ICCJ. Decizia nr. 433/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 433/2014
Dosar nr. 4229/1/2013
Şedinţa publică din 11 februarie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 04 mai 2007, V.V., I.C. şi M.G.E. au contestat, în temeiul Legii nr. 10/2001, legalitatea dispoziţiei nr. 2502 din 17 februarie 2004 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 453 m.p., situat în Bucureşti, sectorul 1, iar în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtului la emiterea unei oferte constând într-o măsură reparatorie prin echivalent, în concret, în compensare cu un alt teren situat în aceeaşi zonă şi având aceeaşi suprafaţă, iar în cazul în care nici al doilea capăt de cerere nu se poate realiza, contestatoarele au solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei oferte de plată a unor despăgubiri.
Prin sentinţa nr. 1546 din 03 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de contestatoarele V.V., I.C. şi M.G.E., în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Primăria Municipiului Bucureşti.
A dispus obligarea pârâţilor să emită dispoziţie motivată cuprinzând propunerea de măsuri reparatorii, prin acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
A respins capătul 1 din acţiune, ca tardiv formulat.
A respins capătul al doilea din acţiune ca neîntemeiat şi a luat act că reclamantele nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 158 pronunţată la 03 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de contestatoarele V.V., I.C. şi M.G.E. împotriva sentinţei civile nr. 1546/2007 a Tribunalului Bucureşti.
A desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
După desfiinţare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 15439/3/2007, la data de 18 mai 2009.
Ulterior, la data de 08 martie 2010, contestatoarele I.C., V.V. şi M.G.E. au formulat, în temeiul art. 57-58 C. proc. civ., cerere de chemare în judecată a SC P.I.S. SRL, solicitând introducerea acestei societăţi în cauza dedusă judecăţii.
În motivare s-a arătat că, la data de 26 martie 2009, a intervenit între contestatoare şi L.M., contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat de BNPA L.D., prin care i-au vândut acestuia, fără nici o rezervă, toate drepturile litigioase ce rezultă din Dosarul nr. 15439/3/2007, toate drepturile succesorale decurgând din certificatul de moştenitor din 10 noiembrie 1993, privind revendicarea imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1, compus din teren în suprafaţă de 453 m.p., precum şi toate drepturile decurgând din notificările formulate către primărie în baza legilor speciale, acest drept transmis nelimitându-se doar la obiectul dosarului mai sus menţionat, cumpărătorul L.M. subrogându-se astfel în toate drepturile şi obligaţiile vânzătoarelor cu privire la imobilul în cauză.
Ulterior, L.M. şi L.E.M. au vândut, la rândul lor, fără nici o rezervă, către SC P.I.S. SRL, toate drepturile litigioase dobândite în baza contractului de vânzare-cumpărare din 26 martie 2009 autentificat de BNPA L.D., societatea cumpărătoare substituindu-se în toate drepturile şi obligaţiile vânzătorilor, fiind în drept a continua procesul, precum şi toate litigiile ce se vor naşte în legătură cu litigiul ce face obiectul contractului.
La termenul din 08 martie 2010, tribunalul a luat act de transmiterea calităţii procesuale active către SC P.I.S. SRL, datorită încheierii contractelor de vânzare de drepturi litigioase succesive, respingând cererea de chemare în judecată a altor persoane.
Prin sentinţa civilă nr. 758 din 25 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte contestaţia formulată de contestatoarea SC P.I.S. SRL în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Primăria Municipiului Bucureşti, a menţinut dispoziţia nr. 2502 din 17 februarie 2004, a respins cererea de obligare a pârâtului la emiterea dispoziţiei care să cuprindă propunere de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma bunurilor acordate în compensare, a obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti pentru terenul în suprafaţă de 453 m.p. (ocupat de Piaţa D.), situat în sector 1, Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 476/A din 04 mai 2011, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de contestatoarea SC P.I.S. SRL şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 758 din 25 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Împotriva deciziei nr. 476/A din 04 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs contestatoarea SC P.I.S. SRL, prin lichidator BNP C. SPRL, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, desfiinţării sentinţei apelate şi, pe fondul cauzei, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 453 m.p., situat în Bucureşti, sector 1.
Recurenta a aratat că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu ignorarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, care dispun, în mod imperativ, că imobilele preluate abuziv se restituie în natură, invocând, în acest sens, şi Deciziile nr. 136/1998 şi nr. 246/2000 ale Curţii Constituţionale.
Totodată, a mai arătat recurenta, decizia din apel a fost dată cu încălcarea art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în opinia sa terenul fiind ocupat de o construcţie uşor demolabilă şi neafectat de utilitate publică, putând fi restituit în natură.
În mod nelegal, a susţinut recurenta, instanţa a asimilat piaţa agroalimentară cu sintagma „amenajare de utilitate publică”, apreciind enumerarea prevăzută de art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ca fiind una exhaustivă, şi nu limitativă.
Recurenta a criticat decizia atacată şi sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., în sensul că, în măsura în care probele nu erau îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a cauzei, trebuia să se dispună completarea lor, prin efectuarea de adrese către pârâtă, prin care să solicite acesteia, să verifice situaţia imobilelor ce pot fi oferite în compensare.
Prin decizia nr. 643 din 12 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea SC P.I.S. SRL prin lichidator BNP C. SPRL împotriva deciziei nr. 476/A din 04 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, următoarele:
Suprafaţa de 453 m.p., situată în Bucureşti, sector 1, se află în incinta unei pieţe agroalimentare, amenajate ca atare, ambele instanţe, de fond şi de apel, apreciind că această destinaţie este una de utilitate publică, ceea ce împiedică restituirea în natură a terenului afectat unei amenajări de utilitate publică, în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din H.G. nr. 250 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
S-a mai reţinut că nu se poate ignora împrejurarea că tonetele sau chioşcurile destinate comerţului mărunt, deşi acestea reprezintă, în sine, construcţii uşoare sau demontabile sunt amplasate în incinta pieţei menţionate.
În acest context, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că restituirea în natură a terenului pe care se află construcţiile demontabile, în incinta pieţei, nu este posibilă.
Caracterul de utilitate publică al pieţelor este reglementat expres în art. III pct. 2 din Anexa 1 a Legii nr. 213/1998, în care sunt menţionate şi pieţele comerciale, ca bun aparţinând domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale. Aşadar, întrucât norma nu distinge, sunt avute în vedere inclusiv pieţele agroalimentare.
Însă, nu caracterul de bun aparţinând domeniului public al pieţei în discuţie constituie impedimentul la restituirea în natură a terenului, ci natura sa de amenajare de utilitate publică.
De altfel, acest spaţiu corespunde definiţiei unei „amenajări de utilitate publică” din art. 10.3 din Normele metodologice, aceea de amenajare destinată „a deservi nevoile comunităţii”, respectiv pentru folosul locuitorilor din zonă, piaţa fiind amplasată într-un zonă de locuinţe.
Nici critica referitoare la lipsa rolului activ al instanţelor de fond în suplimentarea probatoriilor referitoare la lămurirea în întregime a cauzei, în sensul că trebuia să se dispună completarea lor, prin efectuarea de adrese către pârâtă prin care să solicite acesteia să verifice situaţia imobilelor ce pot fi oferite în compensare, nu a putut fi primită, ca fondată.
Conform art. 26 alin. (1), dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită, potrivit legii, cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie/dispoziţie motivată să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă, sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Din interpretarea dispoziţiilor legale, s-a reţinut că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent persoanelor îndreptăţite depinde de voinţa unităţii notificatoare şi de existenţa efectivă a acestor bunuri sau servicii în patrimoniul unităţii deţinătoare.
În cauză, însă, nu s-a putut reţine încălcarea acestor dispoziţii care consacră prioritatea acordării unui teren în compensare, în cazul stabilirii măsurilor reparatorii în echivalent cuvenite reclamantei, ca urmare a nelămuririi împrejurărilor de fapt relevante pe acest aspect, criticile formulate în acest sens nefiind întemeiate.
Potrivit pct. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, măsura compensării în echivalent se poate acorda de către entitatea obligată la restituire, atunci când aceasta deţine bunuri sau servicii disponibile.
În concluzie, rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii de drept, respectiv cel al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, în cauză, reclamanta având posibilitatea de a propune şi administra probatorii.
Împotriva deciziei nr. 643 din 13 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a formulat, la data de 19 august 2013 (cu plic din 14 august), contestaţie în anulare SC P.I.S. SRL.
Aceasta a solicitat admiterea contestaţiei, anularea deciziei atacate, în sensul rejudecării recursului declarat de contestatoare şi admiterii lui, modificării deciziei nr. 476/A din 04 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, admiterii contestaţiei, cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 453 m.p. situat în Bucureşti, sector 1.
Contestaţia în anulare a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în sensul că instanţa de recurs a omis a cerceta toate motivele de recurs.
Astfel, în dezvoltarea contestaţiei în anulare s-a făcut referire la situaţia în care imobilul-construcţie edificat pe terenul în litigiu este o construcţie neautorizată, care, indiferent de caracterul său de utilitate publică, nu exceptează terenul pe care este amplasată, de la restituirea în natură, şi o astfel de situaţie nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, această critică nefiind examinată în recurs.
Solicitând admiterea contestaţiei în anulare, cu consecinţa admiterii recursului declarat de aceasta, se arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 restituirea se face prin echivalent, doar atunci când pe terenul a cărui restituire s-a solicitat au fost edificate construcţii noi, autorizate, urmând ca terenurile pe care au fost ridicate construcţii neautorizate, să fie restituite în natură, indiferent de destinaţie acestora.
Contestatoarea a susţinut, totodată, că instanţa de recurs nu a analizat, motivul pentru care o construcţie neautorizată este de natură a împiedica restituirea în natură a terenului pe care aceasta este amplasată, în condiţiile în care legea specială a stabilit prevalenţa principiului restituirii în natură, de esenţa caracterului repartor al actului normativ menţionat.
A mai precizat contestatoarea că o altă critică neanalizată în recurs a fost circumscrisă motivului referitor la ignorarea unor înscrisuri depuse în faza recursului, în sensul dovedirii neautorizării construcţiei edificate pe terenul ce formează obiectul litigiului de faţă. În concret, contestatoarea a susţinut că a depus la dosar înscrisuri cu care a făcut dovada demersurile realizate de aceasta la Serviciul Arhivă Acte Administrative din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti.
S-a menţionat astfel că au fost depuse adresele din 07 august 2012 şi din 05 septembrie 2012 emise de Primăria Municipiului Bucureşti, iar instanţa de recurs a omis a cerceta şi analiza motivul de recurs şi s-a susţinut că pe terenul ce formează obiectul litigiului de faţă se află o constucţie nouă, demontabilă, care nu a fost autorizată în condiţiile legii, ceea ce, în temeiul dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dă dreptul contestatoarei de a beneficia de restituirea în natură a terenului.
Contestatoarea a evidenţiat şi încălcarea de către instanţa de recurs a prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea pronunţată trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, în pronunţarea soluţiei sale.
Contestaţia în anulare este nefondată şi urmează a fi respinsă pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Fiind reglementată ca o cale extraordinară de atac de retractare, contestaţia în anulare specială este caracterizată prin caracterul strict şi limitativ al motivelor pe care le prevede.
În speţă, ipoteza descrisă de teza a II-a a art. 318 alin. (1) din cod, pe care se întemeiază în drept contestaţia în anulare, priveşte omisiunea instanţei de a cerceta motivele de recurs, în întregul lor, contestatoarea invocând nepronunţarea şi neexaminarea de către instanţa de recurs a unor critici referitoare la construcţiile demontabile, ridicate fără autorizaţie, în mod nelegal şi la ignorarea de către instanţa de recurs a probatoriilor (înscrisuri) administrate în recurs, în raport de care, indiferent de caracterul terenului de utilitate publică, în mod eronat, instanţa a apreciat că acesta nu poate fi restituit în natură.
Totodată, se arată de către contestatoare, că instanţa de recurs nu a analizat critica referitoare la greşita nerestituire a terenului, în raport de interpretatea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Verificând conţinutul considerentelor deciziei nr. 643 din 12 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa reţine că, dimpotrivă, instanţa de recurs a analizat motivele de recurs, pretins a fi necercetate, aşa încât, apreciază că nu se poate considera că există omisiunea pretinsă de art. 318 alin. (1) teza finală, criticile pretins nesoluţionate fiind, în realitate, supuse analizei şi amplu motivate, cu respectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Aşa fiind, este de observat că instanţa de recurs a analizat prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
A statuat instanţa de recurs că, raportat la aceste dispoziţii legale, potrivit expertizei efectuate în cauză, s-a reţinut că pe terenul în litigiu este amenajată Piaţa D., fiind edificată o construcţie metalică ce acoperă întreaga suprafaţă, fiind lipsit de relevanţă, faptul că pe teren este edificată o construcţie uşoară sau demontabilă, întrucât imposibilitatea restituirii în natură nu este determinată de existenţa construcţiei, ci de destinaţia dată terenului.
Astfel, instanţa de recurs a reţinut că suprafaţa de 453 m.p., situată în Bucureşti, sector 1, se află în incinta unei pieţe agroalimentare, amenajată ca atare, ambele instanţe, de fond şi de apel, apreciind că această destinaţie este una de utilitate publică, ceea ce împiedică restituirea în natură a terenului afectat unei amenajări de utilitate publică, în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din H.G. nr. 250 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Instanţa de control judiciar, în recurs, a analizat critica referitoare la construcţiile demontabile şi a statuat în sensul că nu se poate ignora împrejurarea că tonetele sau chioşcurile destinate comerţului mărunt, deşi acestea reprezintă, în sine, construcţii uşoare sau demontabile sunt amplasate în incinta pieţei menţionate.
Astfel, posibilitatea restituirii în natură a terenului nu se raportează la evaluarea individuală a acestor construcţii, ci la spaţiul pieţei, constatându-se că prevalează caracterul de utilitate publică al amenajării destinate a deservi nevoile comunităţii din zonă.
În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că restituirea în natură a terenului pe care se află construcţiile demontabile, în incinta pieţei, nu este posibilă, deoarece caracterul de utilitate publică al spaţiului în discuţie reprezintă premisa analizei naturii măsurilor reparatorii.
Aşa fiind, nu se poate reţine omisiunea, din eroare, a instanţei de recurs de a analiza criticile privind imposibilitatea restituirii terenului.
Mai mult, este de observat că instanţa de control judiciar extraordinar, a evidenţiat în cadrul analizei sale, caracterul de utilitate publică al pieţelor şi a stabilit că acesta este reglementat expres în art. III pct. 2 din Anexa 1 a Legii nr. 213/1998, în care sunt menţionate şi pieţele comerciale, ca bun aparţinând domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale. Aşadar, întrucât norma nu distinge, sunt avute în vedere inclusiv pieţele agroalimentare.
Instanţa de recurs a precizat, totodată, că nu caracterul de bun aparţinând domeniului public al pieţei în discuţie constituie impedimentul la restituirea în natură a terenului, ci natura sa de amenajare de utilitate publică, în sensul art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Conform art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor libere este limitată de destinaţia şi suprafaţa acestora, în maniera de a nu afecta căile de acces (străzi, alei, trotuare, parcări amenajate şi alte asemenea), existenţa şi utilizarea amenajărilor subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi alte asemenea), ori amenajările de utilitate publică ale localităţilor, respectiv suprafeţele de teren destinate a deservi căile de comunicaţie (străzi, alei, trotuare, etc.), dotările tehnico-edilitare subterane, amenajările de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcări, grădini publice, pieţe şi altele.
Au fost avute în vedere, la determinarea terenului liber, atât servituţile legale, cât şi documentaţiile de amenajarea teritoriului şi de urbanism.
Chiar dacă norma menţionată nu include explicit pieţele agroalimentare în categoria amenajărilor de utilitate publică, se observă că enumerarea legală este exemplificativă (se permite continuarea listei prin sintagma „şi altele asemenea”), iar spaţiul în discuţie este de utilitate publică, după cum s-a arătat anterior.
De altfel, acest spaţiu corespunde definiţiei unei „amenajări de utilitate publică” din art. 10.3 din Normele metodologice, aceea de amenajare destinată „a deservi nevoile comunităţii”, respectiv pentru folosul locuitorilor din zonă, piaţa fiind amplasată într-un zonă de locuinţe.
Aşadar, nu se poate reţine incidenţa art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în sensul omisiunii instanţei de a cerceta acest motiv de recurs, întrucât, prin considerentele ample din decizia nr. 643 din 12 februarie 2013, Înalta Curte a apreciat că este lipsit de relevanţă faptul că pe teren este edificată o construcţie uşoară sau demontabilă, întrucât imposibilitatea restituirii în natură nu este determinată de existenţa construcţiei, ci de destinaţia dată terenului.
Nu se poate reţine omisiunea instanei de recurs de a analiza dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de proba cu înscrisuri administrată în recurs, potrivit art. 305 C. proc. civ., întrucât această critică a format obiectul analizei instanţei de control judiciar (în recurs), care a răspuns argumentat în considerente din decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare.
„Nici critica referitoare la lipsa rolului activ al instanţelor de fond în suplimentarea probatoriilor referitoare la lămurirea în întregime a cauzei, în sensul că trebuia să se dispună completarea lor, prin efectuarea de adrese către pârâtă prin care să solicite acesteia să verifice situaţia imobilelor ce pot fi oferite în compensare, nu a putut fi primită, ca fondată.
De altfel, înscrisurile depuse în recurs de către contestatoarea SC P.I.S. SRL emise de Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul Arhivă Acte Administrative, vizează imobilul situat în str. R.B., nr. 1, colţ cu Calea D., nr. 182, iar potrivit suplimentului la raportul de expertiză tehnică judiciară aflat la dosar de apel nr. 15439/3/2007 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în prezent Piaţa D. are ca adresă str. R.B., nr. 3-5, sectorul 1, Bucureşti. Contestatoarea nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză şi nici la completarea depusă de expert, menţionată anterior.”
Ca atare, contestaţia în anulare este nefondată, fiind pe deplin argumentată soluţia pronunţată de instanţa de recurs, prin decizia nr. 643 din 12 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, şi cu privire la examinarea în concret a tuturor motivelor deduse prin cererea de recurs.
Susţinerile contestatoarei, subsumate motivului contestaţiei în anulare reglementat de dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. nu sunt fondate, întrucât cercetarea considerentelor deciziei atacate evidenţiază că instanţa de recurs a răspuns tuturor criticilor din recurs, lipsind, aşadar orice temei pentru a se putea reţine incidenţa motivului contestaţiei în anulare, mai sus evocat.
Or, natura acestei căi extraordinare de atac, aceea de retractare, şi nu de reformare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, indiscutabil, nu permite cenzura legalităţii deciziei atacate, în sensul celor dorite de contestatoare.
Aşadar, este evident că scopul formulării prezentei contestaţii în anulare este acela al rejudecării recursului, or, în cazul concret dedus judecăţii, fiind analizate pe larg toate criticile din recurs, contestaţia în anulare va fi respinsă, nefiind incident motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC P.I.S. SRL, prin lichidator judiciar BNP C. SPRL, împotriva deciziei nr. 643 din 12 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 432/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 418/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
