ICCJ. Decizia nr. 3815/2014. Civil. Actiune în daune delictuale. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3815/2014
Dosar nr. 3112/1285/2011*
Şedinţa publică din 2 decembrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4362 din 29 noiembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 3112/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis în parte, cererea formulată de reclamanţii B.M.C. şi B.D.O. prin reprezentanţi legali B.O. şi B.G., F.K.C. şi F.L.C., în contradictoriu cu asigurătorul SC O.V.I.G. SA şi intervenienţii forţaţi B.M.C. şi B.D.O., prin curator special N.O.R. şi în consecinţă, a fost obligat asigurătorul să le achite reclamanţilor, cu titlu de daune morale, câte 400.000 lei fiecăruia.
A fost obligat asigurătorul să le achite reclamanţilor B.M.C. şi B.D.O. o rentă lunară reprezentând diferenţa dintre salariul minim net pe economie şi pensia de urmaş pe care o încasează fiecare, respectiv suma de 394 lei lunar, conform Deciziei nr. 265696 din 15 aprilie 2010, până la terminarea studiilor dar, nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani, cu începere de la data de 13 noiembrie 2009.
A fost obligat asigurătorul să îi achite reclamantei F.L.C. o rentă lunară reprezentând diferenţa dintre salariul minim net pe economie şi pensia de urmaş pe care o încasează fiecare, respectiv suma de 405 lei lunar, conform Deciziei nr. 263887 din 02 februarie 2010, până la terminarea studiilor dar, nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani, cu începere de la data de 13 noiembrie 2009.
S-a admis cererea formulată de reclamanta B.O. în contradictoriu cu asigurătorul şi intervenienţii forţaţi şi obligă asigurătorul să îi achite, cu titlu de daune materiale, suma de 1.592,35 lei.
S-a admis în parte cererea formulată de reclamantul F.M. în contradictoriu asigurătorul şi cu intervenienţii forţaţi, cu consecinţa obligării asigurătorului să îi achite suma de 1.633,27 lei cu titlu de daune materiale şi suma în cuantum de 200.000 lei cu titlu de daune morale, respingând restul pretenţiilor formulate.
S-au respins cererile formulate de reclamanţii B.O., B.G., D.V.I., D.L. şi D.I.I., în contradictoriu cu asigurătorul şi intervenienţii forţaţi având ca obiect obligarea asigurătorului la plata de daune morale.
Asigurătorul a fost obligat să le achite reclamanţilor B.G. şi F.M. cheltuieli de judecată în cuantum de 3.500 lei pentru fiecare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în urma accidentului, conducătoarea autoturismului a decedat la locul producerii accidentului, împreună cu ceilalţi ocupanţi ai locului din faţă şi din spate, B.D.G. şi F.M., în timp ce conducătorul autoturismului a suferit un traumatism minor T.C.C. grad zero, o contuzie le genunchiul drept şi la antebraţ.
Prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca din Dosar nr. 11447/P/2009 s-a confirmat propunerea organelor de cercetare penală de a nu se începe urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzute de art. 172 alin. (2)-(5) C. pen. şi a infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzute de art. 174 alin. (1)-(3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen., faţă de făptuitorul B.C.M., ca urmare a decesului acesteia, apreciindu-se că în cauză sunt incidente prevederile art. 10 lit. g) C. proc. pen., decesul făptuitorului împiedicând punerea în mişcare a acţiunii penale.
S-a mai reţinut că autovehiculul condus de defuncta B.C.M. era asigurat R.C.A. la societatea pârâtă SC O.V.I.G. SA, fapt pe care aceasta nu l-a contestat şi nu a fost contestată nici împrejurarea că vinovată de producerea accidentului a fost defuncta B.C.M.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii B.O., B.G., F.M., D..V.I., D.L. şi D.I.I. au declarat apel prin care au solicitat admiterea acestuia, modificarea în parte a hotărârii apelate în sensul obligării societăţii de asigurare la plata sumelor pe care le-au solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Prin Decizia civilă nr. 79 din 31 mai 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3112/1285/2011 al Curţii de Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de reclamanţii B.O., B.G., F.M., D.V.I., D.L. şi D.I.I. împotriva sentinţei civile nr. 4362 din 29 noiembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 3112/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligat asigurătorul SC O.V.I.G. SA să achite următoarele sume: 200.000 lei reclamantei B.O. reprezentând daune morale; 200.000 lei reclamantului B.G. reprezentând daune morale; 200.000 lei reclamantului D.V.I. reprezentând daune morale; 200.000 lei reclamantei D.L. reprezentând daune morale; 50.000 lei reclamantului D.I.I. reprezentând daune morale; 30.000 lei reclamantului F.M. reprezentând daune morale, din care suma de 200.000 lei a fost acordată deja de prima instanţă, mentinându-se restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Intimata SC O.V.I.G. SA a fost obligată achite suma de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată apelantului D.V.I. şi suma de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată apelantului B.G.
Prin Decizia nr. 298 din 30 ianuarie 2014, pronunţată în acelaşi dosar, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 79 din 31 mai 2013 a Curţii de Apel Cluj, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale, instanţa de apel nu a avut în vedere toate criteriile jurisprudentei în materie, ceea ce echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată la data de 06 martie 2014 sub nr. 3112/1285/2011* pe rolul Curţii de Apel Cluj.
Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 141/2014 din 11 aprilie 2014 a admis apelul declarat de reclamanţii B.O., B.G., D.V.I., D.L. şi D.I.I. împotriva sentinţei civile nr. 4.362 din 29 noiembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 3112/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat asigurătorul SC O.V.I.G. SA să achite următoarele sume: 40.000 lei reclamantei B.O. ; 40.000 lei reclamantului B.G. ; 40.000 lei reclamantului D.V.I. ; 40.000 lei reclamantei D.L. reprezentând daune morale şi 30.000 lei reclamantului şi D.I.I. reprezentând daune morale;
A fost respins apelul declarat de reclamantul F.M., fiind păstrate restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
A fost obligată intimata SC O.V.I.G. SA Bucureşti să achite suma de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată apelantului D.V.I. şi suma de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată apelantului B.G.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că faţă de incidenţa principiului non reformatio in pejus, se apreciază că sumele acordate de judecătorul fondului cu acest titlu apelantului F.M. sunt rezonabile, fiind în concordanţă cu soluţiile jurisprudenţiale la care apelantul a făcut trimitere.
În ce priveşte daunele morale solicitate de reclamanţii B.O., B.G., D.V.I. şi D.L., părinţii celor doi defuncţi, probele administrate în faţa primei instanţe confirmă împrejurarea că anterior intervenirii decesului, relaţiile între aceştia pe plan afectiv erau foarte strânse.
Astfel, toate aceste componente ale prejudiciului cu caracter nepatrimonial încercat din plin de apelanţi au reliefat necesitatea acordării unor daune morale în cuantum de 40.000 lei pentru fiecare părinte pentru a asigura o reparare echitabilă a suferinţelor acestora, întrucât probele administrate în cauză nu au relevat şi o schimbare a standardului de viaţă a apelanţilor după nefericitul eveniment rutier, aceştia neaflându-se în întreţinerea defuncţilor anterior producerii accidentului, sens în care s-a apreciat că solicitarea de acordare a unor daune morale în cuantum de 200.000 lei pentru fiecare, apare ca fiind exagerată.
În ceea ce priveşte apelul reclamantului D.I.I., deşi suferinţele provocate de decesul surorii sale au fost foarte intense, având în vedere relaţia strânsă dintre ei, instanţa de apel a apreciat în echitate că o sumă de 30.000 lei, acordată acestuia cu titlu de daune morale reprezintă o despăgubire justă în raport cu prejudiciul suferit.
Astfel, acordarea unor daune diferenţiate faţă de cele recunoscute celorlalţi reclamanţi este justificată, având în vedere relaţia acestora de rudenie cu victimele şi faptul că afectivitatea dintre părinte şi copil este mai puternică decât cea dintre fraţi, ceea ce produce o suferinţă mai intensă pentru un părinte la decesul copilului său în raport cu suferinţa provocată de decesul unei surori.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanţii B.G., B.O., D.I.I., D.L., D.V.I. şi F.M. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac astfel cum a fost formulată, casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre judecare, în sensul pronunţării unei hotărâri prin care să se admită recursul recurenţilor-reclamanţi, cu consecinţa acordării cu titlu de daune morale a sumelor precizate în cererea de recurs, iar în subsidiar, solicită modificarea hotărârii atacate.
Criticile aduse deciziei atacate se referă la faptul că, deşi instanţa de casare a stabilit în sarcina instanţei de trimitere obligaţia de a determina cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor apelanţi raportându-se la „toate criteriile jurisprudenţiale în materie", recurenţii consideră că nu s-a ţinut cont de îndrumările cu caracter obligatoriu stabilite de către Înalta Curte, sens în care se apreciază că decizia atacată este nelegală şi se impune a fi casată pentru aceleaşi motive pentru care a fost casată şi Decizia nr. 79/2013 pronunţata de aceeaşi instanţă, totodată se arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei.
Referitor la corelaţia dintre despăgubire şi specificul prejudiciului nepatrimonial, instanţa de apel, în activitatea de apreciere în concret a dimensiunii valorice a despăgubirii, avea obligaţia de a lua în calcul elemente particulare ce conferă unicitate prejudiciului, dar cu toate acestea, instanţa de trimitere a neglijat îndrumările instanţei de control judiciar stabilind un cuantum al despăgubirilor cu caracter simbolic, deşi prin decizia pronunţată în recurs s-a subliniat că trebuie evitată o astfel de soluţie.
În acest sens recurenţii arată că, judecata în echitate, ca principiu, este golită de conţinut, lipsită de esenţa sa, prin faptul că aceeaşi instanţă acordă despăgubiri exagerat de reduse, aruncând în derizoriu suferinţa recurenţilor în condiţiile analizării a aceloraşi situaţii de fapt şi de drept, a aceloraşi probe şi apărări.
Din această perspectivă, se susţine că, instanţa de trimitere nu numai că nu a avut în vedere recomandările instanţei de control judiciar, dar motivarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri conţine atât elemente contradictorii şi străine probelor administrate în prezenta cauza cât şi interpretări ce denaturează consecinţe care sunt de notorietate şi au caracter axiomatic pentru orice persoană.
Astfel, la stabilirea despăgubirilor cuvenite recurentului-reclamant F.M., instanţa de trimitere reţine faptul că prin probele administrate s-a dovedit faptul că acesta a suferit un prejudiciu major în urma pierderii soţiei sale F.M., rămânând văduv şi şomer la vârsta de 55 ani, cu doi copii în întreţinere - F.K.C. şi F.L.C. - dintre care unul minor, iar ca şi jurisprudentă relevantă pentru acest reclamant s-a depus la dosarul cauzei Decizia penală nr. 1593/R/2013, prin care unei soţii supravieţuitoare rămasă cu un copil minor în întreţinere i s-a acordat cu titlu de daune morale suma de 100.000 euro.
Pentru a justifica că cele două cazuri nu sunt comparabile, instanţa de rejudecare, eventual a evidenţiat faptul că în speţa depusă cu titlu de jurisprudentă a rămas în întreţinere un singur minor, dar neglijează faptul că reclamantul a rămas cu doi copii în întreţinere dintre care unul minor şi că în speţa respectivă, defunctul era cel care asigura resursele financiare, dar omite faptul că la data pierderii soţiei, reclamantul era şomer la vârsta de 55 ani, o vârsta la care cu greu poţi găsi un loc de muncă, conform pregătirii profesionale dobândite.
În acest context, recurenţii susţin că, deşi este înlăturată ca nefiind concludentă speţa propusă cu titlu de jurisprudenţă, instanţa de apel nu face trimitere la alte speţe relevante care să justifice soluţia sa, de respingere a apelului formulat de către F.M.
Cu privire la stabilirea sumelor acordate cu titlu de daune morale reclamanţilor B.G., B.O., D.L. şi D.V.l., instanţa de trimitere tratează în mod global situaţia celor patru reclamanţi, deşi situaţia acestora era diferită, aspect ce dovedeşte că [nstanţa de trimitere nu a ţinut cont de recomandările obligatorii ale Înaltei Curţi, de a trata pretenţiile fiecărui apelant-reclamant în parte şi implicit sumele acordate nu sunt de natură să releve suferinţele acestora şi nu constituie o compensaţie pentru prejudiciile suferite.
În acest sens, s-a neglijat faptul că B.G. şi B.O. şi-au pierdut unicul lor fiu B.D.G., în întreţinerea lor rămânând cei doi nepoţi minori B.D.O. si B.M.C., orfani de ambii părinţi, astfel că, aceştia deşi bolnavi şi profund afectaţi de pierderea suferită trebuie să se dedice creşterii acestora, încercând să suplinească lipsa părinţilor, iar susţinerea instanţei de trimitere că standardul de viaţă al acestora nu a suferit modificări este o eroare, întrucât, aşa cum demonstrează probele administrate cei doi reclamanţi au fost afectaţi şi din punct de vedere fizic, accentuându-li-se suferinţele datorate vârstei, iar din punct de vedere financiar calitatea vieţii lor a suferit modificări, deoarece pensia acestora este destinată acum pentru întreţinerea a patru persoane.
Reclamanţii D.L. şi D.V.l. şi-au pierdut fiica F.M., ucisă din culpa celei de a doua fiice B.C.M. decedată si ea, astfel că, simpla expunere a acestei tragedii poate forma o imagine despre suferinţa acestor părinţi care sunt şi bolnavi, conform actelor medicale depuse la dosarul cauzei, însă aceste aspecte nu prezintă relevanţă pentru instanţa de trimitere, întrucât aceasta manifestă o grijă deosebită pentru patrimoniul societăţii de asigurare, astfel cum rezultă din considerentele deciziei, care are în vedere la calculul despăgubirilor „sarcina impusă societăţii de asigurare de a suporta efectiv plata despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale" şi în consecinţă pentru a nu împovăra asigurătorul, instanţa a stabilit că suma de 40.000 lei este suficientă pentru repararea prejudiciilor suferite de reclamanţii.
În opinia recurenţilor, toate raţionamentele dezvoltate de către instanţa de rejudecare demonstrează că aceasta, în mod eronat, a interpretat recomandările instanţei de control judiciar în sensul că trebuie reduse despăgubirile care au fost acordate, în primul ciclu procesual.
Cu privire la suma acordata reclamantului D.I.I. singura apreciere a instanţei de apel este că aceasta trebuie să fie mai mică decât cea acordată părinţilor săi, motivat de împrejurarea că suferinţa părinţilor este mai mare la pierderea unui fiu decât cea încercată de o persoană care îşi pierde un frate.
În concluzie, având în vedere argumentele instanţei de apel pentru justificare sumelor stabilite cu titlu de despăgubire, recurenţii solicită instanţei de recurs să constate că, pe de o parte acestea exced prevederilor art. 49 din Ordinul nr. 20/2008, jurisprudenţei Înaltei Curţi, a Curţii de Justiţie a U.E., cât şi a C.E.D.O., iar pe de alta parte acestea contravin, în mod evident recomandărilor cu caracter obligatoriu dispuse prin decizia pronunţată de către instanţa de control judiciar.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de reclamanţii B.G., B.O., D.I.I., D.L., D.V.I. şi F.M. să fie respins, pentru următoarele considerente :
În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii susţin că deşi instanţa de casare a stabilit în sarcina instanţei de rejudecare obligaţia de a determina cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor apelanţi raportându-se la „toate criteriile jurisprudenţiale în materie", aceasta nu a ţinut cont de îndrumările cu caracter obligatoriu stabilite de către Înalta Curte, sens în care se apreciază că decizia atacată este nelegală.
Această susţinere este nefondată, având în vedere că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a respectat îndrumările instanţei de casare, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., astfel că, solicitarea recurentului-reclamant F.M. de majorare a daunelor morale, se consideră că nu poate fi primită, întrucât ar duce la o îmbogăţire fără justă cauză, faţă de susţinerea acestuia, potrivit căreia, la vârsta de 55 de ani, acesta era şomer şi se afla în întreţinerea soţiei decedate.
Astfel, în ceea ce priveşte faptul că în întreţinerea sa au rămas doi copii - F.L.C. şi F.K.C. - se reţine faptul că aceştia au fost despăgubiţi de către societatea pârâtă cu suma de 400.000 lei fiecare reprezentând daune morale. F.L.C. i-a fost acordată şi o rentă lunară până la împlinirea vârstei de 26 de ani, precum şi o pensie de urmaş, iar F.K.C. se află la o vârsta la care poate desfăşura o activitate profesională care să îi aducă un venit, astfel că, sumele acordate de instanţă cu acest titlu, reprezintă o despăgubire justă în raport cu prejudiciul suferit.
Cu privire la sumele acordate de către instanţa de apel reclamanţilor B.G., B.O., D.L. şi D.V.l., se constată că acestea au fost corect apreciate în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, întrucât aşa cum se reţine în considerentele deciziei atacate, în viaţa acestora nu a intervenit o modificare din punct de vedere financiar, ei neaflându-se în întreţinerea defuncţilor, anterior producerii evenimentului, având o pensie care le asigură un trai decent.
Astfel, deşi cei doi nepoţi - B.M.C. şi B.D.O. - au rămas în întreţinerea recurenţilor B.O. şi B.G., se reţine faptul că, aceştia beneficiază de pensie de urmaş şi rentă lunară achitată de societatea pârâtă până la împlinirea vârstei de 26 de ani, calculată de la data evenimentului, fiind despăgubiţi cu suma de 400.000 lei fiecare, reprezentând daune morale.
În acest context, se apreciază că instanţa de apel a găsit prin soluţia pronunţată un just echilibru între obligaţia asigurătorului şi pretenţiile formulate de reclamanţi, neputându-se reţine că sumele acordate reclamanţilor nu ar fi de natură să compenseze, în măsura în care este posibil, suferinţele de ordin afectiv ale acestora.
În acest sens, este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conţinut economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalităţii umane (dreptul la viaţă, la integritate fizică, la onoare şi demnitate).
Cu toate acestea, reparaţia bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela că, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pentru suferinţele îndurate.
Cuantificarea valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea aceloraşi raţiuni, pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deşi nu compensează nimic, în sensul propriu al termenului, aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare a suferinţelor suportate, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate -deşi nici acest aspect nu este de neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurenţii nu le-au citat şi nu au argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.
Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelată în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.
În acest sens, respectarea condiţiilor art. 261 C. proc. civ. implică buna administrare a justiţiei prin arătarea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea magistratului în pronunţarea soluţiei, motivarea fiind în concordanţă cu actele de la dosar, dar şi cu motivele pentru care s-au îndepărtat cererile părţilor.
Astfel, sub acest aspect nu poate fi reţinută nelegalitatea. întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurenţilor care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că, „hotărârea cuprinde motive contradictorii şi prin urmare, critica nu va fi reţinută, având în vedere că, înlăturarea speţei propuse de către aceştia cu titlu de jurisprudenţă, precum şi faptul că instanţa de apel nu a făcut trimitere la alte speţe ce au dezlegat aceeaşi problemă de drept, nu poate fi reţinută din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente şi a făcut o corectă aplicare a acestora la situaţia de fapt stabilită, iar pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B.G., B.O., D.I.I., D.L., D.V.I. şi F.M. împotriva Deciziei civile nr. 141/2014 din 11 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3813/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3818/2014. Civil. Pretentii. Recurs → |
|---|
