ICCJ. Decizia nr. 569/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 569/2014
Dosar nr. 1154/1285/2012
Şedinţa publică din 14 februarie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 7 decembrie 2010 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, secţia civilă, reclamanţii C.M.A. şi SC E.L.C. SRL au chemat în judecată pe pârâta SC M.C. SRL, solicitând recunoaşterea dreptului lor asupra lucrărilor angajate şi executate, a materialelor de construcţii intrate în edificarea obiectului contractului nr. 15 din 31 august 2007, prin contractul de asociere în participaţie modificat şi adăugat prin anexele sale, precum şi a celorlalte înţelegeri cu terţii furnizori privind obiectul Contractului nr. 15 din 31 august 2007 dar şi constatarea legăturii indisolubile între Contractul nr. 15 din 31 august 2007 şi toate aceste contracte şi înţelegeri, potrivit art. 510 şi urm. C. civ.
Ulterior, la 25 octombrie 2011, reclamanţii au arătat că formulează acţiunea şi în contradictoriu cu pârâţii F.D., R.I.N. şi R.L.
Prin sentinţa civilă nr. 5475/2012 din 13 martie 2012, Judecătoria Cluj-Napoca, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, care prin sentinţa civilă nr. 487/2012 din 14 iunie 2012, a admis excepţia propriei necompetenţe materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.
Prin sentinţa civilă nr. 4174/2012 din 13 noiembrie 2012, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia insuficientei timbrări şi în consecinţă a anulat, ca insuficient timbrată, acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că reclamanţii nu şi-au îndeplinit integral obligaţia stabilită în sarcina lor în şedinţa publică din 18 septembrie 2012, deşi au fost citaţi pentru termenul din 13 noiembrie 2012 cu menţiunea achitării unei diferenţe de taxă de timbru în cuantum de19.888,29 lei şi timbru judiciar de 4,7 lei, dar şi că prin încheierea de şedinţă din 9 octombrie 2012 a fost respinsă cererea de ajutor public judiciar şi prin încheierea din 8 noiembrie 2012 a fost respinsă cererea de reexaminare formulată împotriva acesteia, aşa încât a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, sancţionând cu nulitatea cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel reclamanţii, susţinând că a fost pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, ale art. 21 din Constituţia României privind accesul liber la justiţie, art. 14 alin. (1) teza 1 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum şi cu nesocotirea art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., privind dreptul la un proces echitabil.
Prin decizia civilă nr. 39/2013 din 8 martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins, ca nefundat, apelul.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în esenţă, că sentinţa atacată este legală şi temeinică, iar tribunalul a făcut în mod corect, aplicarea art. 20 din Legea nr. 146/1997, anulând cererea ca insuficient timbrată în raport de neexecutarea de către reclamanţi a obligaţiei de achitare a taxei de timbru stabilite în sarcina lor, în condiţiile în care li s-a acordat special un termen pentru complinirea diferenţei de taxă judiciară de timbru şi a timbrului judiciar.
Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/2008, ale art. 21 din Constituţia României, art. 14 alin. (1) teza 1 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., instanţa de control a apreciat ca fiind nefondată critica, în contextul în care cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamanţi a fost respinsă ca nefondată, soluţia fiind menţinută în reexaminare, pentru nedepunerea documentelor relevante în susţinerea afirmaţiilor legate de insuficienţa veniturilor realizate.
În această situaţie, având în vedere că neacordarea ajutorului public judiciar s-a datorat conduitei reclamanţilor, curtea a reţinut că nu se poate aprecia că Ie-a fost obstrucţionat liberul acces la justiţie şi nici dreptul la un proces echitabil.
Împotriva deciziei civile nr. 39/2013 din 8 martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în termen legal, au formulat recurs reclamanţii C.M.A. şi SC E.L.C. SRL Cluj-Napoca, indicând în memoriul depus la dosar motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea căii extraordinare de atac exercitate.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanţii au susţinut că instanţa de apel a apreciat ca fiind temeinică şi legală nesocotirea drepturilor lor prevăzute de dispoziţiile O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, art. 21 din Constituţia României privind accesul liber la justiţie, art. 14 alin. (1) teza 1 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., privind dreptul la un proces echitabil, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene de la Strassbourg privind aceste teze.
În acest sens, au arătat că argumentele instanţei de prim control judiciar se axează pe momentul plăţii taxelor prevăzute în art. 20 din Legea nr. 146/1997, contrazicând normele anterior invocate, despre care apreciază că exclud exact această motivaţie, prin prisma importanţei dreptului la un proces echitabil şi a asigurării accesului la justiţie.
În opinia reclamanţilor, considerentul acordării unui termen pentru satisfacerea taxei de timbru, reţinut de instanţa de apel, ca argument pentru menţinerea soluţiei primei instanţe, este lipsit de pertinenţă, având în vedere că datorită circumstanţelor speciale şi situaţiei materiale precare a reclamantului, taxele nu puteau fi achitate.
Referitor la lipsa documentelor relevante legate de veniturile realizate, s-a susţinut că au fost depuse la dosar dovezi în sensul nerealizării de venituri de către persoana fizică şi suspendării activităţii societăţii încă din anul 2009.
De asemenea, reclamanţii au susţinut că interpretarea curţii potrivit căreia dreptul de liber acces la justiţie nu este unul absolut, aduce atingere tratatelor internaţionale semnate de România, termenul nefiind menţionat în niciunul dintre acestea, în timp ce art. 5 alin. (1) din Carta Drepturilor Omului statuează că drepturile şi libertăţile fundamentale nu pot fi suprimate sau restrânse prin nici un fel de norme, iar art. 53 din Constituţia României prevede expres cazurile de restrângere a unui drept, care nu se regăsesc în speţă.
Au mai arătat că soluţiile instanţelor de fond au fost date cu încălcarea art. 23 pct. 1 lit. b), art. 24 lit. ş) din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, art. 15 lit. p) din aceeaşi lege, art. 3, art. 6 lit. d) şi art. 8 alin. (1), coroborate cu art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, art. 21 din Constituţia României, art. 3 C. civ. şi art. 14 alin. (1) teza I din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, toate normele evocate demonstrând că accesul liber la justiţie are semnificaţia asigurării şi acordării tuturor garanţiilor procedurale necesare unui proces echitabil şi efectiv.
De asemenea, reclamanţii au susţinut că decizia recurată este rezultatul eronatei aprecieri a instanţelor de fond asupra stării materiale, deşi la dosar nu se regăseşte nicio probă care să susţină o eventuală bunăstare.
Alte critici dezvoltate împotriva hotărârii atacate vizează fondul cauzei, care însă nu vor fi analizate de Înalta Curte, având în vedere că nu au format obiectul cenzurii instanţei de apel, care a soluţionat apelul în raport de chestiunea timbrajului.
La 5 februarie 2014, intimaţii-pârâţi F.D., R.I.N. şi R.L. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prealabil examinării motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligaţia prevăzută în sarcina părţii care exercită această cale de atac de a respecta dispoziţiile art. 3021 şi 304 C. proc. civ. Exigenţele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul, în concepţia actuală, este cale extraordinară de atac şi în consecinţă, ca ultim grad de jurisdicţie nu îşi propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalităţii hotărârilor atacate în condiţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Faţă de aceste precizări, se constată că reclamanţii, în memoriul de recurs depus la dosar, au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., fără însă a structura distinct criticile formulate subsumat fiecăruia dintre acestea.
Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., constatând că susţinerile dezvoltate de reclamanţi pot fi încadrate în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., le va analiza din perspectiva acestuia şi va înlătura criticile formulate asupra fondului cauzei, având în vedere că nu au format obiectul cenzurii instanţei de apel, care a soluţionat calea de atac în raport de chestiunea timbrajului.
Din analiza conţinutului cererii de recurs, se constată că motivele invocate vizează în realitate soluţia pronunţată de instanţa de fond, menţinută de către instanţa de apel, cu privire la anularea cererii de chemare în judecată ca insuficient timbrată, ca o consecinţă a respingerii cererii de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei de timbru şi a cererii de reexaminare.
Considerentele instanţei de apel, în sensul că reclamanţilor nu li s-a îngrădit accesul la justiţie şi nici nu Ie-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin anularea acţiunii ca netimbrate, sunt corecte, în contextul în care prin încheierea din şedinţa din Camera de Consiliu de la 09 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de petentul persoană fizică privind acordarea de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 19.888,29 lei, iar prin încheierea din 8 noiembrie 2012 a aceleiaşi instanţe, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de reexaminare formulată de petentul C.M.A. împotriva hotărârii menţionate şi ca inadmisibilă cererea de reexaminare formulată de petenta SC E.L.C. SRL Cluj-Napoca împotriva aceleiaşi încheieri.
În motivarea hotărârilor anterior amintite, tribunalul a reţinut că petentul persoană fizică nu a îndeplinit condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, declaraţia pe proprie răspundere nefiind semnată de autor şi necuprinzând precizarea cuantumului ajutorului primit la 10 februarie 2012 şi în ce cauză i-a fost acordat, iar petentul nu a indicat persoanele care compun familia sa şi nu a depus înscrisuri din care să rezulte veniturile fiecăruia dintre membri. Relativ la SC E.L.C. SRL Cluj-Napoca, deşi petentul a susţinut că activitatea acesteia este suspendată, nu a făcut nici un fel de dovezi în acest sens, iar instanţa, în urma verificărilor efectuate pe site-ul O.R.C. de pe lângă Tribunalul Cluj, a constatat că societatea se află în stare de funcţionare.
În atare situaţie, Înalta Curte reţine că aspectele de drept vizând îndreptăţirea petenţilor-reclamanţi la acordarea ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru au fost dezlegate în mod irevocabil prin încheierea din 8 noiembrie 2012, prin care s-a respins cererea de reexaminare a încheierii de la 09 octombrie 2012, prin care a fost respinsă cererea de ajutor public judiciar.
Mai constată că art. 15 din O.U.G. nr. 51/2008 reglementează o singură cale de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de acordare a ajutorului public judiciar, pe care recurenţii în speţă au epuizat-o, cererea lor de reexaminare fiind respinsă în mod irevocabil prin încheierea din 8 noiembrie 2012. În consecinţă, aspectele privind îndeplinirea cerinţelor pentru scutirea de plata taxei de timbru nu mai pot fi repuse în discuţie în prezenta cale de atac, care nu poate viza decât decizia prin care apelul a fost anulat ca netimbrat, încheierea de respingere a cererii de acordare a ajutorului public judiciar bucurându-se de prezumţia de validitate, reclamanţii având aşadar obligaţia de a timbra acţiunea astfel cum li s-a pus în vedere de tribunal.
În ce priveşte critica recurenţilor relativ la încălcarea liberului acces la justiţie, Înalta Curte reţine următoarele:
Liberul acces la justiţie, fără a fi în mod expres reglementat de C.E.D.O., constituie o condiţie esenţială şi prealabilă funcţionării sistemului de garanţii procedurale enunţate de art. 6 alin. (1) din Convenţie, care asigură respectarea dreptului la un proces echitabil.
Dreptul de acces la justiţie, pe care Convenţia îl recunoaşte fără a-l defini, nu este unul absolut şi presupune prin natura sa o reglementare din partea legiuitorului intern, terminologia în acest sens fiind consacrată de chiar jurisprudenţa C.E.D.O., nefiind creaţia instanţei de apel, aşa cum susţin reclamanţii. în elaborarea acestor reglementări, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, dar limitările impuse în exerciţiul acestui drept trebuie să urmărească un scop legitim, să păstreze un raport rezonabil între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit şi nu trebuie să restrângă exerciţiul dreptului în aşa măsură încât dreptul de acces la justiţie să fie atins în însăşi substanţa sa.
În acest sens, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este compatibilă cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţie, decât dacă prin aceasta se urmăreşte un scop legitim şi dacă există un grad rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat.
Astfel, în Hotărârea din 24 mai 2006, pronunţată în Cauza W. şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a reţinut că „în particular, ţinând cont de principiul conform căruia Convenţia urmăreşte protejarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective, cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciat în contextul circumstanţelor unei speţe date, inclusiv capacitatea reclamantului de a le achita, precum şi faza procesuală în care această restricţie este impusă, sunt factori care trebuie luaţi în considerare atunci când se determină dacă o persoană a beneficiat de dreptul de acces la un tribunal sau dacă, datorită cuantumului cheltuielilor de judecată, dreptul de acces la un tribunal a fost restrâns în aşa măsură încât este afectat în însăşi substanţa sa.”
Cu toate acestea, C.E.D.O. a subliniat constant în jurisprudenţa sa că, în măsura în care, statele contractante asigură justiţiabililor mijloace procedurale adecvate pin care instanţele naţionale pot hotărî asupra cererilor de acordare a ajutorului public judiciar sau a unor facilităţi la plata taxelor judiciare de timbru, precum şi căi de atac efective împotriva soluţiilor pronunţate în astfel de cereri, dreptul de acces la un tribunal nu este afectat în substanţa sa.
Or, reglementările interne, atât O.U.G. nr. 51/2008, cât şi Legea nr. 146/1997 consacră dreptul persoanelor fizice şi juridice care se adresează instanţelor judecătoreşti de a solicita şi obţine, condiţionat, ajutor public judiciar, respectiv facilităţi la plata taxelor judiciare de timbru, sub diverse forme.
În speţă, reclamanţii au avut la dispoziţie aceste căi procedurale, pe care le-au şi valorificat, soluţia de respingere a acestora datorându-se exclusiv conduitei lor procesuale, în sensul nedovedirii îndeplinirii condiţiilor prescrise de lege.
Faţă de dispoziţiile legale enunţate, precum şi în raport de cele statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa, Înalta Curte constată că principul enunţat nu a fost încălcat şi nici prevederile art. 23 pct. 1 lit. b), art. 24 lit. ş) din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, art. 15 lit. p) din aceeaşi lege, art. 3, art. 6 lit. d) şi art. 8 alin. (1), coroborate cu art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, art. 21 din Constituţia României, art. 3 C. civ. si art. 14 alin. (1) teza I din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care consfinţesc că accesul liber la justiţie are semnificaţia asigurării şi acordării tuturor garanţiilor procedurale necesare unui proces echitabil şi efectiv.
De altfel, poziţia Curţii Constituţionale exprimată prin numeroase decizii a fost în sensul că accesul liber la justiţie nu înseamnă gratuitate. Nicio dispoziţie constituţională nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiţie, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie. Regula este aceea a timbrării acţiunilor în justiţie, excepţiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor (Decizia nr. 410/2011a Curţii Constituţionale).
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte apreciază că nu există motive prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care să atragă modificarea sau casarea deciziei şi nici motive prevăzute de art. 306 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanţii C.M.A. şi SC E.L.C. SRL Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 39/2013 din 8 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 566/2014. Civil. Pretenţii. Obligatia de a... | ICCJ. Decizia nr. 621/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
