ICCJ. Decizia nr. 436/2014. Civil. Asigurări sociale. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 436/2014
Dosar nr. 2205/1/2012
Şedinţa publică din 11 februarie 2014
Asupra cererii de revizuire de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 84 din 19 ianuarie 2011, Tribunalul Bacău a respins excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei. A respins, ca nefondată, contestaţia formulată de B.N. în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Bacău, prin care a solicitat anularea deciziilor din 26 februarie 2010 şi din 05 iunie 2010, emise de intimată şi redobândirea sumei reţinută, nelegal.
Soluţia pronunţată de tribunal a fost menţinută de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, care, prin decizia nr. 47 din 16 ianuarie 2012 a respins, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul B.N. împotriva sentinţei civile nr. 84 din 19 ianuarie 2011 a Tribunalului Bacău.
Pentru a decide astfel, în esenţă, instanţa de recurs a reţinut că emiterea celor două decizii contestate prin care s-a stabilit iniţial pensia contestatorului şi, apoi, debitul sunt consecinţa unei erori în stabilirea şi plata drepturilor de pensie, întemeiată pe reţinerea greşită a codul numeric personal, al soţiei contestatorului, deşi trebuia avut în vedere, evident, codul numeric personal al contestatorului.
Această eroare comisă de intimată a condus la stabilirea, prin decizia emisă iniţial, a unor drepturi de pensie necorespunzătoare situaţiei juridice a contestatorului, avându-se în vedere datele personale ale soţiei acestuia, deşi aceasta nu era îndreptăţită la pensie.
Drepturile astfel stabilite (punctajul şi cuantumul pensiei) erau superioare celor cuvenite contestatorului, rezultând o diferenţă de 6.306 RON, aferentă perioadei de prescripţie prevăzută de art. 187 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, în forma în vigoare la data emiterii deciziei.
Constatând că a comis erori în stabilirea dreptului la pensie, în mod legal, intimata a procedat la revizuirea drepturilor stabilite, potrivit dispoziţiilor art. 89 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, iar pentru debitul constatat a emis dispoziţia din 26 februarie 2010 pentru suma încasată necuvenit, în conformitate cu prevederile art. 187 alin. (1), (4) teza I din actul normativ sus-menţionat.
Împotriva deciziei nr. 47 din 16 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, a formulat cerere de revizuire, la data de 21 martie 2012, contestatorul B.N., fără a indica decizia a cărei anulare o solicită, precum şi temeiul de drept al cererii de revizuire, reiterând situaţia de fapt şi erorile făcute de intimată, cu privire la stabilirea pensiei.
Cererea de revizuire a primit termen de judecată la data de 13 noiembrie 2012, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Constatând că la termenul stabilit (13 noiembrie 2012) niciuna dintre părţi nu s-a înfăţişat la strigarea cauzei şi nu s-a solicitat în scris judecarea în lipsă, Înalta Curte prin încheierea pronunţată la acel termen a dispus suspendarea judecăţii cererii de revizuire, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
De la această dată, niciuna dintre părţi nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina, astfel că Înalta Curte, din oficiu, a repus cauza pe rol prin rezoluţia de la 09 decembrie 2013, în vederea discutării perimării, acordând termen la data de 11 februarie 2014, pentru când a citat legal părţile.
Înalta Curte constată perimată cererea de revizuire pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”.
În accepţiunea textului procedural mai sus evocat, perimarea este reglementată de legiuitor ca o sancţiune aplicată părţilor, determinată de atitudinea culpabilă a acestora, manifestată tocmai prin lipsa de stăruinţă în soluţionarea litigiului, având un caracter mixt, atât de sancţiune, cât şi de desistare de la judecată.
În definirea perimării, rămânerea în nelucrare a pricinii şi culpa părţii sunt două elemente esenţiale, sancţiunea procedurală extinzându-şi domeniul de aplicare şi asupra căilor de atac.
Aşa fiind, pentru a interveni perimarea, legea de procedură cere îndeplinirea cumulativă a două condiţii, şi anume: cauza să rămână în nelucrare din vina părţii, iar rămânerea în nelucrare să dureze cel puţin un an, în materie civilă.
În raport de aceste considerente şi având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, interval de timp în care părţile nu au efectuat niciun act de procedură, observând că nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte în temeiul art. 252 C. proc. civ., va constata din oficiu, perimată cererea de revizuire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată perimată cererea de revizuire formulată de revizuentul B.N. împotriva deciziei nr. 47 din 16 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 494/2014. Civil. Strămutare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
