ICCJ. Decizia nr. 398/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 398/2014
Dosar nr. 9245/111/2010
Şedinţa publică din 6 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 21 noiembrie 2009, reclamanta Parohia Greco-Catolică Voievozii de Şimian a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Voievozii de Şimian, solicitând instanţei constatarea nulităţii absolute a înscrierii de sub B.10 efectuată în favoarea pârâtei, prin încheierea nr. 6611 din 17 iulie 1974, în CF Cheniz Voievozii de Şimian, cu privire la imobilele constând în lăcaş de cult, casă parohială şi terenul aferent, identificate cu nr. top. 265 şi 266, să se dispună rectificarea înscrierilor din cartea funciară, cu obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate şi posesie imobilele menţionate.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilele au fost preluate de Statul Român în baza Decretului nr. 358/1948, act normativ abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989. În raport de aceste dispoziţii legale, reclamanta a procedat la convocarea Parohiei Ortodoxe Voievozii de Şimian, la conciliere, prin scrisoare recomandată, însă părţile nu au ajuns la un numitor comun. Reclamanta a susţinut că înscrierea de sub B. 10 din C.F. Cheniz este lovită de nulitate absolută, deoarece nu are la bază niciun act juridic translativ, constitutiv sau declarativ care să justifice trecerea în proprietatea pârâtei a dreptului de proprietate şi nici nu există o hotărâre definitivă în baza căreia să se fi putut face rectificarea.
Prin întâmpinare, pârâta Parohia Ortodoxă Voievozii de Şimian a invocat excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, având în vedere vicierea procedurii prealabile obligatorii, procedură instituită prin art. 1 din O.G. nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, arătând că repararea pagubei pricinuite reclamantei nu poate fi îndreptată printr-un abuz, ci numai avându-se în vedere voinţa credincioşilor majoritari. Pârâta a invocat şi lipsa de identitate între imobilul asupra căruia a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea reclamantei în anul 1888 şi cel deţinut de Biserica Ortodoxă din localitate şi care a fost edificat în anul 1904-1905. Pe locul actualei biserici a existat o altă biserică mai veche, care a fost demolată şi astfel vechiul drept de proprietate al Bisericii Greco-Catolice, înscris în C.F. Cheniz, se referă la acea biserică demolată.
În primul ciclu procesual, p rin decizia civilă nr. 75 din 2 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, s-a admis apelul declarat de apelanta reclamantă Parohia Greco - Catolică Voivozii de Şimian împotriva sentinţei civile nr. 54/ C din 08 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Bihor, care a fost desfiinţată, iar cauza trimisă la Tribunalul Bihor, pentru o nouă judecată.
Curtea de Apel Oradea a reţinut că, din cuprinsul convocatorului emis de către apelantă şi adresate intimatei rezultă că Parohia Greco Catolică Voivozii de Şimian a convocat Parohia Ortodoxă Română Voivozii de Şimian, în sensul de a se prezenta în comisie compusă din trei reprezentanţi clericali, în data de 08 octombrie 2008, orele 14, la sediul Primăriei Şimian, sala de şedinţe a Consiliului Local, în vederea clarificării problemelor legate de situaţia juridică şi retrocedarea imobilelor în litigiu. Curtea a mai reţinut că procedura prealabilă obligatorie impusă de art. 1 din O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, nu a fost viciată. Constatând că prima instanţă nu a analizat fondul pretenţiilor reclamantei, fiind incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalului Bihor.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 962/ C din 13 mai 2011, Tribunalul Bihor a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Pe baza evaluării probatoriului administrat, instanţa de fond a apreciat că între lăcaşul de cult revendicat de Biserica Greco-Catolică Voivozii de Şimian în prezenta cauză, intabulat în CF sub B 1 în 1888 şi cel deţinut de Biserica Ortodoxă în prezent, edificat între anii 1903-1905, nu există identitate
Din probatoriul administrat în cauză, instanţa a concluzionat că pe locul actualei biserici a existat o altă biserică mai veche, care a fost demolată, iar vechiul drept de proprietate al Bisericii Greco-Catolice, înscris în CF 58 Cheniz, se referă la biserica demolată.
Chiar dacă s-ar reţine că există identitate între lăcaşul de cult revendicat de Biserica Greco-Catolică Voivozii de Şimian, intabulat în CF sub B 1 în 1888 şi cel deţinut de Biserica Ortodoxă din localitate, tribunalul a subliniat faptul că marea majoritate a credincioşilor, aşa cum a rezultat din recensământul efectuat în anul 2002, au rămas ortodocşi, şi chiar comunitatea a decis că lăcaşul de cult aparţine tot Parohiei Ortodoxe Române Voivozii de Şimian.
Prima instanţă a avut în vedere şi dispoziţiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase, precum şi împrejurarea că o măsură abuzivă nu poate fi reparată printr-un abuz, avându-se în vedere voinţa credincioşilor majoritari, ortodocşi, în această biserică în prezent, conform tabelului depus la dosar.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Parohia Greco-Catolică Voivozii de Şimian.
Prin întâmpinare, intimata Parohia Ortodoxă Română Voivozii de Şimian a invocat excepţia tardivităţii apelului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.
Prin încheierea din 21 iunie 2012, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins excepţia tardivităţii apelului, iar prin decizia nr. 37/ A din 13 iunie 2012 a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 962/ C din 13 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în întregime în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamantă, a constatat nulitatea absolută a încheierii de intabulare nr. 6611 din 17 iulie 1974, a înscrierilor din coala de carte funciară nr. 58 Cheniz, foaia B nr. 1, B nr. 10, referitor la imobilele având nr. top. 265 - biserică şi piaţă în intravilan cu 842 mp teren, nr. top. 266 - casă şi curte în intravilan cu 1.320 mp teren, a dispus rectificarea înscrierilor din coala de carte funciară Cheniz, foaia B nr. 1, 10, în sensul radierii referitor la nr. top. 265, 266 a înscrierii menţiunii Parohia Ortodoxă din Cheniz, înscrisă în foaia B nr. 1 şi a înscrierii de la foaia B nr. 10 referitor la aceste două numere topografice şi a obligat-o pe pârâtă să-i lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie aceste imobile.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, p otrivit copiei xerox a colii de C.F. Cheniz, imobilele revendicate au fost proprietatea apelantei Biserica Greco Catolică Voivozii de Şimian, dreptul său fiind intabulat în anul 1888.
La data de 18 iulie 1954, în foaia de proprietate B nr. 10, în baza copiei de pe Decretul nr. 358/1948, s-a rectificat numele proprietarului de la foaia B nr. 1 în acela de Parohia Ortodoxă Română din Cheniz.
Prin convocatorul aflat în copie la dosar, apelanta i-a solicitat intimatei să se prezinte în comisie constituită din trei reprezentanţi clericali la 08 octombrie 2008, orele 14, la sediul Primăriei Şimian, sala de şedinţe a Consiliului Local, pentru clarificarea problemelor legate de situaţia juridică şi retrocedarea imobilelor, convocare ce nu a fost finalizată cu un răspuns, deşi a fost comunicată cu confirmare de primire.
Instanţa de apel a mai reţinut că preluarea imobilelor în litigiu s-a făcut fără respectarea procedurii speciale reglementată de art. 37 din Decretul nr. 177/1948. Curtea a avut în vedere că, pentru acelaşi considerent, prin sentinţa civilă nr. 782 din 24 mai 2011, pronunţată de Judecătoria Marghita s-a dispus, raportat la dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 115/1938, rectificarea înscrierilor de la foaia B nr. 1, 10 din CF Cheniz, a menţiunilor privind Parohia Ortodoxă Română din Cheniz, cu privire la celelalte imobile din CF, cu excepţia construcţiilor şi terenului ce fac obiectul prezentului litigiu.
În raport de prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin O.U.G. nr. 64/2004, prin care s-a prevăzut că, în situaţia în care reprezentanţii celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun, şi având în vedere prevederile art. 34 alin. (1) pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, curtea de apel, apreciind că actul normativ în baza căruia s-a rectificat numele proprietarului din cartea funciară a fost abrogat, considerându-se desfiinţarea cultului greco-catolic ca abuzivă, iar procedura instituită de Decretul nr. 177/1948 la art. 37 nu a fost respectată la data înscrierii, a dispus rectificarea cărţii funciare, în sensul solicitat de reclamantă.
În ceea ce priveşte apărarea pârâtei, în sensul că nu există identitate între imobilul proprietatea reclamantei şi cel revendicat, curtea a avut în vedere raportul de expertiză construcţii efectuat în apel, în care s-a constatat că lăcaşul de cult a fost construit în anii 1904 - 1905 de credincioşii greco-catolici de atunci, pe locul unde a existat o biserică veche din lemn, în mijlocul satului Voivozii de Şimian. Curtea a apreciat ca fiind irelevant faptul că, după preluare, s-au efectuat lucrări de investiţii, câtă vreme este o chestiune normală ca utilizatorul să întreţină imobilul, iar acest aspect nu este de natură a paraliza o acţiune în revendicare.
Faţă de toate considerentele expuse, în baza art. 34 alin. (1) pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 480 C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a admis apelul reclamantei.
Împotriva deciziei nr. 37 din 13 iunie 2013 şi încheierii din 21 iunie 2012 ale Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Voivozii de Şimian, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta pârâtă a arătat următoarele:
În mod greşit s-a respins excepţia de tardivitate a apelului, prin încheierea de şedinţă din data de 21 iunie 2012. Curtea de Apel Oradea a reţinut faptul că nu s-a făcut o comunicare valabilă a hotărârii supuse apelului atunci când această corespondenţă s-a predat preotului D.A., care era locţiitorul părintelui M.P., preot paroh în localitatea Voivozii de Simian. Această motivare are la baza exclusiv argumentele prezentate de către Parohia Greco-Catolică Voivozii de Simian, dar şi de forul clerical ierarhic superior, respectiv de Episcopia Romană Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea, în baza unor înscrisuri, întocmite pro causa, în favoarea apelantei-reclamante, respectiv adeverinţa din 07 noiembrie 2011 şi adresa din 13 iunie 2012.
Instanţa de apel a făcut, într-adevăr, demersuri pentru aflarea adevărului în cauză, punându-i în vedere apelantei-reclamante să depună la dosar, în măsura în care există la sediul Episcopiei Române Unită cu Roma Greco Catolică Oradea, copia înscrisului emis cu ocazia detaşării preotului D.A. în cadrul Parohiei Voivozi de Simian, din care să reiasă ce atribuţii avea acesta în perioada în care l-a înlocuit pe preotul titular, precum şi extras din Codul canonic referitor la dispoziţia cuprinzând îndatoririle pe care le are un preot când înlocuieşte un alt preot. Răspunsul Episcopiei Greco-Catolice a fost evident formulat în sensul favorizării intimatei-reclamante, cele două entităţi având practic interese ce se identifică, rezultând faptul că atribuţiile preotului D.A. în perioada în care l-a înlocuit pe preotul paroh M.P. se refereau exclusiv la tinerea slujbelor religioase şi că nu există înscrisuri privind detaşarea preotului D.A. la Parohia Voivozii de Simian.
Recurenta, făcând referire la prevederile 91 şi art. 92 C. proc. civ., arată că, în cazul în care nu este găsită persoana căreia îi este adresat actul de procedură, corespondenţa se poate lăsa celui ce în mod obişnuit îl înlocuieşte, aceasta fiind o procedură valabilă. Nu este nevoie de înscrisuri care să ateste delegarea sau de un mandat special pentru a primi o astfel de corespondentă. Astfel a procedat şi factorul poştal din localitatea Voivozii de Simian, care a predat sentinţa primei instanţe preotului D.A.. Acesta, în calitatea sa de protopop, avea în subordine şi Parohia Greco-Catolică Voivozii de Simian. De asemenea, era de notorietate că este persoana care, în mod obişnuit, îl înlocuieşte pe preotul paroh M.P., când acesta este plecat din parohie. Acest fapt rezultă din însăşi actele ce emană de la Episcopia Greco-Catolică, acte prin care nu se contestă faptul că preotul D.A. este persoana care l-a înlocuit pe preotul paroh M.P. o perioadă de timp.
- Pe fondul recursului, recurenta pârâtă susţine că dovezile de la dosar, respectiv, cartea funciară Cheniz, pe care se întemeiază acţiunea în revendicare a reclamantei, precum şi expertiza tehnică dispusă în cauză, au fost analizate cu superficialitate.
Recurenta arată în continuare că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost înscris în cartea funciară în favoarea reclamantei la data de 16 septembrie1888. Din concluziile raportului de expertiză tehnică, specialitatea construcţii, efectuat în cauză de expertul tehnic S.E. reiese că vechimea construcţiei lăcaş de cult edificat pe nr. topografic este de 107 ani, respectiv momentul construirii acestuia, raportat la actele ataşate şi la declaraţiile părţilor, odată cu efectuarea investigaţiilor şi constatărilor la faţa locului, este în perioada anilor 1904-1905.
În şedinţa publică din data de 06 iunie 2013, atunci când a avut loc şi dezbaterea cauzei, fiind termenul imediat următor şedinţei de judecată în cadrul căreia s-a comunicat raportul de expertiză, văzând concluziile expertului, şi raportat la obiectivul fixat, acela de a stabili vechimea construcţiei, anul construirii acesteia raportat la materialele folosite, recurenta susţine că a solicitat revenirea cu adresa la expert, în vederea completării raportului de expertiză în acest sens.
Instanţa de apel a respins în mod injust această solicitare, apreciind în mod superficial că s-a răspuns obiectivelor fixate.
Recurenta consideră că raportul de expertiză nu este lămuritor, deoarece nu se stabileşte în mod indubitabil, pe baza de constatare ştiinţifica (prelevări de probe din materialele de construcţie folosite) anul construirii bisericii. Expertul nu a făcut altceva decât să insereze în raportul său concluziile care se desprind oricum din analiza înscrisurilor ataşate în probaţiune de către pârâtă, dar şi din declaraţiile părţilor. Or, îndrituirea de a interpreta actele şi probele de la dosar revine exclusiv instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cererii, şi nu expertului, căruia i s-a cerut opinia specializată, exprimată pe baza de constatări tehnico-ştiinţifice.
În condiţiile în care se dovedeşte pe baze ştiinţifice că lăcaşul de cult revendicat de cultul greco-catolic, înscris în CF Cheniz încă din anul 1888, a fost construit ulterior acestei date, respectiv cu 17-18 ani mai târziu, respectiv în anii 1904-1905, fiind indiferent de către cine a fost construit, nu există identitate intre imobilul-biserica din satul Voivozii de Simian revendicat de reclamantă şi cel aflat astăzi în posesia parohiei ortodoxe din localitate.
Pentru aceste considerente, recurenta solicită, în principal, casarea hotărârii instanţei de apel cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea completării raportului de expertiză tehnică, în sensul stabilirii vechimii lăcaşului de cult raportat la materialele de construcţie folosite
În subsidiar, solicită să se constate că susţinerile sale au fost demonstrate parţial prin declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, prin sursele istorice (istoricul lăcaşului de cult din 22 martie 1968, istoricul lăcaşului de cult din 01 septembrie 1977, precum şi Hrisovul, Sfinţirea de către Episcopul V.C. din anul 1985), însă au fost confirmate şi de concluziile expertizei tehnice întocmită de expertul tehnic S.E., care atestă că vechimea lăcaşului de cult edificat pe nr. top. 265 înscris în CF Cheniz este de 107 ani, respectiv anul construirii acestuia este în perioada 1904-1905.
Din expunerea motivelor de recurs se constată că acestea pot fi încadrate parţial în prevederile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., aşa încât este nefondată obiecţia intimatei, privind neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de lege.
De asemenea, se constată invocarea greşită, în motivarea recursului, a prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecăţii, căruia instanţa i-ar fi schimbat natura sau înţelesul.
Examinând decizia recurată, prin prisma şi în limitele motivelor de recurs, astfel cum acestea se încadrează în prevederile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Critica recurentei pârâte, raportată la încheierea din 21 iunie 2012, prin care instanţa de apel a respins excepţia tardivităţii apelului, se încadrează în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţinând că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 91 şi 92 alin. (3) C. proc. civ.
Înalta Curte constată că această critică nu este fondată. În considerentele încheierii recurate s-a reţinut că hotărârea primei instanţe a fost comunicată preotului D.A., care, în perioada respectivă, doar l-a înlocuit pe preotul titular în săvârşirea slujbelor religioase, neavând atribuţii de primire a actelor de procedură. Constatând că sentinţa apelată nu a fost comunicată reprezentantului legal al parohiei reclamante, curtea de apel a constatat că apelul nu a fost declarat cu depăşirea termenului procedural, motiv pentru care a respins excepţia tardivităţii apelului, invocată de pârâtă.
În recurs, pârâta susţine că această concluzie a instanţei de apel s-a bazat pe înscrisuri întocmite pro causa de forurile superioare ale apelantei reclamante.
Această susţinere nu poate fi primită, în condiţiile în care însăşi recurenta recunoaşte chiar în motivarea recursului că răspunsul forului clerical superior a fost transmis ca urmare a solicitării de relaţii de către instanţa de apel (adresa emisă la data de 30 ianuarie 2012, fila 41 dosar apel), pentru a se lămuri care erau limitele atribuţiilor preotului înlocuitor.
Faptul că relaţiile în acest sens au fost furnizate de forul superior al apelantei reclamante nu poate conduce de plano la înlăturarea acestora, ca fiind subiective. Recurenta nu a indicat un alt for care ar fi putut furniza relaţii obiective şi nici nu a dovedit că împrejurările atestate prin răspunsul Episcopiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea ar fi contrare realităţii.
Având în vedere că, potrivit răspunsului emanând de la episcopie, preotul D.A., căruia i s-a comunicat sentinţa primei instanţe, nu avea delegate atribuţii juridice de reprezentare a Parohiei Voivozii de Şimian în perioada în care l-a înlocuit pe preotul paroh M.P., iar activitatea acestuia s-a limitat la ţinerea slujbelor religioase, concluzia instanţei de apel, în sensul că hotărârea a fost comunicată unei persoane care nu era abilitată să primească acte de procedură pentru apelanta reclamantă, este corectă.
Invocarea prevederilor art. 91 cu referire la art. 92 alin. (3) C. proc. civ., de către recurenta pârâtă, este greşită, deoarece dispoziţiile legale invocate reglementează ipoteze străine de cea în speţă.
Art. 91 C. proc. civ. se referă la comunicarea actului de procedură ”funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei„. Din probele administrate de instanţa de apel a rezultat că preotul D.A. nu îndeplinea vreuna dintre aceste calităţi în raport cu parohia reclamantă.
Art. 92 alin. (3) C. proc. civ. reglementează două ipoteze distincte, ambele fără vreo legătură cu prezenta cauză. Prima este situaţia în care cel citat nu se găseşte la domiciliu, caz în care citaţia se înmânează unei persoane din familie, sau, în lipsă, oricărei alte persoane care locuieşte cu dânsul, sau care, în mod obişnuit, primeşte corespondenţa (referirea textului legal la ”domiciliu”, ”persoană din familie”, ”persoană care locuieşte cu dânsul”, conducând clar la concluzia că norma este aplicabilă în cazul în care cel citat este o persoană fizică, ceea ce nu este cazul în speţă). Cea de-a doua este situaţia hotelurilor sau clădirilor compuse din mai multe apartamente, dacă nu s-a indicat camera sau apartamentul în care cel citat locuieşte, caz în care citaţia se comunică administratorului, portarului sau celui ce în mod obişnuit îl înlocuieşte (ipoteză inaplicabil în speţă, deoarece imobilul la care s-a efectuat procedura de comunicare a sentinţei nu este unul de felul celor indicate în textul legal).
Calitatea de protopop a preotului D.A. nu-i conferă acestuia calitatea de reprezentant legal al parohiei, pentru a putea primi în mod valabil acte de procedură în numele acesteia, iar împrejurarea că obişnuia să îl înlocuiască pe preotul paroh M.P., când acesta era plecat din parohie, trebuie privită prin prisma limitelor în care opera această înlocuire, respectiv, pentru ţinerea slujbelor religioase, aşa cum rezultă din răspunsul episcopiei.
În ceea ce priveşte criticile ce vizează decizia pronunţată de instanţa de apel, recurenta pârâtă susţine, în esenţă, că în mod greşit i s-a respins cererea de completare a raportului de expertiză, nefiind lămurită situaţia de fapt cu privire la anul construirii lăcaşului de cult. Recurenta susţine că imobilul actual nu este acelaşi cu cel care a fost intabulat iniţial în anul 1888 în proprietatea reclamantei. O astfel de critică poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât vizează pretinsa greşeală a instanţei de apel în aplicarea normelor legale referitoare la rectificarea cărţii funciare şi revendicare pentru alt imobil decât cel care a constituit proprietatea reclamantei.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte anul construirii lăcaşului de cult, între considerentele deciziei din apel şi ceea ce se susţine în motivarea recursului nu există nicio contradicţie. La pagina 9 din decizia recurată, instanţa de apel a reţinut, în acord cu punctul de vedere al recurentei exprimat în motivarea recursului, că: ”Potrivit raportului de expertiză întocmit de expert S.E. (…) lăcaşul de cult a fost construit în anii 1904 - 1905 (…)”.
Ca atare, situaţia de fapt sub aspectul anului construirii lăcaşului de cult nu constituia o controversă, pentru a se justifica, aşa cum a solicitat recurenta, revenirea la expert cu solicitarea de a se stabili vechimea construcţiei în funcţie de materialele folosite.
Ceea ce instanţa a reţinut contrar susţinerilor recurentei a fost împrejurarea că lăcaşul de cult a fost construit de ”credincioşii greco-catolici de atunci, pe locul unde a existat o biserică veche din lemn”, iar în anii care au urmat preluării de către stat s-au efectuat doar lucrări de investiţii.
În recurs, recurenta pârâtă solicită a se reevalua probele administrate, pentru a se ajunge la o situaţie de fapt contrară celei reţinute de instanţa de apel, respectiv, pentru a se reţine că lăcaşul de cult a fost construit de credincioşii ortodocşi în anii1904-1905.
Pe de o parte, o astfel de solicitare este incompatibilă cu structura căii extraordinare de atac a recursului, care nu permite reanalizarea probelor, ci doar cenzurarea hotărârii recurate din perspectiva motivelor de nelegalitate limitativ prevăzute de lege.
Pe de altă parte, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, iar recurenta nu a contestat în recurs, perioada în care lăcaşul de cult a fost reconstruit (anii 1904-1905) este situată din punct de vedere cronologic anterior momentului preluării acestuia de către stat, moment până la care imobilul a continuat să rămână în proprietatea tabulară a reclamantei. Concluzia logică este aceea că la momentul preluării, lăcaşul de cult era cel reconstruit. Or, verificarea identităţii de imobil trebuie raportată la situaţia acestuia la data preluării de către stat, neavând nicio relevanţă împrejurarea că anterior, în anul 1888, pe locul bisericii reconstruite existase o altă biserică din lemn.
În raport cu aceste considerente, constatând că recurenta nu a invocat alte critici de nelegalitate şi nu se identifică motive de recurs de ordine publică, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimată, constând în contravaloarea transportului (factura din 14 din 20 ianuarie 2014 emisă de C.N.T.A.R.T. SA) pentru reprezentatul acesteia, prezent la termenul de judecată din 6 februarie 2014.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Voivozii de Şimian împotriva deciziei nr. 37 din 13 iunie 2013 şi încheierii din 21 iunie 2012 ale Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Obligă pe recurenta pârâtă la plata sumei de 706 lei, către intimata reclamantă Parohia Greco-Catolică Voievozii de Şimian.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 396/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 261/2014. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
