ICCJ. Decizia nr. 3741/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3741/2014
Dosar nr. 10779/63/2013
Şedinţa publică de la 25 noiembrie 2014
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă U.C. are ca obiect Decizia civilă nr. 79 din 19 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova prin care a fost admis apelul declarat de reclamanta SC P.I. SRL, s-a anulat sentinţa nr. 1045 din 26 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj şi s-a trimis cauza spre rejudecare.
Prin recursul formulat pârâta U.C. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a hotărârii Tribunalului Dolj.
Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată susţinând că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a art. 1488 C. civ. din 1864, în sensul că a stabilit aplicarea acestor dispoziţii legale oricăror persoane, indiferent de forma de organizare, adică persoană fizică sau juridică.
Recurenta consideră că articolul invocat trebuie interpretat în sens restrictiv, adică se aplică numai în ceea ce îi priveşte pe angajaţii întrebuinţaţi de întreprinzător în edificarea construcţiei comitentului, adică persoanelor ce efectiv lucrează la clădirea unui edificiu.
S-a motivat că excluderea subantreprenorului din sfera de incidenţă a prevederilor art. 1488 C. civ. rezultă, pe de o parte, din redactarea textului dar şi din denumirea cap. V intitulat „despre locatiunea lucrărilor" în care este reglementată situaţia lucrărilor prevăzute de art. 1488 C. civ.
Existenţa acţiunii directe a lucrătorilor unui întreprinzător se justifică pe elemente de echitate şi protecţie a lucrătorilor.
A extinde sfera persoanelor şi la subantreprenori înseamnă, practic, a nesocoti acea motivare a legiuitorului şi a consfinţi, peste principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, o sferă mai largă a titularilor acţiunii directe.
Subantreprenorii sunt alţi comercianţi, profesionişti care îşi asumă un risc al afacerilor şi faţă de care analiza comportamentului lor trebuie să fie mai riguroasă.
Cu privire la existenţa unui al doilea temei, respectiv art. 493 C. civ., recurenta consideră că prima instanţă s-a raportat doar la art. 1488 C. civ. ca şi temei al acţiunii promovate de intimată deoarece întreaga acţiune a fost motivată pe temeiul art. 1488 C. civ.
În drept, a invocat prevederile art. 488 pct. 8 cu referire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1488 C. civ. din 1864.
În cauză a fost formulată întâmpinare prin care s-a solicitat în principal, anularea recursului în temeiul art. 488 pct. 8 coroborat cu art. 489 alin. (2) Noul C. proc. civ. iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.
În ceea ce priveşte nulitatea recursului, intimata arată că recurenta, deşi a invocat ca motiv de recurs dispoziţiile art. 486 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a unor norme de drept material, ci se referă la o pretinsă eroare în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, deci la aplicarea normelor de drept procesual. Arată intimata că, întrucât dispoziţiile art. 488 pct. 8 constituie temei de recurs numai în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea normelor de drept material iar recursul din cauză vizează modul de soluţionare a unei excepţii de drept procesual, consideră că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de lege ceea ce atrage nulitatea recursului.
Cu privire la solicitarea de respingere a recursului ca nefondat intimata arată că raportul juridic dedus judecăţii decurge din dreptul de a primi plata lucrărilor efectuate beneficiarului şi din obligaţia acestuia de a achita contravaloarea lucrărilor cu care patrimoniul acestuia s-a îmbogăţit în baza, fie a art. 1488 C. civ., fie a dispoziţiilor art. 493 C. civ. Intimata arată că din interpretarea istorică şi teleologică rezultă că dispoziţiile art. 1488 se aplică tuturor subantreprenorilor, indiferent de forma de desfăşurare a activităţii, lucrători individuali sau întreprinderi. Interpretarea potrivit căreia dispoziţiile art. 1488 C. civ. s-ar aplica doar lucrătorilor persoane juridice reprezintă o interpretare ce denaturează sensul şi spiritul legii, astfel că recursul se impune a fi respins ca nefondat.
Raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a evidenţiat că recursul îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, motivele invocate se încadrează în cele prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Raportul a fost comunicat părţilor iar acestea nu au formulat în scris un punct de vedere asupra raportului.
Prin încheierea din 21 octombrie 2014, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (7) din Noul C. proc. civ., a admis, în principal, recursul declarat de pârâta U.C. şi s-a fixat termen pentru soluţionarea pe fond a recursului, cu citarea părţilor.
Recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Recurenta-pârâtă U.C., în calitate de autoritate contractantă şi beneficiară, a încheiat cu SC A. SA în calitate de antreprenor contractul de lucrări din 8 februarie 2007.
Prin contractele de subantrepriză din 1 octombrie 2007 SC A. SA, în calitate de antreprenor general a încredinţat către intimata-reclamantă SC P.I. SRL, în calitate de subantreprenor executarea lucrărilor de rezistenţă, arhitectură şi sistematizare verticală şi, respectiv a lucrărilor de instalaţii electrice, curenţi slabi, telecomunicaţii sanitare climatizare ce fac obiectul contractului din 8 februarie 2007.
Întrucât împotriva antreprenorului general SC A. SA s-a deschis procedura de insolvenţă, reclamanta SC P.I. SRL a formulat atât cerere de admitere a creanţei în procedura insolvenţei pentru suma de 1.875.991,60 lei însă, pentru că debitoarea în insolvenţă, adică antreprenorul general, a contestat această sumă, solicită obligarea pârâtei-beneficiar, U.C. la plata acesteia, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 1488 C. civ. din 1864.
Instanţa de fond a respins acţiunea formulată de reclamanta SC P.I. SRL împotriva pârâtei U.C. pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei reţinând, în esenţă, că prevederile art. 1488 C. civ. din 1864, recunosc în mod expres şi limitativ dreptul la acţiune doar lucrătorilor, persoane fizice, nu şi angajatorilor, respectiv pentru reclamanta - subantreprenoare şi doar pentru plata drepturilor salariale.
Reclamanta nu are calitate procesuală activă pentru că este o societate comercială care solicită contravaloarea unor lucrări şi a materialelor folosite şi nu îi pot fi aplicabile prevederile art. 1488 C. civ. din 1864.
Instanţa de apel a admis apelul declarat de reclamanta SC P.I. SRL, cu consecinţa anulării sentinţei apelate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare.
S-a reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă, dispoziţiilor art. 1488 C. civ. din 1864 fiindu-i aplicabile.
În soluţionarea recursului, Înalta Curte reţine că, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. întrucât se invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1488 C. civ. din 1864.
Nu poate fi primită apărarea intimatei-reclamante SC P.I. SRL potrivit căreia, pe calea recursului dedus judecăţii se critică aplicarea normelor de drept procesual referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.
Prin art. 36, teza I din noul C. proc. civ. calitatea procesuală este definită prin raportare la identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic, astfel cum acesta este dedus judecăţii.
Aşa fiind, raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între subiectele dreptului ce rezultă din raportul de drept material.
Potrivit art. 1488 C. civ. din 1864, „zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte lucrări date în apalt, pot reclama plata lor de la comitent, pe atât pe cât acesta ar datora întreprinzătorului în momentul reclamaţiei".
Acţiunea directă a lucrătorilor reglementată prin art. 1488 C. civ. din 1864 reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului („res inter alios acta") concretizată de situaţia în care lucrătorii angajaţi de antreprenor (întreprinzător) au dreptul să-l acţioneze direct pe beneficiar, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului.
În cauză, se pune problema dacă reclamanta, în calitate de subantreprenor poate fi titulara dreptului la acţiune prevăzut de art. 1488 C. civ. din 1864, prin intermediul căreia să se îndrepte împotriva pârâtei U.C. (beneficiara lucrării) cu care nu se află în raporturi contractuale, reclamanta având raport contractual (contractul de subantrepriză) cu o altă persoană SC A. SA (antreprenorul) cu care şi pârâta se află în raporturi contractuale (contractul de antrepriză).
Subantrepriză este, în esenţă, un contract de antrepriză.
În cauză, ne aflăm în prezenţa a două contracte distincte (contractul de antrepriză şi contractul de subantrepriză) care creează, în consecinţă, două raporturi juridice diferite: raportul de antrepriză dintre beneficiar şi antreprenor, şi, respectiv, raportul de subantrepriză dintre antreprenor şi subantreprenor.
Raportat la cele de mai sus rezultă că subantreprenoarea SC P.I. SRL şi beneficiara U.C. se găsesc în raporturi juridice diferite (una numai în raportul de subantrepriză, iar cealaltă numai în raportul de antrepriză), motiv pentru care contractul de subantrepriză nu produce efecte faţă de beneficiar în raport cu care apare ca fiind, „res inter alios acta".
Acţiunea directă a lucrătorilor, reglementată prin art. 1488 C. civ. din 1864 conferă, prin excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului prevăzut de art. 973 C. civ., posibilitatea ca lucrătorii (aşa cum rezultă chiar din formularea din cuprinsul textului „zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători.") să poată să se îndrepte direct împotriva beneficiarului lucrării doar pentru plata lor (adică pentru drepturile corelative muncii prestate) şi numai în măsura în care acesta este dator antreprenorului.
Persoana juridică, subantreprenor nu poate fi asimilată noţiunii de lucrător la care se referă art. 1488 C. civ. din 1864 deoarece această persoană juridică nu desfăşoară activitatea de construcţie propriu-zisă ci ea reprezintă entitatea în cadrul căreia activitatea se realizează prin lucrători angajaţi sau alte persoane cooptate în scopul aducerii la îndeplinire a activităţii contractate, iar plata la care se referă textul de lege aparţine doar lucrătorilor („plata lor") pentru munca personală prestată şi nu societăţii subantreprenoare.
Aceasta are la îndemână acţiunea în răspundere contractuală împotriva antreprenorului pentru plata drepturilor corelative obligaţiilor asumate prin contractul de subantrepriză şi nu se poate îndrepta împotriva beneficiarului pentru realizarea drepturilor din contractul în care acesta nu este parte, aşa cum se solicită prin acţiunea dedusă judecăţii.
Prin dispoziţiile art. 1488 C. civ. din 1864 s-a instituit o excepţie de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice în scopul de a proteja dreptul lucrătorilor, al salariaţilor pentru munca prestată şi nu de a conferi subantreprenorului, în realitate antreprenor la rândul său, posibilitatea de a-şi îndestula creanţa decurgând dintr-un contract printr-o acţiune directă împotriva unui debitor al debitorului său, o atare acţiune nefiind posibilă în condiţiile art. 1488 C. civ. din 1864.
Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1488 C. civ. din 1864, în sensul că, prin interpretarea pe care a dat-o acestei reglementări, a inclus în mod greşit în sfera noţiunii de lucrător şi persoana juridică a subantreprenorului, care prin acţiunea promovată tinde la realizarea creanţei ce decurge din contractul de subantrepriză încheiat cu antreprenorul, contract faţă de care pârâta este terţ.
În ceea ce priveşte referirea din cuprinsul cererii de recurs la existenţa unui al doilea temei al cererii de chemare în judecată reprezentat de art. 493 C. civ. din 1864, instanţa de apel urmează a analiza acest aspect cu ocazia rejudecării, fiind necesară o analiză atât în fapt cât şi în drept a cererii deduse judecăţii pentru a stabili cauza acţiunii din această perspectivă.
În temeiul art. 496 şi art. 497 din noul cod de procedură civilă raportat la art. 488 pct. 8 din acelaşi cod, va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel care va ţine seama de cele stabilite prin decizia de casare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu opinie majoritară:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă U.C. împotriva Deciziei nr. 79/2014 din 19 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a ll-a civilă.
Casează decizia reculată şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.
Cu opinia separată a doamnei judecător E.C.:
Respinge recursul ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 25 noiembrie 2014
Opinie separată la Decizia nr. 3741 din 25 Noiembrie 2014
1. Recurenta a învestit Înalta Curte cu un recurs împotriva unei decizii a instanţei de apel în condiţiile Noului C. proc. civ., pentru motivul reglementat de art. 488 pct. 8.
2. Prima instanţă, tribunalul, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de pârâta U.C. şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC P. SRL motivat de faptul că reclamanta SC P.I. SRL, subantreprenoare, nu are calitate procesuală activă de a solicita contravaloarea unor lucrări şi a materialelor folosite, nefiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 1488 Vechiul C. civ. fiind o societate comercială.
3. Prin acţiune reclamanta a solicitat şi motivat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.875.991,60 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcţii efectuate în antrepriză la obiectivul „Parc Tehnologic Universitar I.T. la Universitatea Craiova, lucrări executate şi nedecontate, patrimoniul pârâtei mărindu-se astfel cu contravaloarea materialelor şi a manoperei, realizând o îmbogăţire fără justă cauză potrivit art. 493 C. civ., cererea de chemare în judecată fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1488 C. civ. 1865.
4. Curtea de apel a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentinţa nr. 1045 din data de 26 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a ll-a civilă, şi a trimis cauza spre rejudecare în baza art. 480 alin. (3) teza a II-a din noul Cod.
5. A reţinut instanţa de apel că apelanta reclamantă SC P.I. SRL are calitate procesuală activă, că dispoziţiile art. 1488 C. civ. îi sunt aplicabile, că, astfel, în mod greşit, instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 36 din Noul C. proc. civ., respingând acţiunea pe această excepţie.
6. A mai reţinut şi că, prin acţiune, la fila nr. 5, apelanta reclamantă SC P.I. SRL a precizat temeiul în drept al cererii ca fiind dispoziţiile art. 1488 C. civ., pentru ca, în cuprinsul acestei cereri, să invoce şi dispoziţiile art. 493 C. civ., considerând în acest context că instanţa de fond trebuia să pună în discuţia părţilor şi să lămurească temeiul de drept al acţiunii formulate de apelanta reclamantă SC P.I. SRL.
7. Recursul împotriva deciziei instanţei de apel a fost întemeiat pe motivul reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., critica recurentei constând în greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1488 C. civ. şi greşita apreciere asupra unui capăt de cerere distinct pe care l-ar cuprinde acţiunea întemeiat pe dispoziţiile art. 493 C. civ., recurenta solicitând admiterea recursului, casarea deciziei cu consecinţa menţinerii hotărârii tribunalului ca temeinică şi legală.
8. Potrivit art. 488 alin. (1) Noul C. proc. civ.: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: pct. 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
9. Recursul nu este fondat în opinia de faţă deoarece nu este îndeplinită condiţia alin. (1) al art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
10. Art. 1488 C. civ. vechi este o normă atât de drept substanţial întrucât dispoziţiile sale reglementează efecte ale contractului de antrepriză/ subantrepriză privind executarea obligaţiei de plată, dar, în egală măsură, este şi o normă de drept procesual deoarece reglementează dreptul la acţiune directă în justiţie pentru cei cu care întreprinzătorul/antreprenorul a subcontractat "facerea unei lucrări date în apalt" împotriva comitentului, "pe atât pe cât acesta ar datori întreprinzătorului la momentul reclamaţiei", următorul articol, 1489 C. civ., reglementând situaţia în care lucrătorii contractează direct cu comitentul şi care "sunt priviţi ca întreprinzători pentru partea de lucru ce iau asupră-le".
11. Instanţa de fond respingând acţiunea ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active iar instanţa de apel reţinând calitatea procesuală activă, anulând sentinţa şi trimiţând cauza la instanţa de fond, se constată că art. 1488 C. civ. a fost aplicat de ambele instanţe numai sub latură procesuală, prima instanţă apreciind că subantreprenorul persoană juridică nu are calitate procesuală iar instanţa de apel, că acesta are calitate procesuală din perspectiva textului menţionat.
12. Constatând, astfel, că hotărârea atacată cu recurs a făcut o aplicare procesuală a dispoziţiilor art. 1488 C. civ., prima instanţă nesoluţionând fondul litigiului sub aspectul executării obligaţiei de plată, ci soluţionând numai excepţia calităţii procesual active din această perspectivă, în această opinie, motivul întemeiat pe de dispoziţiile pct. 8 al art. 488 Noul C. proc. civ. nu poate fi primit.
13. Cât priveşte critica reţinerii ca temei al acţiunii şi a dispoziţiilor art. 493 C. civ., se constată neâncadrarea criticii în motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. pe care s-a întemeiat recursul deoarece soluţia deciziei atacate de trimitere spre rejudecare la prima instanţă pentru a se pune în discuţia părţilor temeiul de drept al acţiunii faţă de textele legale menţionate în acţiune este o măsură procesuală care exclude per se aplicarea unei norme de drept material.
14. Drept urmare, pentru considerentele expuse, soluţia legală este, în această opinie, de respingere a recursului ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3739/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3746/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
