ICCJ. Decizia nr. 3807/2014. Civil. Obligatia de a face. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 3807/2014

Dosar nr. 3162/118/2006

Şedinţa publică de la 2 decembrie 2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1533 din 18 aprilie 2012, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea, dispunând obligarea pârâtelor la perfectarea în formă autentică a actelor de înstrăinare a suprafeţelor de teren aferente obiectivului energetic C.E.T. Ovidiu în suprafaţă de 341.673,59 mp la valoarea de circulaţie în cuantum de 418.722 euro sau echivalentul în lei la data executării obligaţiei, valoare stabilită de expertul tehnic M.Ş., precum şi obligarea pârâtelor către reclamantă la plata daunelor cominatorii de 10.000 lei pentru fiecare zi de întârziere de la data pronunţării hotărârii şi până la data încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare cu privire la teren.

Totodată a obligat pârâtele în solidar către reclamantă la plata sumei de 2.006 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reţinând în esenţă, următoarele:

Părţile litigante au încheiat contractul de vânzare-cumpărare a mijloacelor fixe ce compun obiectivul energetic C.E.T. Ovidiu autentificat sub nr. 242 din 17 aprilie 2006, ce are ca obiect vânzarea unor mijloace fixe, urmând ca terenul aferent acestui obiectiv să fie vândut reclamantei, prin negociere directă, la valoarea de circulaţie a terenului, art. 3.3, cu obligaţia corelativă a reclamantei de a prelua obligaţiile de mediu legate de obiectivul cumpărat.

Reţine instanţa de fond că, disputa judiciară în cauză se circumscrie preţului vânzării, în sensul, dacă acest preţ poate fi stabilit de către instanţa de judecată sau dacă s-ar putea reţine vreo cauză exoneratoare de răspundere contractuală şi în beneficiul cărei părţi ar opera.

Analizând conduita procesuală a pârâtei în perioada prelitigioasă şi postlitigioasă, se constată un caracter contradictoriu al acestei conduite, astfel, deşi se manifestă o disponibilitate juridică în sensul înstrăinării terenului, ulterior să susţină că, instanţa de judecată nu poate stabili preţul arbitrar, atât timp cât, legea în materie cât şi contractul părţilor pe mijloacele fixe, folosesc sintagma de negociere directă.

Instanţa de fond apreciază că, poate interveni în acest mecanism al cererii şi ofertei, atât timp cât reclamanta este beneficiara unei promisiuni de vânzare, iar în lumina principiului executării în natură a obligaţiilor, tocmai în considerarea dispoziţiilor art. 1073 şi art. 1077 C. civ., fireşte dacă sunt îndeplinite condiţiile şi nu se reţine vreo cauză exoneratoare de răspundere, poate pronunţa o soluţie de obligare a pârâtelor la respectarea obligaţiei contractuale asumate.

În acest sens, se constată de instanţa de fond, deşi, sub un prim aspect s-a reţinut de către pârâte ca în raport de statutul juridic al acestora, nu se putea realiza vânzarea decât cu o avizare prealabilă a înstrăinării a celor două foruri tutelare, respectiv Consiliul de Administraţie şi Hotărârea Adunării Acţionarilor, această avizare a avut loc şi s-a materializat prin Hotărârea nr. 3 din 30 martie 2007, aşa încât, opunerea pârâtelor la admiterea acţiunii are caracter formal, aceleaşi pârâte susţinând că, trupul IV nu poate face obiectul vânzării, fiind angrenat într-un litigiu însă, şi acest aspect pe parcursul soluţionării cauzei s-a dovedit a fi superfluu.

Se reţine că, sub aspect teoretic, potrivit normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, în art. 141 se statuează următoarele: „preţul de vânzare pentru terenurile oferite spre cumpărare societăţilor comerciale care le au în exploatare se stabileşte prin negociere directă între proprietarul terenului şi societatea comercială, avându-se în vedere valoarea de circulaţie a terenului prevăzut la art. 140 din acelaşi act normativ", tocmai aceste criterii enunţate de către legiuitor, într-adevăr cu titlu exemplificativ, determinând instanţa de judecată să dea eficienţă juridică concluziilor expertizei imobiliare efectuată de către domnul expert Ş.M.

Se mai reţine că, art. 140 din Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările şi completările ulterioare şi a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, evidenţiază astfel următoarele criterii:

a) situarea terenului în localitate urbană sau rurală;

b) categoria localităţii şi zona din cadrul localităţii, conform încadrărilor prevăzute de Legea nr. 69/1993 privind instituirea taxei pentru folosirea terenurilor proprietate de stat în alte scopuri decât pentru agricultură sau silvicultură;

c) poziţia terenului faţă de accesul la reţelele de transport rutier, feroviar, naval, aerian;

d) accesul terenului la utilităţi (energie electrică, termică, gaze naturale, apă-canal);

e) gradul de poluare a terenului cu reziduuri solide, lichide sau gazoase;

f) tipul de activitate pentru care este exploatat terenul: producţie, prestări de servicii sau executare de lucrări.

Aşadar, concluzionează instanţa de fond că, atât timp cât, însăşi legea cât şi promisiunea de vânzare conţin suficiente elemente care fac preţul determinabil, se constată justeţea demersului judiciar al reclamantei.

Într-adevăr, pentru a se stabili preţul vânzării, s-au efectuat în cauză două expertize cu specific imobiliar, care, au exprimat valori sensibil egale, respectiv cu exprimare în valută de 418.722 - 394.610 euro, ambele expertize având în vedere situaţia concretă în care se află cele V trupuri, în sensul că, acestea sunt afectate de construcţii, denivelări, poluare, parţial zonă stâncoasă sau mlăştinoasă, coeficienţi sau indicatori urbanistici, care cumulaţi, au condus la stabilirea unei valori de circulaţie corecte, pe aceeaşi linie, situându-se şi rapoartele interne provenite de la pârâtele din cauză, de unde rezultă valori inferioare preţului exprimat de cele două expertize, aspect care reconfirmă încă o dată că cele două rapoarte de expertiză au operat cu criterii obiective.

Însă, în cauză instanţa de fond a dat eficienţă juridică expertizei întocmită de domnul expert Ştefan Marinescu în defavoarea expertizei întocmită de doamna expert C.M., atât timp cât, aceasta din urmă, a procedat la o subevaluare necorelată cu criterii obiective, în opinia instanţei de fond, expertiza Marinescu Ştefan exprimând preţul cel mai apropriat de preţul real al terenului.

Astfel, reţine instanţa de fond că, nu se poate lua ca referinţă valoarea exprimată la majorarea de capital social, ţinându-se cont tocmai de valoarea extrajudiciară a acestei probe, atât timp cât, partea potrivnică nu a fost de acord cu această valoare şi, de asemenea, concluziile expertizei imobiliare întocmită de expertul parte al pârâtelor, respectiv doamna B.M., s-a apreciat a nu putea constitui fundamentul unei soluţii, întrucât aceasta are calitate de expert parte, remunerat de către însăşi pârâtele din cauză.

Se mai reţine că, nu se verifică susţinerea pârâtelor în sensul că, expertiza efectuată de domnul expert Marinescu ar încorpora şi evaluarea obligaţiilor de mediu, atrăgând corecţii asupra valorii de circulaţie a terenului, întrucât potrivit concluziilor exprimate în acest raport, stabilirea valorii de circulaţie a celor 5 trupuri s-a făcut prin folosirea celor două metode de evaluare, expertul tehnic apreciind că, valorile stabilite prin metoda comparaţiei prin bonitate, sunt cele mai apropiate de caracteristicile terenurilor respective şi de condiţiile locale, mai puţin cele de mediu, care au fost analizate şi cuantificate de expertul de mediu, de altfel, pe specializarea expertizei de mediu, între cele două expertize neexistând diferenţe, ambele statuând că, reclamanta şi-a îndeplinit în parte obligaţiile de mediu asumate.

De altfel, constată instanţa de fond că, chiar dacă reclamanta şi-a asumat contractual responsabilitatea obligaţiilor de mediu, aceasta nu înseamnă că existenţa unor factori poluanţi nu ar trebui să se reflecte în valoarea de circulaţie a imobilului şi care să atragă implicit o corecţie a preţului.

În concluzie, reţinând că opunerea pârâtelor nu are fundament legal şi nici probator, instanţa de fond, în considerarea dispoziţiilor art. 942, art. 943, respectiv art. 969 C. civ., a dispus obligarea pârâtelor în solidar la perfectarea în formă autentică a actelor de înstrăinare pentru suprafaţa în valoare de 341.673,59 lei şi, fiind în prezenţa unei obligaţii de a face cu caracter intuitu personae, a dispus în sensul acordării şi daunelor cominatorii în cuantumul solicitat din perspectiva dispoziţiilor art. 1075 C. civ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC E.B. SA - atât în nume propriu, cât şi prin împuternicit sucursala E. Constanţa

Prin Decizia nr. 114 din 20 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins apelul, ca nefondat, pentru considerentele ce vor urma:

Din analiza întregului material probator administrat în cauză, Curtea a reţinut în esenţă că, părţile litigante au perfectat contractul de vânzare-cumpărare denumit a „Mijloacelor fixe ce compun obiectivul energetic C.E.T Ovidiu", din 13 iunie 2002, autentificat din 17 aprilie 2006 la B.N.P., E.S., ce are ca obiect vânzarea unor mijloace fixe, urmând ca terenul aferent acestui obiectiv să fie vândut reclamantei, prin negociere directă, la valoarea de circulaţie a terenului, conform art. 3.3, cu obligaţia corelativă a reclamantei de a prelua obligaţiile de mediu legate de obiectivul cumpărat.

În privinţa aspectului sus relevat, apreciază Curtea că, instanţa poate interveni în acest mecanism al cererii şi ofertei, astfel cum legal a apreciat şi instanţa de fond, atât timp cât, intimata-reclamantă SC N. SRL a fost beneficiara unei promisiuni de vânzare, tocmai în lumina principiului executării în natură a obligaţiilor, în considerarea dispoziţiilor art. 1073 C. civ., potrivit cărora: „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare", şi ale art. 1077 C. civ., conform cu care „Nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului".

Că textele de lege sus citate sunt aplicabile speţei, reţine Curtea, rezultă din chiar împrejurarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, în situaţia nereţinerii vreunei cauze de exonerare de răspundere, caz în care, instanţa de judecată are abilitatea de a pronunţa o soluţie de obligare a pârâtelor la respectarea obligaţiei contractuale, cu atât mai mult cu cât, apelantele pârâte şi-au manifestat intenţia fermă şi irevocabilă de înstrăinare, obligaţie necontestată de către acestea.

Mai mult decât atât, în sprijinul celor sus relevate, reţine Curtea că, susţinerile apelantei pârâte privind opoziţia sa la admiterea acţiunii, sunt infirmate de chiar aspectele ce s-au dovedit pe parcursul judecăţii cauzei, când apelanta pârâtă făcând referire la statutul său juridic, a învederat că: „nu se poate realiza vânzarea decât cu o aprobare prealabilă a înstrăinării de către cele două foruri tutelare, respectiv Consiliul de Administraţie şi Hotărârea Adunării Acţionarilor", avizare ce de altfel, se realizase, fiind materializată prin Hotărârea nr. 3 din 30 martie 2007, în aceeaşi situaţie aflându-se şi susţinerea privind „Trupul IV nu poate face obiectul vânzării", pentru că, s-ar afla într-un litigiu, aspect ce pe parcursul soluţionării cauzei, s-a dovedit a fi, conform reţinerile legale ale instanţei de fond, superfluu.

Pornind de la împrejurarea că, prin H.G. nr. 577/2002 au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, reţine Curtea că, în mod legal şi temeinic instanţa de fond în argumentaţia teoretică a speţei a făcut referire la dispoziţiile cuprinse în art. 140, respectiv art. 141 din H.G. nr. 577/2002.

Aşa fiind, reţine Curtea că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond având în vedere criteriile enunţate de legiuitor, a înţeles a da eficienţă juridică concluziilor finale ale expertizei imobiliare efectuate de către expert Ş.M., odată ce, legea şi promisiunea de vânzare conţin suficiente elemente care fac preţul determinabil şi astfel, confirmă justeţea demersului judiciar al reclamantei-intimate SC N. SRL.

În contextul dat, reţine Curtea că, în speţă, legal şi temeinic instanţa de fond, pentru a stabili preţul vânzării, a încuviinţat şi dispus efectuarea a două expertize judiciare cu specific imobiliar (M.Ş. şi M.C.), pentru ca ulterior, să fi constatat că, acestea au exprimat valori sensibil egale, reţinând evaluarea în monedă străină ca fiind de 418.722 euro - 394.610 euro, în condiţiile în care, expertizele au avut în vedere situaţiile concrete în care se află cele V Trupuri, respectiv: afectarea de construcţii, denivelări, poluare, zonă stâncoasă sau mlăştinoasă, etc, fapt ce se coroborează cu rapoartele interne provenite de la apelantele pârâte, din care rezultă valori inferioare preţului exprimat în cele două expertize, aspect care, reconfirmă că, rapoartele de expertiză au operat cu criterii obiective.

Analizând în ansamblu, conţinutul rapoartelor de expertiză efectuate în primul ciclu procesual, Curtea reţine că, legal şi temeinic instanţa de fond a dat eficienţă juridică expertizei întocmite de d-l expert M.Ş., în defavoarea expertizei întocmită de d-na expert C.M., atât timp cât, aceasta din urmă, a procedat la o subevaluare necorelată cu criteriile obiective, opinia instanţei precum că, „expertiza M.Ş. exprimă preţul cel mai apropiat de preţul real al terenului", fiind corectă.

În opinia Curţii, legală este şi menţiunea făcută de instanţa de fond privind faptul că, „nu se poate lua ca referinţă valoarea estimată la majorarea de capital social", atât timp cât, aceasta reprezintă o valoare extrajudiciară pe care intimata reclamantă nu a agreat-o, iar concluziile expertului parte al apelantelor pârâte - d-na expert B.M., nu puteau constitui fundamentul soluţiei finale atât timp cât, aceasta a fost expert agreat de parte, remunerat de ea şi mai mult, aşa după cum legal şi temeinic a reţinut instanţa de fond, deşi nu există un text prohibitiv în sensul de a nu se da valenţă juridică unui astfel de raport de expertiză, din economia O.G. nr. 2/2000, rezultă fără putinţă de tăgadă că, o opinie exprimată într-un raport efectuat de un expert parte, „poate constitui premisa invocării unor obiecţiuni sau a instrumentării unei noi expertize, ori, a unei contraexpertize efectuată într-un colectiv de experţi".

În acelaşi sens şi pentru a înlătura criticile aduse hotărârii pronunţate de instanţa de fond, respectând dispoziţiile legale sus antamate, Curtea a încuviinţat apelantelor pârâte efectuarea unei contraexpertize tehnice imobiliare cu trei experţi tehnic imobiliari ce trebuiau a răspunde aceloraşi obiective, ca şi cele avute în vedere cu prilejul judecăţii cauzei la fond, permiţând părţilor să-şi desemneze câte un expert parte.

Administrând proba, reţine Curtea că, soluţia finală propusă în contraexpertiză, în referire la valoarea totală a terenului stabilită prin metoda comparaţiei directă, la o valoare de 15,35 euro/mp, a fost în sumă totală de 364.471 euro, inferioară celei stabilite cu prilejul judecăţii cauzei la fond, dar la un nivel apropiat de acesta, fapt ce vine a releva că, susţinerile apelantei pârâte privind încorporarea în rapoartele de expertiză anterioare, a evaluării obligaţiilor de mediu, „ce atrage corecţii asupra valorii de circulaţie a terenului" sau „folosirea unor metode de evaluare incorecte", ori, „neaprecierea caracteristicilor terenurilor şi a condiţiilor locale, mai puţin cele de mediu" sunt nefondate, negăsindu-şi suport în probatoriul administrat.

Pentru aceste motive, în referire la raportul de contraexpertiză efectuat în cauză, reţine Curtea că, experţii judiciari au avut în vedere situaţia concretă, deosebită, în care se află cele V Trupuri de teren, ţinând seamă că acestea sunt afectate de construcţii, denivelări, poluare, parţial zonă stâncoasă sau mlăştinoasă, etc, de coeficienţii şi indicatorii urbanistici, care cumulaţi, au condus la stabilirea unei valori de circulaţie menţionată anterior.

În acelaşi sens, reţine Curtea a fi de menţionat că, opiniile apelantei pârâte privind „valoarea şi eficienţa ridicată din punct de vedere financiar a dezvoltărilor imobiliare din zonă", care ar conduce şi la supraevaluarea preţului stabilit de expert, se bazează pe o situaţie ce nu are un caracter de actualitate, atât datorită factorilor poluatori, cât şi restricţiilor, împrejurare ce se coroborează cu existenţa a două rapoarte de evaluare cu caracter intern, efectuate de chiar apelanta pârâtă, din care rezultă valori chiar mai mici, decât cele reţinute de experţii tehnici.

Apreciind de maniera sus expusă, Curtea are în vedere că, nu trebuie asimilată valoarea unor terenuri pe care nu există restricţii de construire, constând în condiţia prealabilă de a investi în ecologizarea terenului, cu valoarea unor terenuri afectate de această condiţie, a cărei îndeplinire presupune costuri financiare suplimentare, ce diminuează randamentul unei eventuale investiţii, aşa explicându-se că, experţii judiciari au stabilit o valoare a terenului litigios folosind metodele standard de evaluare recunoscute de A.N.E.V.A.R., aplicând corecţiile necesare negative specifice stării în care se află suprafaţa de teren, necontestate nici chiar de către apelantă.

Concluzionând, pentru toate considerentele expuse şi reţinând că, opunerea apelantei pârâte nu are fundament legal şi nici probatoriu, Curtea constată că, în mod legal şi temeinic, în considerarea dispoziţiilor art. 942 cu referire la art. 943 şi cu aplicarea art. 969 C. civ., instanţa de fond a procedat la admiterea acţiunii, dispunând obligarea pârâtelor în solidar, la perfectarea în formă autentificată a actelor de înstrăinare, pentru suprafaţa de 341.673,59 mp, la valoarea de circulaţie în cuantum de 418.722 euro, sau echivalentul în lei, la data executării obligaţiei.

În referire la greşita acordare a daunelor cominatorii, ca motiv de apel, apreciază Curtea în sensul respingerii ca nefondat a acestuia, pentru că:

Pornind de la denumirea generică dată daunelor cominatorii în sensul că, reprezintă sume de bani pe care debitorul unei obligaţii de a face, sau de a nu face, este obligat prin hotărâre judecătorească a le plăti creditorului său, pentru fiecare zi de întârziere, până la data executării în natură a prestaţiei pe care o datorează, Curtea reţine că, natura juridică a acestora, nu constituie un mijloc de reparare a unui prejudiciu, ele nu sunt despăgubiri, ci se analizează ca fiind un mijloc de constrângere a debitorului, la executarea în natură a obligaţiilor sale.

De aceea, acordarea daunelor cominatorii nu este dependentă de existenţa unui prejudiciu, încasarea lor de către creditor nu se face cu titlu definitiv, ci numai cu titlu provizoriu, acesta fiind obligat să le restituie debitorului de îndată ce dreptul său de creanţă a fost onorat, întrucât, în caz contrar, ar rezulta o îmbogăţire fără justă cauză.

Este real că, doctrina juridică a recomandat abordarea acestei sancţiuni prin înlocuirea ei cu un sistem de amenzi civile, pe care debitorul să fie obligat a le plăti cu titlu definitiv la bugetul statului, însă, atât timp cât, instituţia daunelor cominatorii este recunoscută de legiuitor, prin reglementarea sa expresă din legislaţia specială - exemple: art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004; art. 48 din Legea nr. 31/1990; art. 64 din Legea nr. 18/1991, etc, - este echitabil a se recunoaşte dreptul de a pretinde daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, în situaţia în care, persoanei îndreptăţită i se refuză remiterea titlului de proprietate, perfectarea acestuia conform obligaţiilor asumate.

De altfel, amenda prevăzută de art. 5803 C. proc. civ. reprezintă doar un mijloc suplimentar şi alternativ, de care creditorul dispune, în vederea executării obligaţiei de a face sau de a nu face, ceea ce nu echivalează cu o abrogare a instituţiilor daunelor cominatorii, atât timp cât, finalitatea celor două noţiuni este total diferită, pentru că:

- daunele cominatorii pot intra în patrimoniul creditorului pentru a repara un prejudiciu dovedit, iar

- amenzile cominatorii se datorează întotdeauna statului.

Cu alte cuvinte, reţine Curtea că, dispoziţiile alin. (5) al art. 580 C. proc. civ. nu fac altceva decât să reitereze caracterul alternativ al instituţiilor daunelor cominatorii, faţă de instituţia amenzii civile, stabilind că: „Pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în prezentul articol" (obligaţii intuitu personae) „nu se pot acorda daune cominatorii", finalitatea acestei reglementări constituind o evitare a unei „duble executări asupra debitorului", care poate fi constrâns la îndeplinirea obligaţiei numai într-una din modalităţi - în speţă, daune cominatorii -aspect consfinţit prin Decizia nr. 20 din 12 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, confirmându-se că, „instituţia daunelor cominatorii rămâne în vigoare, fiind susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului".

Dintr-o altă perspectivă, reţine Curtea că, un alt aspect care diferenţiază net cele două noţiuni - daune cominatorii şi amendă civilă - se mai referă şi la momentul în care cele două sancţiuni pot fi cerute şi aplicate, prin Decizia nr. 3 din 17 ianuarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii statuându-se că: „admisibilitatea unei cereri cu privire la aplicarea unei amenzi civile debitorului, este condiţionată de încuviinţarea executării silite asupra acestuia şi de emiterea somaţiei prevăzute de art. 387, art. 572 şi art. 5802 C. proc. civ.".

Astfel, reţine Curtea că, dacă admisibilitatea acordării daunelor cominatorii este pusă în discuţie în faza litigioasă, în faţa instanţei de judecată, etapă ce precede o eventuală executare silită, stabilirea amenzii cominatorii şi obligarea debitorului la plata acesteia intervine în fază execuţională, ulterior declanşării executării silite.

Sintetizând cele expuse, Curtea înţelege a conchide că, spre deosebire de daunele interese, prin care se urmăreşte acoperirea prejudiciului suferit de creditor datorită neexecutării unei obligaţii, daunele cominatorii au ca finalitate determinarea debitorului la executarea obligaţiei, ele se datorează debitorului obligaţiei de a face sau de a nu face, fiind independentă de dovedirea existenţei unui prejudiciu.

Împotriva Deciziei nr. 114 din 20 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurenta-pârâtă SC E.C. SA, solicitând admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate şi pe cale de consecinţă, admiterea apelului, modificarea sentinţei iar în ceea ce priveşte capătul 1 de cerere, omologarea în principal a raportului de evaluare întocmit în scopul majorării de capital şi în subsidiar a raportului de opinie separată întocmit de expertul parte cu privire la valoarea de circulaţie la care urmează a fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare aferente obiectivului energetic C.E.T. Ovidiu. În ceea ce priveşte capătul al doilea de cerere solicită respingerea cererii de acordare a daunelor cominatorii ca inadmisibilă.

În dezvoltarea criticilor se arată că soluţia de respingere a apelului este nelegală cu privire la primul capăt de cerere referitor la determinarea valorii de circulaţie la care urmează a fi încheiat contractul de vânzare cumpărare a suprafeţelor de teren aferente obiectivului energetic C.E.T. Ovidiu.

Astfel, recurenta arată că instanţa de apel a ignorat prevederile contractuale privind asumarea obligaţiilor de mediu de către N., ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Validând soluţia pronunţată de instanţa de fond şi ignorând cu desăvârşire atât argumentele recurentei expuse atât în faţa instanţei de fond cât şi în apel, instanţa a înţeles să valorifice un raport de expertiză ale cărui concluzii încalcă însăşi voinţa părţilor. Intimata reclamantă nu a negat în niciun moment asumarea obligaţiilor de mediu, prin urmare instanţa a ignorat voinţa necontestată a părţilor reţinând că obligaţiile de mediu ar trebui să se reflecte în valoarea la care terenul în litigiu ar trebui să fie înstrăinat.

Printr-o altă critică se arată că instanţa de apel a respins nemotivat apărările recurentei cu privire la valoarea terenului. Recurenta susţine că este netemeinică înlăturarea concluziilor expertului parte din analiza cauzei, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În condiţiile în care părţile au agreat prin contractul ce stă la baza situaţiei litigioase dedusă judecăţii, că vânzarea terenului trebuia să aibă loc la valoarea de circulaţie a acestuia, instanţa de apel era ţinută să pronunţe o hotărâre din care, pe baza expertizelor administrate, să rezulte această valoare, stabilită în mod obiectiv, în limitele determinate de contractul încheiat, către preţul cel mai apropiat de preţul real al terenului. Or, susţine recurenta, deşi aceasta şi-a exprimat dezacordul faţă de expertiza administrată în cauză învederând erorile grave din cuprinsul acesteia şi depunând la dosar concluziile expertului parte din care rezultau inadvertenţele reţinute de experţii desemnaţi, instanţa de apel a apreciat concluziile expertului parte ca nefiind relevante având în vedere poziţia acestuia de expert plătit de parte, ceea ce este un argument care nu poate fi reţinut ca valabil.

Recurenta mai critică decizia şi din perspectiva art. 304 pct. 9 şi susţine că decizia atacată este nelegală cu privire la cel de al doilea capăt de cerere referitor la obligarea acesteia la plata daunelor cominatorii, capăt de cerere inadmisibil în opinia acesteia. Astfel recurenta, susţine că respingerea apărărilor cu privire la inadmisibilitatea obligării acesteia la plata de daune cominatorii reprezintă rezultatul greşitei interpretări şi aplicări a legii. Recurenta arată că daunele cominatorii reprezintă un mijloc indirect de asigurare a executării în natură a obligaţiilor şi se aplică numai atunci când este vorba despre asigurarea executării unei obligaţii de a face şi de a nu face iar în cauză ipoteza este aceea a unei obligaţii de a face ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul. Or, în conformitate cu modificările aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 459 din 6 decembrie 2006, modalitatea exclusivă de constrângere a debitorului unei obligaţii de a face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul este aplicarea unei amenzi civile în condiţiile art. 5803 C. proc. civ. Faţă de prevederile exprese şi de imediată aplicare ale alin. (5) al art. 5803 C. proc. civ. care consacră inadmisibilitatea cererii de acordare a daunelor cominatorii pentru neexecutare obligaţiilor de a face ce nu pot fi îndeplinite prin altă persoană decât debitorul, instanţa de apel trebuia să respingă cererea intimatei reclamante de obligare a recurentei de plata unor daune cominatorii.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivelor de recurs invocate, constată că acesta este fondat în limitele şi pentru considerentele ce succed.

Critica întemeiată pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiată.

Prin argumentele aduse în sprijinul acestui motiv de recurs se susţine că obligaţiile de mediu asumate de intimata-reclamantă SC N. SRL prin art. 4.2 din contract ar trebui să se reflecte în valoarea la care terenul ar trebui să fie înstrăinat.

Fără a se proceda la o reapreciere a probatoriului care ar excede controlului de legalitate aşa cum tinde recurenta prin argumentele aduse în sprijinul acestui motiv de recurs se poate observa că la stabilirea valorii de circulaţie s-au aplicat corecţiile negative specifice stării în care se află terenul şi, practic, în determinarea calculului final s-a ţinut seama de obligaţia asumată de SC N. SRL prin art. 4.2 din contract.

Modul cum instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat constituie o chestiune de fapt care nu justifică invocarea motivului bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. referitor la faptul că instanţa nu a înlăturat motivat concluziile expertului parte se poate constata că acesta este neîntemeiat.

Decizia recurată pune în evidenţă analiza de către instanţă a concludentei, pertinenţei şi legalităţii expertizei omologate şi, în egală măsură, argumentele pentru care nu s-au primit apărările pârâtei din această perspectivă.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care recurenta susţine nelegalitatea obligării acesteia la plata de daune cominatorii, Înalta Curte constată că este fondată.

Potrivit art. 5803 alin. (1) C. proc. civ., dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită de o altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile, în alin. (5) al aceluiaşi articol, arătând-se că pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute de prezentul articol nu se pot acorda daune cominatorii.

Cum textul de lege interzice acordarea de daune cominatorii rezultă că instanţa de apel a pronunţat o soluţie greşită pe acest aspect, motiv pentru care va fi înlăturată această obligaţie stabilită în mod nelegal în sarcina recurentei.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC E.C. SA, va modifica decizia atacată, în sensul că, va admite apelul, va schimba, în parte, sentinţa nr. 1533 din 18 aprilie 2012 a Tribunalului Constanța, în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii. Vor fi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală, va obliga intimata-reclamantă SC N. SRL la plata sumei de 22.237,12 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC E.C. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC E.C. SA împotriva Deciziei nr. 114 din 20 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Modifică decizia atacată, în sensul că admite apelul, schimbă în parte sentinţa nr. 1533 din 18 aprilie 2012 a Tribunalului Constanta, în sensul că, înlătură dispoziţia privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Obligă intimata-reclamantă SC N. SRL la plata sumei de 22.237,12 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC E.C. SA.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 2 decembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 3746/2014. Civil. Pretenţii. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 3813/2014. Civil. Pretenţii. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3807/2014. Civil. Obligatia de a face. Recurs