C. SRL, fără acordul acesteia, în funcţia de director general, pentru perioada septembrie 2006-decembrie 2008.
A constatat prescrisă acţiunea reclamantei cu privire la această faptă, pentru perioada 1 octombrie 2003-august 2006.
A obligat pe pârâţi, în solidar, la plata sumei de 164.856 lei, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin efectuarea unor plăţi, fără titlu, către numita H.M.G.
A respins capătul de cerere privind prejudiciul cauzat reclamantei prin decontarea unor cheltuieli personale ale numitului H.V. A compensat cheltuielile privind onorariul de expert şi a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, în sumă de 144.459,77 lei, sumă acordată proporţional cu valoarea pretenţiilor admise.
Prin Decizia nr. 10 din 7 februarie 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia nulităţii sentinţei apelate, invocată de pârâţi.
A admis apelul reclamantei SC R.L.C. SA, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei pentru perioada ianuarie 2006 - august 2006 şi, în consecinţă: a obligat pârâţii, în solidar la plata următoarelor sume aferente perioadei precizate, către reclamantă:
- 47.488,04 lei pentru prejudiciul cauzat prin majorarea neautorizată a remuneraţiei administratorului;
- 199.233,63 lei pentru prejudiciul constând în contravaloarea serviciilor de reprezentare în consiliul de administraţie al asocierii în participaţiune a reclamantei cu SC L.L.C. SA, încasată de SC V.M. SRL;
- 172.585, 71 lei pentru prejudiciul constând în contravaloarea serviciilor de reprezentare în consiliul de administraţie al asocierii precizate, încasată de SC A.E. SRL;
- 73.754 lei pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin angajarea pârâtului H.V. în funcţie de consilier.
A obligat pârâţii, în solidar, la plata sumei de 16.255,2 lei cheltuieli de judecată, reprezentând diferenţa de taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise în apel, către reclamantă.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
A respins, ca nefondat, apelul pârâţilor SC V.M. SRL prin reprezentanţii săi legali şi H.V.
A obligat intimaţii - pârâţi la plata sumei de 8.132,6 lei taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar şi a sumei de 15.000 lei onorariu avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, către apelanta reclamantă.
împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC R.L.C. SA Bucureşti cât şi pârâţii SC V.M. SRL Târgovişte şi H.V. iar prin Decizia nr. 1218 din 27 martie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, a respins ca nefondate recursurile.
Înalta Curte a reţinut că prin recursul formulat, recurentii-pârâţi SC V.M. SRL Târgovişte şi H.V. au adus deciziei recurate următoarele critici:
1. Decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 127 şi 150 din vechiul C. proc. civ. privind principiile oralităţii şi contradictorialităţii, motivarea dată de instanţa de apel criticilor aduse sentinţei apelate, sub acest aspect, echivalând cu o neexaminare a criticilor respective.
Astfel, recurenţii - pârâţi au susţinut că în şedinţa din 02 noiembrie 2011, nu s-au pus în dezbatere decât unele chestiuni legate de obiecţiunile la raportul de expertiză, la onorariile încasate pentru reprezentarea reclamantei în consiliile de administraţie ale asocierii în participaţiune, sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune, nejustificarea remuneraţiei dintr-un contract de muncă semnat din partea reclamantei de către P.D., fapta ilicită constând în efectuarea de plăţi către fiica reprezentatului administratorului după care, prima instanţă s-ar fi pronunţat doar cu privire la faptul că nu ar mai fi probe de administrat, respingând obiecţiunile pârâţilor cu privire la raportului de expertiză întocmit de P.M., consemnându-se şi discuţiile privind inadmisibilitatea cererii de majorare a câtimii obiectului şi neefectuarea încercării de conciliere directă, îndatorând părţile să depună concluzii scrise, reţinând cauza în pronunţare, recurenţii - pârâţi apreciind că este evident faptul că nu s-a făcut nicio discuţie în contradictoriu referitor la capătul principal de cerere, referitor la restituirea sumelor încasate necuvenit cu titlu de indemnizaţie administrativă.
2. Instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, enunţat de art. 5 din C.A.D.O.L.F. şi de art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi dreptul la apărare.
Sub acest aspect, recurenţii - pârâţi au arătat că instanţa de apel, ca şi prima instanţă, au tratat cu măsuri diferite dreptul la probatiune şi apărare, îndatorându-i pe ei la o probatiune imposibilă şi dispensând pe reclamantă de obligaţiile procedurale în privinţa probaţiunii cu înscrisurile pe care le deţinea, nesancţionând reclamanta pentru reticenţa de a depune la dosar înscrisuri pe care aceasta le deţinea şi care erau esenţiale pentru soluţionarea pricinii.
S-a susţinut de către recurenţii - pârâţi că acest lucru rezultă din declaraţiile reclamantei consemnate de către expertul P.M., cât şi prin refuzul unor răspunsuri la interogatorii.
Deşi, potrivit prevederilor art. 111 alin. (2) lit. c) din Legea societăților comerciale, remuneraţia administratorilor se stabileşte prin Hotărâre a A.G.O.A., nici instanţa de apel şi nici prima instanţă nu au dispus prezentarea la dosar a hotărârii pentru indemnizaţia în raport de care au stabilit răspunderea pârâţilor şi nu au sancţionat reticenţa reclamantei de a prezenta această hotărâre.
Refuzul reclamantei de a depune înscrisurile respective ar rezulta din procesul - verbal încheiat la data de 09 decembrie 2010, cât şi din răspunsurile la interogatoriul luat reclamantei.
Recurenţii - pârâţi au mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel, pe de o parte, nu a luat în calcul unele înscrisuri prezentate de ei, necontestate de reclamantă, iar, pe de altă parte, a respins, în mod greşit, unele probe solicitate de ei în apel, punându-i astfel în inferioritate faţă de reclamantă în ce priveşte dreptul la apărare.
Recurenţii - pârâţi au depus la dosar înscrisuri, pretins noi, din care ar rezulta că nu au prejudiciat pe reclamantă şi că remuneraţia lor are la bază prestaţii suplimentare faţă de cele implicate de exerciţiul funcţiei de administrator.
S-au adus critici, pe fond, modului în care s-a realizat expertiza de către P.M., precum şi neluarea în seamă a concluziilor expertului recomandat de către pârâţi, B.M.
3. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, deoarece a soluţionat cauza ca fiind una care are ca obiect răspunderea administratorului pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute de art. 1441 - 1444, cu referire la art. 72 - 73 din Legea societăților comerciale, în loc să judece cererea prin raportare la dispoziţiile art. 386 C. com., care era în vigoare la data numirii lor în funcţie.
S-a susţinut de către recurenţii - pârâţi că reclamanta a făcut o vădită confuzie între acţiunea în răspundere şi restituirea unor plăţi necuvenite ce au profitat administratorului, aceştia susţinând că faptele imputate pârâţilor nu realizează elementele constitutive ale niciunuia dintre cazurile legale de răspundere ale administratorilor.
În acest context, s-a mai susţinut de către recurenţii - pârâţi că instanţa de apel nu a făcut o examinare critică a tezei reclamantei privind încălcarea obligaţiei de fidelitate, făcând o greşită aplicare a art. 1443 din Legea societăților comerciale.
4. Soluţia de admitere a cererii privitor la indemnizaţia încasată pentru administrarea asociaţiei în participaţiune SC R.L.C. SA - L.L.C. nu are fundament legal, deoarece cea de a doua societate nu a fost introdusă în cauză şi, ar fi injust ca numai recurenţii - pârâţi să fie ţinuţi a restitui sumele corespunzătoare acelei indemnizaţii, iar ceilalţi membrii ai consiliului de administraţie ai asociaţiei în participaţiune să nu fie obligaţi la o astfel de plată.
5. Este lipsită de temei legal hotărârea instanţei de apel şi în ce priveşte indemnizaţia de administrare a asociaţiei în participaţiune de către SC E.A.S. SRL, de H.M.G., în temeiul unui contract de management încheiat cu P.D. şi Pătulea Dom precum şi remuneraţia încasată de H.V. pentru consilierea reclamantei în temeiul contractului de muncă, recurenţii - pârâţi nearătând în ce constă lipsa de temei legal.
6. Hotărârea instanţei de apel este contradictorie în ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece, pe de o parte, a înlăturat argumentele primei instanţei şi ale reclamantei cu privire la prescripţie, dar a acceptat argumentele pârâţilor, pe de altă parte.
Recurenţii - pârâţi au arătat faptul că pentru stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripţie trebuia să aibă în vedere prevederile art. 72 din Legea societăților comerciale, precum şi prevederile art. 381 şi ale art. 382 alin. (1) C. com., care erau în vigoare în perioada exercitării mandatului de administrator, susţinând că termenul de prescripţie pentru daunele produse prin fiecare faptă începe să curgă de la data săvârşirii fiecăreia dintre activităţile cauzatoare de prejudicii, or, sub acest aspect, apare evident faptul că dreptul la acţiune pentru restituirea sumelor încasate anterior datei de 09 septembrie 2006, este prescris, data cea mai favorabilă pentru reclamantă, dacă se are în vedere faptul că evaluarea activităţii anuale a administratorilor trebuie să se facă până, cel mai târziu, la data de 31 mai a fiecărui an, fiind aceea de 31 mai 2006.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că ambele recursuri sunt nefondate.
Astfel prima critică formulată de recurenţii-pârâţi s-a apreciat că nu poate fi reţinută având în vedere că în cuprinsul încheierii din 31 ianuarie 2013, ce face parte integrantă din decizia recurată, se regăsesc consemnate dezbaterile contradictorii ce au avut loc în fata instanţei de apel.
Recurenţii - pârâţi au criticat, de fapt, soluţia instanţei de apel cu privire la critica privind omisiunea de a se da cuvântul părţilor asupra fondului în faţa primei instanţe, însă, instanţa de apel a înlăturat, în mod explicit, această critică, arătând faptul că părţile au putut pune concluzii asupra tuturor aspectelor cauzei, aceste concluzii regăsindu-se consemnate în încheierea de şedinţă.
S-a apreciat că recurenţii - pârâţi nu au arătat în ce constă nelegalitatea acestei concluzii a instanţei de apel, astfel încât, instanţa de recurs nu are posibilitatea de a analiza această critică din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
Nici cea de a doua critică nu a putut fi reţinută, având în vedere că instanţa de apel a arătat că sarcina probei revine celui care face o propunere în faţa instanţei, mai ales că pârâţilor - apelanţi li s-a admis cererea de administrare a probei cu înscrisuri şi cu interogatoriul reclamantei, în apel, justificând, totodată, de ce a respins cererea de efectuare a unei noi expertize.
De altfel, din modul de redactare a acestei critici s-a apreciat că recurenţii - pârâţi sunt nemulţumiţi de modul de interpretare a probelor administrate, or, în calea de atac a recursului criticile care vizează temeinicia, cum este cazul cu interpretarea probelor, nu mai pot fi analizate, punctele 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
În ceea ce priveşte cea de a treia critică, s-a constatat că instanţa de apel, ca de altfel şi prima instanţă, a calificat corect natura cererii de chemare în judecată, stabilind că aceasta este una în răspunderea administratorului pentru prejudiciile aduse societăţii, prin faptele săvârşite în timpul mandatului său, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată şi modificată şi nu pe dispoziţiile referitoare, strict, la mandatul de drept comun sau mandatul comercial.
Recurenţii - pârâţi nu au arătat de ce faptele lor nu ar realiza elementele constitutive ale niciunuia dintre cazurile legale de răspundere ale administratorilor, astfel că, nici sub acest aspect, instanţa de recurs nu poate examina decizia recurată, mai ales că atât instanţa de apel cât şi prima instanţă, au făcut o examinare critică a fiecărei fapte învederate de către reclamantă, stabilind ce anume obligaţii din Legea societăților comerciale au fost încălcate şi care este întinderea prejudiciului produs reclamantei.
Nici critica cu privire la indemnizaţia încasată pentru administrarea asociaţiei în participatiune SC R.L.C. SA Bucureşti - L.L.C. nu a putut fi reţinută, cu motivarea că cea de-a doua firmă, L.L.C., nu are calitate procesuală pasivă, neavând importanţă coparticiparea procesuală pasivă a acesteia, cererea de chemare în judecată a reclamantei vizând încălcarea obligaţiilor pârâţilor faţă de societatea reclamantă în administrarea asociaţiei în participatiune şi nu activitatea, concretă, a acestora în cadrul asociaţiei în participatiune, neavând relevanţă în cauză obligarea sau neobligarea celorlalţi membrii ai consiliului de administraţie ai acestei asociaţii la restituirea indemnizaţiilor.
Nici cea de a cincea critică nu a putut fi reţinută, aceasta neputând fi, de fapt, analizată, recurenţii - pârâţi nearătând în ce constă lipsa de temei legal a hotărârii instanţei de apel cu privire la indemnizaţia încasată pentru administrarea asociaţiei în participaţiune, de către SC E.A.S. SRL şi de H.M.G., în temeiul contractului de management încheiat cu P.D. şi P.D., precum şi remuneraţia încasată de H.V. pentru consilierea reclamantei în temeiul contractului de muncă.
În ceea ce priveşte ultima critică, referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, s-a confirmat concluzia instanţei de apel potrivit căreia, momentul este acela la care asociaţii şi celelalte organe ale societăţii comerciale, respectiv cenzorii, puteau şi trebuia să cunoască despre activitatea prejudiciabilă a administratorului, moment care este determinat de lege în art. 111 alin. (1) şi (2) din Legea societăților comerciale, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 441/2006.
Având în vedere titularii prezentei contestaţii în anulare, au fost reţinute exclusiv considerentele referitoare la recursul acestora.
Împotriva Deciziei nr. 1218 din 27 martie 2014 a secţiei a ll-a civile, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au formulat contestaţie în anulare contestatorii H.V. şi SC V.M. SRL Târgovişte, invocând dispoziţiile art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea hotărârii atacate şi rejudecarea recursului, cu examinarea directă şi substanţială a motivelor de recurs ce nu au fost examinate.
În argumentarea motivului invocat, contestatorii au criticat decizia atacată susţinând că instanţa nu a examinat toate motivele de recurs formulate, respectiv motivele II şi III, reluând susţinerile subsumate celor două motive şi considerentele instanţei de recurs referitoare la acestea.
Astfel, au susţinut contestatorii că prin memoriul de recurs au criticat hotărârea atacată sub aspectul încălcării dreptului la un proces echitabil, dreptul la egalitate de tratament în faţa autorităţilor publice şi dreptul la apărare, cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pe care instanţa nu l-a examinat.
În continuare, au susţinut contestatorii că un alt motiv examinat necorespunzător de către instanţa de recurs este cel prin care au criticat hotărârile sub aspectul lipsei de temei legal cauza fiind greşit calificată ca fiind o acţiune pentru răspunderea administratorului derivată din încălcarea obligaţiilor prevăzute de art. 1441 - 1444 cu referire la art. 72-73 din Legea nr. 31/1990, în loc de a fi judecată drept una în restituirea unor remuneraţii necuvenite administratorului.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva susţinerilor părţilor şi a normelor legale incidente, va respinge prezenta contestaţie în anulare, în considerarea următoarelor argumente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o noua judecată. C. proc. civ. reglementează două categorii de contestaţii în anulare, contestaţia în anulare de drept comun prevăzut de art. 317 şi contestaţia în anulare specială reglementată de art. 318 invocat în speţă.
Contestatorii şi-au întemeiat în drept calea extraordinară de atac, pe dispoziţiile art. 318 teza a ll-a C. proc. civ. potrivit cărora hotărârile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, atunci când "instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare".
Pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., trebuie îndeplinite aşadar, următoarele condiţii: a) instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare; b) această omisiune să se fi produs din greşeală.
Din cuprinsul textului legal evocat rezultă că nu pot fi repuse în discuţie pe această cale, acele motive de nelegalitate care au făcut obiectul analizei instanţei de recurs chiar şi în ipoteza în care soluţia pronunţată ar fi rezultatul unei greşite aprecieri a probelor sau unei încălcări a legii.
Totodată, este de observat că teza a ll-a a art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea instanţei de recurs de a examina unul din motivele de nelegalitate invocate, nu argumentele de fapt şi de drept dezvoltate, aceste argumente trebuind a fi subsumate motivului de recurs pe care se sprijină, oricât de extins ar fi fost formulate.
Cu alte cuvinte, instanţa de recurs nu are obligaţia de a analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs ci de a analiza fiecare motiv de nelegalitate putând grupa în acest sens argumentele aduse de parte pentru a răspunde motivului invocat printr-un considerent comun.
În speţă, se constată că instanţa de recurs, în examinarea motivului nr. ll invocat, a reţinut, în esenţă, că în apel s-a arătat că sarcina probei revine celui care face o propunere în faţa instanţei şi că pârâţilor li s-a admis cererea de administrare a probei cu înscrisuri şi interogatoriu, instanţa justificând totodată de ce a respins cererea de efectuare a unei noi expertize. Mai mult, instanţa de recurs a reţinut că din modul de redactare a acestei critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., rezultă că recurenţii-pârâţi au fost nemulţumiţi de modul de interpretare a probelor administrate, or, aceste critici nu mai pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului.
În ceea ce priveşte motivul nr. lll pretins a nu fi fost examinat de către instanţa de recurs, se constată de asemenea, că în considerentele deciziei atacate sunt cuprinse argumentele referitoare la calificarea naturii cererii de chemare în judecată, respectiv că este una în răspunderea administratorului pentru prejudiciile aduse societăţii prin faptele săvârşite în timpul mandatului său, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi nu pe dispoziţiile referitoare strict la mandatul de drept comun sau mandatul comercial. în continuare, s-a apreciat că în raport de faptul că recurenţii-pârâţi nu au arătat de ce faptele lor nu se încadrează în niciunul din cazurile legale de răspundere ale administratorilor, instanţa de recurs nu poate examina decizia atacată sub acest aspect.
Aşa fiind, în raport de cele reţinute anterior, Înalta Curte constată că cele două critici sintetizate mai sus nu se încadrează în motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., având în vedere că şi în ipoteza în care nu s-ar fi răspuns punctual fiecărei susţineri formulate, ipoteză ceea ce nu se regăseşte în speţă, pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi repuse în discuţie criticile înlăturate argumentat prin decizia instanţei de recurs.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge contestaţia în anularea Deciziei civile nr. 1218 din 27 martie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, formulată de contestatorii H.V. şi SC V.M. SRL Târgovişte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii H.V. şi SC V.M. SRL Târgovişte împotriva Deciziei civile nr. 1218 din 27 martie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3623/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3625/2014. Civil. Anulare act. Contestaţie... → |
|---|
