ICCJ. Decizia nr. 3813/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3813/2014
Dosar nr. 44241/3/2009
Şedinţa publică din 2 decembrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 3042 din 15 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 44241/3/2009, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC R. SRL şi în consecinţă s-a respins acţiunea împotriva acestei pârâte şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC H. SRL împotriva pârâtei L.M. S.A.S., ca neîntemeiată.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC R. SRL a fost admisă cu motivarea că nu există identitate între pârâtă şi subiectul pasiv din raportul juridic obligaţional dedus judecăţii deoarece chiar în ipoteza în care această societate ar avea calitatea de acţionar unic al pârâtei L.M. S.A.S., această împrejurare nu i-ar fi conferit şi calitate procesuală pasivă pentru că este o persoană juridică distinctă de pârâtă, iar pentru faptele pârâtei L.M. S.A.S. răspunde doar această societate nu şi acţionarii ei.
De asemenea, prin contractul de locaţie de gestiune a fondurilor comerciale încheiat între SC Rottapharm, în calitate de locatar şi L.M. S.A.S., în calitate de comanditar s-a convenit ca toate creanţele şi datoriile referitoare la tranzacţiile încheiate anterior acestui contract, în măsura în care sunt legate de exploatarea fondului de comerţ de către comanditar, rămân în sarcina şi beneficiul acestuia din urmă.
Contractul din litigiu, încheiat de reclamanta şi pârâta L.M. S.A.S. a fost încheiat anterior celui de locaţie de garanţie - care conform art. 27 se supune dreptului francez - astfel că şi din acest punct de vedere se impune admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC R. SRL.
În plus, această din urmă societate, nu a preluat autorizaţiile pentru punerea pe piaţă a produselor medicamentoase deţinute de reclamantă şi pârâtă, situaţie în care, contrar susţinerilor reclamantei nu există nicio răspundere solidară a celor două pârâte.
În privinţa fondului, prima instanţă a reţinut că reclamanta SC H. SRL a solicitat obligarea pârâtei L.M. S.A.S. la plata sumelor- indicate estimativ în vederea stabilirii timbrajului iniţial - reprezentând contravaloarea prejudiciilor suferite cu titlu de pierdere directă rezultată din livrarea de către pârâtă a produselor cu termen de valabilitate mai mic de 30 de luni, cu etichetare greşită, expirate şi imposibil de comercializat, cheltuieli de transport nerecuperate şi pentru prestaţii aferente deschiderii pieţei din România a produselor comercializate de pârâtă precum şi pentru clientelă şi vad comercial, beneficiu nerealizat şi daune morale.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că între părţi s-a încheiat contractul de import, distribuţie şi prestări servicii din 13 decembrie 2001 prin care reclamanta în calitate de unic distribuitor al produselor medicamentoase înscrise în Anexa I la contract livrate de pârâtă, urma să obţină autorizaţia pentru punere pe piaţă, iar pârâta s-a obligat să exporte şi să vândă în exclusivitate produsele pe care reclamanta le comandă.
În legătură cu durata contractului, părţile au avut puncte de vedere diferite, iar tribunalul interpretând clauzele cuprinse în art. 2 şi 13 din contract a stabilit, conform art. 982 şi 978 C. civ. că durata de 5 ani a început la data semnării convenţiei conform art. 2, respectiv la 13 decembrie 2001 şi a expirat la data de 12 decembrie 2006, fiind înlăturate susţinerile reclamantei conform căreia, termenul de 5 ani se calculează având în vedere valabilitatea autorizaţiei obţinute pentru fiecare produs. în aceste condiţii notificarea de către pârâtă, la data de 25 mai 2006 a intenţiei de a nu prelungi contractul după expirarea duratei de 5 ani, respectă termenul de 6 luni anterior datei expirării, stabilit de art. 2 din convenţia părţilor.
În plus, Anexa I la contract în care sunt prevăzute autorizaţiile pentru punerea pe piaţă şi data de obţinere a acestora nu este semnată şi pârâtă, astfel că aceste date nu pot fi avute în vedere pentru calcularea duratei contractului şi respectiv a expirării acestuia.
Despăgubirile solicitate de reclamantă pentru prejudiciile suferite prin livrarea unor medicamente cu termen de valabilitate mai mic de 30 de zile, expirate ori cu etichetare greşită au fost respinse cu motivarea că potrivit art. 15 din contract părţile au convenit că legea română este aplicabilă litigiului dintre părţi.
Prin urmare, fiind o vânzare-cumpărare comercială de mărfuri provenind de pe altă piaţă decât cea românească, sunt aplicabile dispoziţiile art. 70 C. com., în sensul că viciile trebuiau reclamate în termen de 2 zile de la primirea mărfurilor sau de la descoperirea lor, sub sancţiunea decăderii, sancţiune intervenită în speţă, în condiţiile în care reclamanta a invocat existenţa viciilor la mai mult de 6 ani de la data descoperirii acestora.
În privinţa capătului de cerere având ca obiect cheltuielile de transport efectuate de reclamantă şi nerecuperate, ca urmare a faptului că pârâta nu a livrat cantităţile suplimentare şi gratuite de 15% din valoarea fiecărei livrări, prima instanţă a arătat că în absenţa unor clauze contractuale, în această privinţă, sunt incidente dispoziţiile art. 1317 C. civ., în sensul că spezele predării sunt în sarcina vânzătorului, iar cheltuielile ridicării în sarcina cumpărătorului, respectiv a reclamantei care trebuie să suporte cheltuielile legate de transportul medicamentelor.
Anexa II invocată de reclamantă pentru a justifica pretenţiile referitoare la cantitatea suplimentară de 15% din cantităţile comandate, ce urma să fie livrate cu titlu gratuit de către pârâtă, nu a fost semnată, astfel încât rezultă că pârâta nu şi-a asumat această obligaţie. S-a reţinut lipsa unui acord prealabil al părţilor conform art. 4 din contract şi în privinţa cheltuielilor efectuate de reclamantă cu publicitatea şi promovarea produselor pârâtei, motiv pentru care şi aceste pretenţii au fost respinse, precum şi cele referitoare la recuperarea cheltuielilor făcute de reclamantă pentru obţinerea autorizaţiei de punere pe piaţă a produselor, neexistând un temei contractual în acest sens.
Potrivit art. 13 din contract, clientela şi vadul comercial au rămas în proprietatea reclamantei şi în consecinţă este neîntemeiată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata contravalorii prestaţiilor aferente deschiderii pieţei din România.
De asemenea, prima instanţă a arătat că beneficiul nerealizat constând în profitul pe care l-ar fi obţinut dacă pârâta nu ar fi denunţat. contractul înainte de termen, reprezintă o cerere nefondată în condiţiile în care prin notificarea din 25 mai 2006, pârâta respectând clauza cuprinsă în art. 2 al contractului, a informat reclamanta în legătură cu intenţia de a nu prelungi contractul după expirarea duratei de 5 ani.
În temeiul art. 15 din contract, potrivit cărora convenţia părţilor este guvernată de legea română, prima instanţă a înlăturat susţinerile reclamantei în sensul că în cauză ar fi incidente regulile U.N.I.D.R.O.I.T. în privinţa reparării prejudiciului. De asemenea, s-a reţinut că nu este aplicabilă speţei nici Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractului de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la Viena la 11 aprilie 1980, cu referire la situaţiile în care pârâta în calitate de vânzător poate rezilia contractul fără obligarea la plata daunelor către cumpărător, cu motivarea că în speţă nu a avut loc rezilierea contractului ci încetarea prin ajungere la termen.
În consecinţă, nefiind îndeplinite condiţiile art. 998, 999 C. civ. tribunalul a reţinut că pârâta nu poate fi obligată nici la plata daunelor morale.
Prin Decizia civilă nr. 145 din 5 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC H. SRL şi cererea de aderare la apel formulată de pârâtele L.M. S.A.S. şi SC R. SRL, ca fiind lipsită de interes.
În argumentarea deciziei pronunţate, instanţa de apel a arătat că, contrar susţinerilor apelantei reclamante, durata contractului din litigiu a fost cuprinsă între 13 decembrie 2001 - 12 decembrie 2006, astfel că notificarea pârâtei L.M. S.A.S. din 25 mai 2006, privind intenţia de a nu prelungi raporturile contractuale este conformă cu clauza prevăzută la art. 2 alin. (2).
Din interpretarea sistematică a contractului, respectiv a clauzelor prevăzute la art. 2 alin. (2) şi art. 7 alin. (1), şi nu doar a menţiunii cuprinse la art. 2 alin. (1) - privită în mod izolat - rezultă că durata contractului a fost de 5 ani, cu posibilitatea prelungirii tacite pentru o perioadă de încă 5 ani, dacă niciuna dintre părţi nu manifestă expres voinţa contrară.
Prin urmare, arată instanţa de apel, în absenţa dovezilor privind pretinsa încetare a contractului în luna iunie 2006 şi în condiţiile în care livrarea produselor era condiţionată de comenzi din partea distribuitorului, respectiv reclamanta, nu subzistă niciun temei pentru a se retine denunţarea abuzivă a contractului, cu consecinţa antrenării răspunderii contractuale a pârâtei.
În condiţiile inexistenţei faptei ilicite, analizarea celorlalte condiţii cumulative ale răspunderii civile devine inutilă, precum şi administrarea probelor solicitate pentru determinarea beneficiului nerealizat prin denunţarea abuzivă a contractului a cărui durată, în mod eronat a fost apreciată de reclamantă ca fiind de 5 ani corespunzător valabilităţii autorizaţiei pentru punerea pe piaţă a fiecărui produs.
Pentru identitate de raţiune au fost înlăturate şi criticile privind nelegalitatea sentinţei prin care s-au respins daunele morale.
S-a reţinut totodată că prima instanţă nu a revenit asupra modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei, de altfel, favorabilă apelantei, prevederile art. 70 C. com. fiind corect aplicate.
În absenţa probelor care să dovedească acordul pârâtei pentru efectuarea de către reclamantă a cheltuielilor de publicitate şi promovare a produselor, a celor privind contravaloarea prestaţiilor aferente deschiderii pieţei, precum şi pentru clientelă şi vad comercial, raportat la art. 4 alin. (1) şi (3) din contract, instanţa de apel a apreciat că respingerea acestor prestaţii este justificată, situaţia fiind identică şi în privinţa contravalorii cheltuielilor de transport efectuate şi nerecuperate de reclamantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC H. SRL prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare şi menţinerea dispoziţiei privind respingerea cererii de aderare la apel ca fiind lipsită de interes, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9, raportat la art. 312, 313 C. proc. civ.
În mod concret, recurenta invocă nelegalitatea deciziei pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., constând în încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., derivată din încălcarea dreptului la apărare prin respingerea ca neîntemeiată a cererii de probe formulată în faţa primei instanţe şi respectiv omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la cererea pentru administrarea probelor formulată în această etapă procesuală.
Astfel, arată recurenta, deşi la termenul din 8 ianuarie 2014 s-a acordat cuvântul pentru susţinerea cererilor în probaţiune, cu privire la administrarea cărora intimatele nu s-au opus, iar instanţa de apel i-a pus în vedere să indice reperele şi criteriile necesare efectuării expertizei, ulterior nu s-a mai pronunţat motivat asupra acestei cereri, în sensul admiterii sau respingerii, ci a acordat cuvântul pe fond. Cu toate acestea apelul este respins cu motivarea că nu s-au administrat probe pentru dovedirea pretenţiilor solicitate.
Al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sensul că deşi art. 2 din contract este clar în privinţa duratei contractului, nefiind prin urmare susceptibil de interpretare, prin decizia recurată această clauză este greşit interpretată.
Contrar celor reţinute prin decizia recurată, termenul de 5 ani nu priveşte durata contractului, ci se referă la perioada de valabilitate a fiecărei autorizaţii de punere pe piaţă a produselor livrate de pârâtă, distribuitorul, în speţă recurenta, având garanţia că după obţinerea autorizaţiei pentru un medicament va avea dreptul exclusiv de distribuţie a acestuia pentru o perioadă de cel puţin 5 ani. Pe de altă parte, aprecierea eronată a duratei contractului a avut drept consecinţă şi respingerea nejustificată a pretenţiilor, deşi o parte au fost solicitate pentru repararea prejudiciului cauzat prin executarea necorespunzătoare a contractului de către pârâtă, care a sistat livrările în februarie 2005, aspecte care au fost însă ignorate de instanţa de apel.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind prin urmare lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Din această perspectivă, recurenta arată că prima instanţă a încuviinţat doar parţial probele, respingând cererea privind efectuarea unei expertize, iar instanţa de apel deşi învestită cu această critică a înlăturat-o ca nefondată şi a omis să se pronunţe asupra probelor solicitate în conformitate cu art. 292 C. proc. civ., motivând eronat că s-a încercat dovedirea unor prejudicii suplimentare, diferit evaluate, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, în privinţa daunelor materiale solicitate pentru încălcarea contractului de către pârâtă prin livrarea unor produse necorespunzătoare, recurenta arată că deşi printr-o încheiere interlocutorie din 6 februarie 2012, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 70 C. com., cu motivarea că sunt aplicabile dispoziţiile derogatorii cuprinse în Legea nr. 24/1992 pentru aderarea României la Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri, ulterior aceste pretenţii sunt respinse conform dispoziţiilor dreptului comun cuprinse în art. 70 C. com.
Critica formulată în această privinţă a fost greşit înlăturată de instanţa de apel, care a ignorat faptul că tribunalul, deşi a constatat incidenţa reglementării speciale asupra prescripţiei, aplică greşit prevederile art. 70 C. com.
În privinţa contravalorii cheltuielilor pentru publicitate şi promovare, prima instanţă a respins cererea cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui acord prealabil al părţilor, iar probele solicitate în acest scop au fost respinse, astfel încât în mod greşit s-au respins aceste pretenţii cu motivarea că nu au fost dovedite, iar în apel a fost privată de posibilitatea administrării probelor solicitate pentru dovedirea acestor aspecte.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor şi dispoziţiilor legale menţionate, Înalta Curte constată că este fondat cu următoarele precizări:
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constă că această critică nu este fondată, contractul părţilor fiind corect interpretat, în privinţa duratei prin hotărârile anterioare.
Din această perspectivă, în mod corect s-a argumentat că potrivit art. 982 C. civ. toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din întregul act, iar potrivit art. 978 C. civ. când o clauză este privitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul în care poate avea un efect şi nu în cel în care nu ar putea produce niciunul.
Prin urmare, interpretarea sistematică a art. 2 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) a determinat concluzia corectă că durata convenţiei părţilor a fost de cinci ani, cu posibilitatea prelungirii tacite pentru aceeaşi perioadă, dacă niciuna dintre părţi nu îşi manifestă voinţa expresă contrară.
Este real că potrivit art. 2 alin. (1) s-a stabilit că „contractul intră în vigoare la data semnării sale şi este încheiat pe o durată de cinci ani, durată egală cu valabilitatea A.P.P. pentru fiecare produs", însă această clauză nu trebuie privită izolat şi interpretată în sensul că durata contractului ar fi egală cu durata de valabilitate a fiecărei autorizaţii de punere pe piaţă a produselor. în această ipoteză ar fi lipsită de finalitate clauza cuprinsă la alin. (2) al aceluiaşi articol potrivit căreia în absenţa notificării emise cu 6 luni înainte de expirarea duratei, „prezentul contract este automat prelungit cu o perioadă de cinci ani", pentru că ar însemna că notificarea ar trebui făcută cu 6 luni înainte de expirarea fiecărei APP şi nu a întregului contract, interpretare care în mod evident nu poate fi acceptată.
De altfel, instanţa de apel a argumentat, pe baza corespondenţei părţilor efectuată în cadrul negocierilor privind încheierea unui protocol privind obligaţiile reciproce la încetarea contractului, că durata de cinci ani a contractului a fost recunoscută de reclamantă prin documentul transmis la 7 iulie 2006 de pârâtă.
În concluzie, această critică nu este fondată şi va fi înlăturată ca atare.
În privinţa primului motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se va reţine că prin încheierea din 8 ianuarie 2014, instanţa de apel având în vedere probele solicitate de apelanta-reclamantă SC H. SRL i-a pus acesteia în vedere să indice reperele de calcul şi criteriile de determinare a sumelor solicitate pentru stabilirea obiectivelor expertizei, precum şi toate înscrisurile necesare, scop în care a acordat termen la data de 5 februarie 2014 în vederea comunicării actelor către intimate, dată la care s-a dispus amânarea cauzei pentru 26 februarie 2014 pentru studierea înscrisurilor depuse de părţi. La termenul din 26 februarie 2014, constatând administrată proba cu înscrisuri, instanţa de apel a acordat cuvântul pe probele administrate şi pe cererile de apel.
Prin urmare, rezultă că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 167 şi art. 168 C. proc. civ. - aplicabile şi în apel, conform art. 298 C. proc. civ. - în sensul că a omis ca prin încheiere să se pronunţe în legătură cu admiterea sau respingerea probelor solicitate de reclamantă, deşi la termenul anterior i s-au cerut precizări în legătură cu obiectivele expertizei. Această omisiune a avut drept consecinţă şi încălcarea dreptului la apărare, în condiţiile în care una dintre criticile formulate prin apel viza tocmai nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei în privinţa administrării probelor.
Asupra probelor solicitate de părţi, instanţa după examinarea condiţiilor de admisibilitate şi dezbaterea cererilor în şedinţă publică trebuie să se pronunţe prin încheierea şi nu direct prin decizie cum în mod greşit s-a procedat în speţă.
Astfel, este corectă susţinerea recurentei în sensul că respingerea probelor de către prima instanţă şi omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra acestora, conform dispoziţiilor legale anterior menţionate, nu poate constitui un argument pentru respingerea pretenţiilor ca nedovedite.
În egală măsură în privinţa motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte observă că dezvoltarea acestora relevă şi incidenţa pct. 7 al aceluiaşi articol derivată din analizarea superficială a criticii privind încălcarea dreptului la apărare fiind reluate criticile - de altfel fondate - referitoare la legalitatea deciziei din perspectiva administrării probelor şi referirea eronată la prevederile art. 294 C. proc. civ., deoarece nu s-a solicitat administrarea probelor pentru a se dovedi pretenţii suplimentare.
În această privinţă se va reţine că reclamanta a solicitat probele, conform art. 292 C. civ., iar omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra lor are drept consecinţă incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunţată fiind lipsită de temei legal precum şi art. 312 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., în sensul că nu a fost cercetat fondul cauzei.
Prin urmare, soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în limitele arătate, situaţie în care analizarea criticilor de fond nu se mai impune, însă în rejudecare instanţa de apel va examina în concret toate criticile, cererile şi apărările formulate de părţi, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC H. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 145 din 5 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3807/2014. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3815/2014. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
