ICCJ. Decizia nr. 3646/2014. Civil. Nulitate act juridic. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3646/2014
Dosar nr. 1225/2/2013
Şedinţa publică de la 19 noiembrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 358 din 16 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respinsă cererea de suspendare a judecăţii, s-a respins apelul promovat de apelanta SC G.G. SRL împotriva sentinţei civile nr. 17065 din 15 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 35467/3/2008 în contradictoriu cu intimata SC G.R.A.R. SA; a fost admis apelul promovat de apelantul T.G., schimbată în parte sentinţa nr. 17065 din 15 noiembrie 2012 în sensul admiterii în parte a acţiunii, obligând pârâta SC G.R.A.R. SA la plata către reclamantul T.G. a sumei de 50.735 euro cu titlu de indemnizaţie de asigurare, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, obligând intimata pârâtă şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.027,61 lei către apelantul T.G.
Curtea de apel reţine următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 6198 din 18 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale pasive, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta SC G.G. SRL şi SC U.L.C. I.F.N. SA, fiind obligată pârâta SC G.A. SA să plătească reclamantei SC U.L.C. I.F.N. SA suma de 50.735 euro în echivalent lei reprezentând despăgubiri; au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulităţii clauzei prevăzute la art. 12 din Condiţiile Particulare de asigurare şi obligarea pârâtei la plata daunelor - interese în cuantum de 37.901,50 lei.
Prin Decizia comercială nr. 123 din 4 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti admite apelul formulat de pârâta SC G.A. SA şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
După rejudecare, Tribunalul Bucureşti prin sentinţa nr. 17065/15 noiembrie 2012 respinge acţiunea reclamantei SC G.G. SRL şi a reclamantului T.G. ca neîntemeiată.
Se precizează că la data de 19 octombrie 2010 reclamanta SC U.L.C. I.F.N. SA cesionează către T.G. dreptul litigios ce formează obiectul Dosarului nr. 35467/3/2008.
Împotriva acestei sentinţe formulează apel reclamanţii SC G.G. SRL şi T.G., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii în sensul constatării nulităţii parţiale a clauzei abuzive prevăzută la art. 1.2 din Condiţiile Particulare de asigurare, obligarea pârâtului la plata sumei de 50.735 euro în echivalent lei cu titlu de indemnizaţie de asigurare, precum şi daune - interese în cuantum de 37.901,50 lei ca urmare a lipsei de folosinţă a autoturismului, cu cheltuieli de judecată.
Se reţine de către instanţa de apel, raportat la motivele de apel, faptul că apelanta SC G.G. SRL; fiind un comerciant persoană juridică, nu are calitatea de consumator, astfel încât nu poate beneficia de protecţia specifică instituită prin Legea nr. 193/2000, astfel că sunt lipsite de relevanţă toate criticile bazate pe aceste dispoziţii legale.
Pentru aceleaşi argumente nu au fost reţinute nici criticile formulate de apelantul Tufeanu, motivele de nulitate neputând fi analizate decât prin raportare la momentul încheierii contractului, indiferent de cesionarea ulterioară a drepturilor litigioase către o persoană fizică, ce s-ar putea încadra în noţiunea de consumator.
Cu privire la respingerea capătului de cerere privind lipsa de folosinţă s-a reţinut că această lipsă se datorează în mod direct furtului autoturismului şi nu neplăţii indemnizaţiei de asigurare de către asigurător, această indemnizaţie cuvenindu-se apelantului T.G. şi nu apelantei SC G.G. SRL având în vedere vânzarea de drepturi litigioase încheiată de către SC U.L.C. I.F.N. SA.
Referitor la despăgubirile datorate de către asigurător, se apreciază ca fiind fondată critica privind nereţinerea de către prima instanţă a circumstanţelor concrete în care s-a produs furtul, reţinându-se pe de-o parte că în cauză s-a făcut dovada că nedepunerea certificatului de înmatriculare al autoturismului se datorează faptei culpabile a altei persoane şi nu a asiguratului, iar pe de altă parte lăsarea acestui certificat în autoturism nu a constituit o împrejurare care să determine furtul maşinii astfel încât nu este incident în cauză cazul de excludere prevăzut de art. 1.2 din contract.
Se mai arată că interpretarea clauzei de excludere de la art. 1.2 lit. a) din contract trebuie făcută în concordanţă cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 136/1995 potrivit cărora „în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizaţie, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat sau de către beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate".
Ori, în cauză s-a făcut dovada că furtul s-a produs independent de fapta intenţională a persoanelor autorizate să conducă şi să exercite paza autovehiculului.
Instanţa de apel a dispus obligarea intimatei G. la plata către apelantul T. a sumei de 3.027,61 lei cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar corespunzător pretenţiilor admise, singurele cheltuieli în privinţa cărora s-a făcut dovada că au fost suportate de acest apelant.
Împotriva deciziei din apel formulează recurs apelantul reclamant T.G. şi apelanta pârâtă SC G.R.A.R. SA.
Recursul reclamantului T.G. vizează exclusiv cheltuielile de judecată, solicitându-se admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul obligării părţii adverse şi la plata cheltuielilor de judecată către T.G., altele decât cele admise pentru taxa de timbru şi timbrul judiciar în sumă de 3.027,61 lei.
Motivele de recurs sunt, în esenţă, următoarele:
1. Interpretarea greşită a actului dedus judecăţii - art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, se arată că instanţa de apel a interpretat greşit a actul dedus judecăţii în privinţa cheltuielilor de judecată acordate lui T. deoarece a acordat doar cheltuielile achitate efectiv de către acesta în apel, fără să-i acorde şi cheltuielile de judecată pe care i Ie-a cedat U.L. prin contractul de cesiune.
În contractul de cesiune, la art. 3.3, se stipulează expres că se cedează lui T.G., din partea U.L., dreptul de a încasa cheltuielile de judecată. U.B., mai înainte de a ceda drepturile sale, a avut ca împuternicit de a angaja avocaţi în numele său, cu procură expresă, pe G.G.. Aceasta din urmă a angajat în numele U.L. avocaţi şi a achitat onorariile şi taxele de timbru, iar U.L. a recunoscut încă o dată şi şi-a însuşit aceste costuri atunci când a menţionat expres că cedează dreptul la aceste cheltuieli de judecată către T.G.
2. Instanţa de apel a aplicat greşit legea (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)
Astfel, instanţa de apel a admis acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului T.G. însă doar în ceea ce priveşte plata taxei de timbru şi timbru judiciar în apel în al doilea ciclu procesual.
Potrivit literaturii de specialitate, susţine recurentul, obligaţia principală a mandatarului (G.G.) este aceea de a depune toate diligentele în vederea executării mandatului încredinţat. U.L., fiind titulara dreptului, este cea îndreptăţită să încaseze cheltuielile de judecată, fără să aibă importanţă cum şi în ce condiţii se va desocoti mandatul faţă de mandatar. Odată cu plata pe care G.G. a făcut-o în numele U.L., ca şi cheltuială în proces, se naşte dreptul acesteia din urmă de a încasa cheltuielile de judecată făcute în numele său şi pentru sine, fără a interesa modul de desocotire dintre mandant (U.L.) şi mandatar (G.G.) în ceea ce priveşte aceste cheltuieli, cert este că plata făcută este în numele U.L. conform procurii. Cesionarul T.G. a preluat dreptul de creanţă privind plata cheltuielilor de judecată de la cedentul U.L., fiind singurul îndreptăţit la acordarea acestora.
Ca atare, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. privind cheltuielile de judecată.
Recurentul T.G. formulează recurs şi împotriva încheierii din 28 mai 2014 prin care a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale, cerere referitoare la obligarea părţii adverse şi la plata cheltuielilor de judecată, invocând, în esenţă, motive de recurs identice ca cele formulate împotriva Deciziei nr. 358 din 16 octombrie 2013.
Motivele de recurs invocate de către recurenta pârâtă SC G.R.A.R. SA sunt, în esenţă, următoarele:
3. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)
În cauză este vorba de un contract facultativ iar conform art. 2 din Legea nr. 136/1995 drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin contract astfel încât, potrivit art. 969 C. civ., contractul de asigurare reprezintă legea părţilor.
Potrivit art. 1.2 din capitolul Excluderi din C.G.A. „asigurarea nu operează în situaţia în care asiguratul facilitează furtul sau valorificarea ulterioară a autovehiculului, prin lăsarea uşii descuiate, a cheilor în contact, a certificatului de înmatriculare (...), societatea nu-l despăgubeşte pe asigurat pentru daunele determinate de reaua intenţie sau culpa gravă a asiguratului, precum şi a persoanelor autorizate să conducă, repare sau păstreze autovehiculul asigurat". De asemenea, se prevede obligaţia asiguratului ca în caz de furt al autoturismului să reclame producerea furtului la organele de poliţie şi la societate în aceeaşi zi în care a constatat producerea acestuia, iar cu ocazia reclamării furtului la societate, trebuie predate lotul de chei/telecomenzile/cheia maşter, cartea de identitate şi certificatul de înmatriculare al autovehiculului în original şi o copie legalizată a acestor documente. Neîndeplinirea de către asigurat ori de către prepuşii acestuia a acestor obligaţii are drept consecinţă decăderea asiguratului din dreptul de despăgubire.
Recurenta arată că asiguratul nu şi-a respectat aceste obligaţii, considerând vina asiguratului (sub forma culpei) în condiţiile în care deşi acesta cunoştea condiţiile contractuale a acceptat fără temei că riscul nu se va produce, demonstrând nu doar o vădită lipsă de interes în protejarea propriului bun, cât şi ridicând suspiciuni legate de buna -credinţă în respectarea clauzelor contractuale, având în vedere şi dispoziţiile art. 999 C. civ. potrivit cărora „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa".
Recurenta consideră că dispoziţiile art. 1.2 din contract nu sunt nelegale prin raportare la prevederile art. 20 din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data încheierii contractului de asigurare, astfel cum se susţine în decizia atacată, considerând că acestea nu limitează cauzele de excludere doar la situaţia pe care o reglementează, ci prevede obligativitatea acesteia, fără a îngrădi însă dreptul părţilor de a prevedea şi alte clauze de excludere, dacă manifestarea lor de voinţă este în sensul respectiv.
Prin întâmpinarea depusă, recurentul T.G. solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de către recurenta SC G.R.A.R. SA.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate, înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente.
Referitor la recursul pârâtei SC G.R.A.R. SA, criticile acesteia sunt nefondate deoarece asiguratul a respectat toate prevederile contractuale, producerea riscului asigurat având loc independent de culpa acestuia, în cauză neputând fi invocate dispoziţiile art. 1.2 din condiţiile particulare de asigurare pentru a justifica refuzul de acordare a indemnizaţiei.
Instanţa de apel în mod corect a considerat că interpretarea clauzei de excludere de la art. 1.2 lit. a) din contract trebuie realizată în concordanţă cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 136/1995 referitoare la cauzele de excludere în ipoteza în care riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat, beneficiar etc.
Prevederile art. 1.2 fac trimitere la reaua intenţie sau culpa gravă a asiguratului în producerea pagubei, în cauză neputând fi reţinut niciun aspect dintre cele ce înlătură obligaţia de plată a asigurătorului.
În cauză s-a stabilit cu caracter definitiv prin sentinţa penală nr. 2911 din 2 noiembrie 2012 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 împrejurările în care a avut loc furtul autoturismului asigurat, fără a fi reţinută vreo implicare ori favorizare din partea asiguratului ori a persoanei autorizate să conducă autoturismul.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi cu aplicarea corectă a legii, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul pârâtei ca nefondat.
Referitor la recursul declarat de către reclamantul T.G. împotriva Deciziei nr. 358 din 16 octombrie 2013 recurs ce vizează exclusiv neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată, se reţin următoarele:
Cu privire la primul motiv de recurs referitor la interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor prevăzute de art. 274 C. proc. civ. în sensul neacordării cheltuielilor de judecată în beneficiul lui T.G., cheltuieli pe care i Ie-a cedat U.L. prin contractul de cesiune, susţinerile recurentului sunt nefondate.
Astfel, factura din 30 iulie 2008 în valoare de 8.020,90 lei reprezentând contravaloare onorariu de avocat a fost achitată de către Gemeeni, prin procura specială din data de 16 aprilie 2010 Unicredit împuternicind SC G.G. SRL, ca în numele său şi pentru ea, să formuleze toate cererile necesare, să o reprezinte direct sau prin avocaţi, neexistând nicio dovadă că U.B., din patrimoniul său, ar fi achitat contravaloarea onorariului de avocat, ori că între mandant şi mandatar a existat vreo desocotire cu privire la sumele cheltuite cu acest titlu. Este cert, conform dovezilor de la dosar, că SC G.G. SRL a achitat în nume propriu o parte a onorariului de avocat.
De asemenea, celelalte două facturi fiscale din 29 ianuarie 2010 şi din 30 iunie 2010 în valoare totală de 17.477,24 lei au fost emise pe numele SC G.G. SRL, însă achitate de către recurentul T.G. în data de 4 martie 2011, deci în beneficiul SC G.G. SRL, contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase fiind încheiat de către T.G. cu SC U.L.C. I.F.N. SA care, într-adevăr, a transmis recurentului şi toate cheltuielile de judecată aferente litigiului, cheltuieli pe care însă nu Ie-a dovedit că le-ar fi făcut până la momentul încheierii contractului (creanţa nu exista şi, în consecinţă nu avea ce să transmită).
În mod corect instanţa de apel a acordat recurentului T.G. doar acele cheltuieli de judecată pe care acesta Ie-a achitat efectiv, ulterioare momentului încheierii contractului de drepturi litigioase, având în vedere că onorariul de avocat datorat anterior cesiunii a fost achitat o parte de către SC G.G. SRL, iar cealaltă parte de către T.G. dar în beneficiul tot al SC G.G. SRL şi nu al U.L.
Prin contractul de vânzare de drepturi litigioase T.G. avea dreptul de a primi cheltuielile de judecată însă doar în situaţia în care acestea se dovedea că au fost achitate de către cedentul U.B., dovadă care însă nu s-a făcut în cauză.
Faţă de cele reţinute mai sus, nu poate fi primit nici cel de-al doilea motiv de recurs referitor la aplicare greşită a legii, instanţa de apel pronunţând o hotărâre legală, motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat, inclusiv faţă de încheierea din data de 28 mai 2014 având în vedere conţinutul similar al motivelor de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul T.G. împotriva Deciziei civile nr. 358/2013 din 16 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 28 mai 2014 pronunţată de aceeaşi instanţă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC G.R.A.R. SA împotriva Deciziei civile nr. 358 din 16 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3625/2014. Civil. Anulare act. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 3662/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
