ICCJ. Decizia nr. 535/2014. Civil. Constatare nulitate act. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 535/2014
Dosar nr. 58872/3/2010
Şedinţa publică de la 13 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. 5034 din 10 februarie 2009, reclamantul F.M.A. a chemat în judecată pe pârâta C.N.A.D.N.R., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 73 din 27 ianuarie 2009, ca fiind nelegală şi netemeinică faţă de dispoziţiile art. 41 şi 268 alin. (2) C. muncii, reintegrarea sa în funcţia avută anterior emiterii deciziei contestate şi plata drepturilor salariale cuvenite până la efectiva reintegrare în funcţie, constând în diferenţa salarială dintre salariul avut anterior modificării unilaterale şi cel efectiv încasat ca urmare a emiterii deciziei de modificare a contractului de muncă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost angajat al pârâtei în funcţia de director al Direcţiei Valorificare Resurse Proprii numit prin Decizia nr. 864 din 12 septembrie 2008, încheind în acest sens Actul adiţional nr. 1.036 din 12 septembrie 2008 la contractul de muncă. La data de 27 ianuarie 2009, i s-a comunicat Decizia nr. 73 emisă de către Directorul Adjunct al C.N.A.D.N.R. prin care i s-a adus la cunoştinţă că începând cu aceeaşi dată a fost retrogradat din funcţie şi numit în funcţia de economist la Biroul Utilizarea Zonei Drumurilor din cadrul aceleiaşi direcţii în care a deţinut funcţia de director.
Reclamantul a apreciat că respectiva decizie este nelegală, întrucât reprezintă o modificare unilaterală a contractului de muncă sub aspectul funcţiei şi al salariului contrar dispoziţiilor art. 41 şi 48 C. muncii.
La termenul de judecată din 23 noiembrie 2009 instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale în soluţionarea cauzei.
Prin Sentinţa civilă nr. 7.346 din 23 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi, în consecinţă, declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.
Prin Sentinţa civilă nr. 644/CM din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Argeş a fost respinsă excepţia lipsei de obiect, a fost admisă acţiunea formulată de contestatorul F.M.A., în contradictoriu cu intimata C.N.A.D.N.R. SA, a fost constatată nulitatea absolută a Deciziei nr. 73 din 27 ianuarie 2009; s-a dispus reintegrarea contestatorului pe postul avut anterior emiterii deciziei contestate. A fost obligată intimata la plata drepturilor salariale constând în diferenţa salarială dintre salariul avut anterior modificării unilaterale şi cel efectiv încasat ca urmare a emiterii deciziei de modificare a contractului de muncă, începând cu data de 27 ianuarie 2009 până la reintegrarea efectivă, sume actualizate în raport de rata inflaţiei la data plăţii efective, precum şi la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs intimata C.N.A.D.N.R. SA, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti sub nr. 5034/3/2009.
Prin Decizia civilă nr. 1336/R-CM din 16 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti a fost admis recursul declarat de recurenta-intimată C.N.A.D.N.R. SA împotriva Sentinţei civile nr. 644/CM din 23 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. 5034/3/2009 în contradictoriu cu intimatul F.M.A., a fost casată sentinţa şi trimisă cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cauza a fost înregistrată sub nr. 58872/3/2010, primul termen de judecată fiind acordat în sistem informatizat pentru data de 6 decembrie 2010.
La data de 6 iunie 2011, C.N.A.D.N.R. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, dar şi excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei comerciale, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii.
Prin Sentinţa civilă nr. 7.558 din 29 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. 58872/3/2010, cererea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că prin cererea introductivă dedusă judecăţii, astfel cum a fost formulată iniţial şi precizată la termenul de judecată din 13 septembrie 2011, reclamantul contestă legalitatea emiterii deciziei de încetare a atribuţiilor sale de director al Direcţiei Valorificare Resurse Proprii, din cadrul structurii organizatorice a pârâtei (celelalte capete de cerere fiind consecinţa primului şi urmează soarta acestuia).
Tribunalul a reţinut că, în cauză, Curtea de Apel Piteşti, în soluţionarea recursului declarat împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Argeş (urmare a cererii reclamantului întemeiată pe dispoziţii de dreptul muncii), prin Decizia nr. 1.336/R-CM din 16 septembrie 2010 (în dosarul nr. 5034/3/2009), a admis recursul formulat de recurenta-intimată C.N.A.D.N.R. SA, a casat Sentinţa recurată nr. 644/CM din 23 aprilie 2010 şi a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, spre competentă soluţionare în prima instanţă.
În considerentele acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că, în mod greşit, pricina a fost soluţionată de către Tribunalul Argeş, deoarece litigiul are o natură comercială, examinarea unei decizii de trecere de pe funcţia de director al societăţii într-o funcţie de execuţie, cum este cazul reclamantului, fiind de competenţa tribunalului comercial. S-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., capătul principal de cerere fiind neevaluabil în bani.
Instanţa de recurs a mai stabilit şi că, potrivit dispoziţiilor art. 152 din Legea nr. 31/1990, care fac trimitere la dispoziţiile art. 1371 alin. (3), directorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă, iar dacă directorii au fost desemnaţi dintre salariaţi, contractul individual de muncă este suspendat pe durata mandatului, (articolele 143 şi 1431 din Legea nr. 31/1990 reglementând procedura de numire şi de revocare a directorilor societăţii pe acţiuni).
Prin urmare, printr-o decizie irevocabilă, pronunţată de o instanţă de recurs, s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului, în primă instanţă, de către Tribunalul Bucureşti, ca instanţă comercială şi, deci, aplicarea dispoziţiilor corespunzătoare din Legea nr. 31/1990. Or, în conformitate cu prevederile art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
S-a reţinut că tribunalul trebuie să analizeze pricina prin raportare la dispoziţiile din Legea nr. 31/1990 care reglementează revocarea directorilor din cadrul unei societăţi pe acţiuni, deci dispoziţii de drept societar, neputând analiza temeinicia cererii reclamantului prin raportare la dispoziţiile de dreptul muncii invocate de către acesta.
Potrivit dispoziţiilor art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, "Directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie. în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor daune-interese." Aşadar, legea reglementează o revocare "ad nutum" a mandatului acordat directorilor, aceştia neputând solicita reintegrarea lor, ci doar despăgubiri, în cazul în care revocarea a fost fără justă cauză.
În cauza de faţă, reclamantul a formulat o acţiune prin care contestă însăşi decizia sa de revocare şi solicită drepturile băneşti (salariale) cuvenite, fără a fi formulat însă o acţiune prin care să solicite despăgubiri în temeiul art. 1431din Legea nr. 31/1990.
Având în vedere că judecătorul nu poate acorda altceva decât ceea ce s-a cerut (art. 129 C. proc. civ. alin. (6)), trebuind să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, instanţa nu poate să analizeze dacă reclamantul este îndreptăţit la daune interese în condiţiile art. 1431 din Legea nr. 31/1990.
Analizând conţinutul concluziilor scrise, depuse la dosar la data de 21 mai 2012, Tribunalul a reţinut faptul că reclamantul practic şi-a modificat acţiunea, cu ocazia concluziilor, fiind indicat un nou temei de drept, şi reformulate pretenţiile de la pct. 3. Astfel, reclamantul invocă art. 1431 din Legea nr. 31/1990 republicată, respectiv la pct. 3 al cererii sale, solicită obligarea pârâtei C.N.A.D.N.R. SA la plata de daune-interese în cuantum de 177.703 RON reprezentând remuneraţia ce i s-ar fi cuvenit reclamantului de la data revocării şi până la data de 30 septembrie 2011.
În procesul civil, guvernat de principiul disponibilităţii, reclamantul este cel care învesteşte instanţa cu soluţionarea unui litigiu, reclamantul fiind cel care stabileşte şi obiectul pricinii (art. 112 pct. 3 şi 7203 lit. c) C. proc. civ.). Acest obiect poate fi modificat pe parcursul procesului, printr-o cerere modificatoare, dar care nu poate fi formulată de reclamant decât într-un anumit termen.
Potrivit art. 132 C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea termenului. Ca atare, reclamantul poate să modifice cererea la prima zi de înfăţişare (care, potrivit art. 134 C. proc. civ. este acel termen la care părţile, legal citate, pot pune concluzii) sau la termenul special acordat în acest sens (conform art. 132 C. proc. civ.).
Tribunalul a constatat că modificarea de către reclamant a capătului 3 de cerere după închiderea etapei dezbaterilor, indicarea unui nou temei de drept, schimbarea naturii pretenţiilor sale din drepturi salariale în daune-interese solicitate în baza art. 1431 din Legea nr. 31/1990, republicată, nu poate fi analizată, la acest moment, respectiv excede limitelor investirii legale a instanţei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul F.M.A., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a solicitat modificarea în tot a Sentinţei nr. 7.558 din 29 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 73 din 27 ianuarie 2009, repunerea părţilor în situaţia anterioară revocării apelantului reclamant din funcţia de director, obligarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - C.N.A.D.N.R. SA la plata de daune - interese în cuantum de 177.703 RON reprezentând remuneraţia ce i s-ar fi cuvenit apelantului reclamant de la data revocării şi până la data de 30 septembrie 2011, în temeiul art. 1431 din Legea nr. 31/1990 republicată.
În motivare apelantul a arătat că în mod greşit instanţa de fond comercială a reţinut la punctul 2 din considerentele sentinţei atacate că, prin concluziile scrise, reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată solicitând în temeiul art. 1431 din Legea nr. 31/1990 republicată obligarea C.N.A.D.N.R. SA la plata de daune interese în cuantum de 177.703 RON, reprezentând remuneraţia ce i s-ar fi cuvenit reclamantului de la data revocării şi până la data de 30 septembrie 2011.
Prin concluziile scrise nu a făcut altceva decât să reformuleze pretenţiile în acord cu temeiul juridic indicat de către instanţa de recurs, ceea ce în opinia sa, nu echivalează cu o modificare a cererii.
În motivarea sentinţei, instanţa de fond nu s-a pronunţat în niciun fel cu privire la nulitatea deciziei, dacă aceasta este sau nu fără justă cauză, dacă a fost luată în mod corect sau în mod nelegal şi abuziv, lăsând astfel nesoluţionat acest capăt de cerere.
În cauza de faţă, măsura revocării din funcţie s-a dispus cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) lit. c) din Statutul C.N.A.D.N.R. SA, care prevede ca directorul general al C.N.A.D.N.R. SA "numeşte, suspendă sau revocă directorii executivi ai C.N.A.D.N.R. SA şi le fixează salariile, cu acordul Consiliului de Administraţie", emiterea deciziei în cazul de faţă făcându-se fără a exista acordul Consiliului de Administraţie al companiei în acest sens, acord care a existat însă la numirea reclamantului în funcţie (Hotărârea nr. 12 din 11 august 2009), astfel cum rezultă din Decizia nr. 864 din 12 septembrie 2008.
Apelantul a mai criticat şi încheierea de şedinţă din data de 7 iunie 2011, prin care s-a respins excepţia de necompetenţă funcţională şi teritorială a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, invocată atât de către reclamant cât şi de către pârâtă.
Deşi litigiul a fost calificat ca fiind unul de natură comercială, legea aplicabilă este reprezentată de C. muncii, Contractul Colectiv de Muncă şi legile conexe acestora şi nu de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
În concluzie s-a arătat că baza legala a prezentului litigiu este reprezentată de dispoziţiile Contractului colectiv de muncă la nivelul C.N.A.D.N.R. aferent anului 2009, C. muncii, O.U.G. nr. 84/2003 şi Statutul C.N.A.D.N.R. publicat în M. Of. nr. 694 din 03 octombrie 2003 şi în niciun caz dispoziţiile Legii nr. 31/1990; Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi-a depăşit competenţele atribuite prin lege şi a schimbat natura litigiului dedus judecaţii; Instanţa competentă să soluţioneze litigiului este cea de la domiciliul reclamantului apelant şi nu cea de la sediul intimatei. Reclamantul are calitatea de director executiv şi în acelaşi timp de salariat al C.N.A.D.N.R., salarizarea fiind efectuată în baza contractului colectiv de muncă şi a contractului de muncă.
Prin Decizia civilă nr. 490 din 21 noiembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - reclamant F.M.A.
Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut că motivarea apelului este contradictorie, apelantul însuşi întreţinând o confuzie în argumentaţia pe care o prezintă. Deşi, susţine, în cadrul primului motiv de apel, că şi-a reformulat pretenţiile (prin concluziile scrise) în acord cu temeiul de drept indicat de către instanţa de recurs, în cel de al doilea motiv se arată că legea aplicabilă în speţă este C. muncii, Contractul colectiv de muncă şi legile conexe ale acestora şi nu Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. În acest caz nu se poate pretinde că cererea a fost modificată şi s-a solicitat, în temeiul articolului 1431 din LSC (republicată), obligarea C.N.A.D.N.R. SA la plata de daune-interese în cuantum de 177.703 RON, reprezentând remuneraţia ce i s-ar fi cuvenit reclamantului de la data revocării şi până la data de 30 septembrie 2011.
În considerentele deciziei de casare, instanţa de recurs a reţinut că, în mod greşit, pricina a fost soluţionată de către Tribunalul Argeş, deoarece litigiul are o natură comercială, examinarea unei decizii de trecere de pe funcţia de director al societăţii într-o funcţie de execuţie, cum este cazul reclamantului, fiind de competenţa tribunalului comercial.
În atare situaţie, reclamantul trebuia ca până la prima zi de înfăţişare, în rejudecare, să precizeze temeiul de drept al cererii, luând în considerare dezlegarea instanţei de recurs.
Deşi la Tribunalul Bucureşti cauza a avut 10 termene, reclamantul nu a făcut acest lucru, dimpotrivă, în şedinţa publică din 7 iunie 2011 apărătorul ales al acestuia a precizat că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Argeş, având în vedere că obiectul acestui dosar este unul supus normelor de dreptul muncii, iar nu unul de natură comercială; se mai arată că instanţa de recurs în mod greşit a apreciat că administratorul societăţii a exercitat funcţia de director şi se invocă prevederile art. 20 alin. (2) şi art. 21 C. proc. civ. S-a reţinut că instanţa de fond, în mod judicios, având în vedere dispoziţiile articolului 315 C. proc. civ. (conform cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului) a analizat pricina prin raportare la dispoziţiile din Legea nr. 31/1990, care reglementează revocarea directorilor din cadrul unei societăţi pe acţiuni, deci dispoziţii de drept societar, neputând analiza temeinicia cererii reclamantului prin raportare la dispoziţiile de dreptul muncii invocate de către acesta. Din această perspectivă şi motivul de apel privind nepronunţarea instanţei cu privire la nulitatea Deciziei nr. 73/2009 a fost respins ca neîntemeiat. Tribunalul a respins cererea în totalitare, implicit, deci, şi capătul 1.
S-a mai reţinut că reclamantul văzând considerentele deciziei de casare, în termenul procedural imperativ prevăzut de lege, avea posibilitatea să-şi modifice cererea. Nu a făcut acest lucru pe durata celor 10 termene acordate, dimpotrivă, a insistat că temeiul de drept îl reprezintă C. muncii, pentru ca, prin concluziile scrise să se răzgândească. În mod corect Tribunalul Bucureşti a constatat că modificarea cererii, după închiderea dezbaterilor, nu poate fi analizată, întrucât excede limitelor legalei investiri a instanţei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul F.M.A. solicitând admiterea recursului, şi în principal casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, conform art. 312 pct. 5 C. proc. civ. şi în subsidiar modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii apelului, a schimbării în tot a sentinţei apelate şi pe cale de consecinţă admiterea cererii de chemare în judecată, pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea în fapt a recursului recurentul a susţinut, în esenţă, că:
- În faţa instanţei de fond, după casarea cu trimitere, a solicitat administrarea probei cu expertiză contabilă, având ca obiectiv stabilirea cuantumului pretenţiilor recurentului, calculate de la data revocării din funcţie, 27 ianuarie 2009 şi până la data efectuării expertizei, apreciind că sumele ce-i vor fi acordate în eventualitatea admiterii cererii sunt cu titlu de despăgubiri, conform art. 1431din Legea nr. 31/1990. Proba a fost administrată astfel cum a fost solicitată, însă acţiunea a fost respinsă de instanţa fondului sub cuvânt că reclamantul "nu a formulat o acţiune prin care să solicite despăgubiri în" temeiul art. 1431 din Legea nr. 31/1990, iar "judecătorul nu poate acorda altceva decât ceea ce s-a cerut".
- În decizia civilă recurată nu se regăseşte niciun considerent din care să rezulte că instanţa de apel a analizat motivele de apel cu care a fost învestită.
- Instanţa învestită cu soluţionarea prezentului recurs, nu a identificat în cuprinsul hotărârii atacate niciun considerent care să indice o analiză minimă a raporturilor dintre recurent şi intimată, raporturi caracteristice unui contract de mandat în condiţiile în care obiectul cauzei după casare l-a constituit revocarea mandatului acordat recurentului.
- Instanţa de recurs a dezlegat irevocabil, problema de drept a competenţei materiale şi a recalificat implicit petitul acţiunii, instanţa fiind ţinută a soluţiona cauza conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Nemotivarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel este în mod evident prejudicioasă, dreptului recurentului la apărare, potrivit art. 6 din CEDO.
- În soluţionarea apelului ce viza hotărârea pronunţată de instanţa fondului după casare, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a art. 132 C. proc. civ. în raport de art. 315 C. proc. civ. reţinând în sarcina recurentului obligaţia de a preciza cererea introductivă, precum şi neîndeplinirea acestei obligaţii.
- Existenţa unui termen legal imperativ înlăuntrul căruia recurentul ar fi trebuit să îşi modifice cererea nu poate fi reţinută, instanţa era învestită cu pretenţiile recurentului deduse judecăţii, recalificate din raporturi de muncă în raporturi de mandat şi din obligarea la plata salariilor, în cele de plată a despăgubirilor cauzate prin revocarea nelegală a mandatului acordat de societate.
- S-a susţinut că fără nicio motivare i s-a comunicat Decizia nr. 73 a directorului adjunct al C.N.A.D.N.R., decizie prin care i s-a adus la cunoştinţă faptul că începând cu acea dată a fost revocat din funcţia de director al departamentului în funcţia de economist al unui alt birou specializat.
Recursul este nefondat.
Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamant.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărârii poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Înalta Curte constată că această critică este nefondată întrucât contrar susţinerilor recurentului, motivele invocate de parte au făcut obiectul examinării de către instanţă, iar hotărârea a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât aceasta cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, în concordanţă cu textele de lege incidente cauzei.
Instanţa de apel s-a pronunţat pe motivele formulate în apel şi a analizat raporturile juridice dintre părţi, ţinând cont de dezlegările date de instanţa de recurs şi de principiul disponibilităţii în procesul civil.
Instanţa de apel a analizat criticile invocate de reclamant în apel, argumentând motivele pentru care a apreciat că acţiunea a fost corect respinsă de instanţa de fond.
Din modul în care s-a derulat procesul în faţa Tribunalului şi Curţii de Apel Piteşti rezultă că, în cauză părţile au beneficiat de un proces echitabil aşa cum este conturat în art. 6 din CEDO, iar instanţele şi-au exercitat rolul activ, respectând dispoziţiile art. 129 C. proc. civ.
Instanţa de apel şi-a motivat decizia recurată argumentând corect că motivarea apelului este contradictorie în sensul că deşi se susţine în cadrul primului motiv de apel că şi-a reformulat pretenţiile (prin concluzii scrise) în acord cu temeiul de drept indicat de instanţa de recurs, în cel de-al doilea motiv se arată că legea aplicabilă în speţă este C. muncii, Contractul colectiv de muncă şi legile conexe ale acestora şi nu Legea nr. 31/1990, situaţie în care nu se poate pretinde că cererea a fost modificată şi s-a solicitat în temeiul art. 1431 din Legea nr. 31/1990 obligarea C.N.A.D.N.R. SA la plata de daune - interese în cuantum de 177.703 RON, reprezentând remuneraţia ce i s-ar fi cuvenit reclamantului de la data revocării şi până la data de 30 septembrie 2011.
Din analiza încheierii de şedinţă de la 13 septembrie 2011 se constată că reclamantul prin apărător a solicitat o expertiză contabilă care să stabilească cuantumul remuneraţiei cuvenite reclamantului de la data revocării din funcţie 27 ianuarie 2009 şi până la data efectuării expertizei, fără a solicita despăgubirile în temeiul prevederilor art. 1431 din Legea nr. 31/1990, astfel că primul motiv de recurs nu este de natură a schimba soluţia pronunţată.
Deşi instanţa de recurs prin decizia de casare a dezlegat problema naturii juridice a raporturilor dintre pârâtă şi reclamant cât şi a instanţei competente, stabilind Tribunalul Bucureşti ca instanţă comercială conform art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., reclamantul trebuia ca până la prima zi de înfăţişare, în rejudecare să precizeze temeiul de drept al cererii şi să-şi reformuleze pretenţiile, în condiţiile în care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 73 din 27 ianuarie 2009, faţă de dispoziţiile art. 41 şi 268 alin. (2) C. muncii, reintegrarea sa în funcţia avută anterior emiterii deciziei contestate şi plata drepturilor salariale cuvenite până la efectiva reintegrare în funcţie.
Instanţa de apel a reţinut corect că reclamantul nu a luat în considerare dezlegarea instanţei de recurs, în precizarea pretenţiilor în acord cu temeiul de drept indicat de instanţa de recurs, deşi la Tribunalul Bucureşti cauza a avut 10 termene de judecată. Dimpotrivă a pretins că obiectul dosarului este supus normelor de dreptul muncii, iar nu unul de natură comercială.
Reclamantul a formulat o acţiune prin care contestă însăşi decizia sa de revocare şi solicită drepturile salariale cuvenite fără a fi formulat însă o acţiune prin care să solicite despăgubiri în temeiul art. 1431 din Legea nr. 31/1990.
Nu se poate aprecia nici că cererea a fost modificată ca efect al deciziei Curţii de Apel Piteşti, reclamantul cu respectarea prevederilor art. 132 C. proc. civ. trebuia să-şi reformuleze pretenţiile în acord cu temeiul de drept indicat de către instanţa de recurs. în temeiul principiului disponibilităţii în procesul civil reclamantul este cel care stabileşte obiectul pricinii.
Instanţele în mod judicios au apreciat că reclamantul nu a indicat un nou temei de drept şi nu a schimbat natura pretenţiilor sale din drepturi salariale, în daune - interese, în baza art. 1431 din Legea nr. 31/1990.
O astfel de cerere a fost formulată după închiderea dezbaterilor, cu încălcarea prevederilor art. 132 C. proc. civ., astfel că judicios s-a apreciat că analiza excede limitelor investirii legale a instanţei.
În mod corect s-a reţinut că legea reglementează o revocare "ad nutum" a mandatului acordat directorilor, aceştia neputând solicita reintegrarea lor, ci doar despăgubiri, în cazul în care revocarea a fost fără justă cauză şi cum reclamantul aşa cum s-a arătat nu a solicitat despăgubiri în temeiul art. 1431din Legea nr. 31/1990, instanţa nu poate analiza dacă reclamantul este îndreptăţit sau nu la daune-interese în condiţiile art. 1431 din Legea nr. 31/1990, coroborat cu art. 129 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse se apreciază că hotărârea nu este afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. încât în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.M.A. împotriva Deciziei nr. 490 din 21 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2014.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 534/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 536/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
