ICCJ. Decizia nr. 598/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 598/2014
Dosar nr. 8I45/105/2013
Şedinţa din camera de consiliu de la 19 februarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, la data de 14 februarie 2013, reclamantul B.M. a solicitat obligarea pârâtei S.N.T.F.M.C.F.R.M. SA la plata diferenţei de salariu pe perioada februarie 2011 şi până la introducerea prezentei acţiuni la nivelul clasei 1 de salarizare care prevede că salariul minim este de 700 lei, la plata sporurilor permanente - înscrise în Revisal (spor vechime 25%, spor muncă grea 15%, spor condiţii nocive 10% din clasa 1 de salarizare - 700 lei) şi nepermanente (spor ore festive 100%, spor cap secţie 75%, spor noapte 25%, spor ore suplimentare 100%, spor conducere simplificată) înscrise în C.C.M. la nivel de unitate aplicabil pentru perioada februarie 2011 şi până la introducerea prezentei acţiuni şi la plata sporului de noapte (50%) pentru munca prestată în zilele de sâmbătă, duminică şi sărbători legale raportat la salariul majorat calculat aşa cum rezulta la punctul 1, la plata salariului suplimentar reactualizat, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului precedent (salariul de bază calculat aşa cum rezultă la punctul 1 pentru munca ireproşabilă desfăşurată în cursul unui an calendaristic pentru anii 2010-2012 conform C.C.M. aplicabile, la plata premierii de vacanţă pe anii 2010-2012 stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare, calculată în funcţie de salariul minim, la plata premierelor de Paşti, Ziua Feroviarului şi Crăciun pe anii 2010-2012 stabilite la nivelul clasei 1 de salarizare de 700 lei, obligarea pârâtei la actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 2522 din 21 octombrie 2013 Tribunalul Prahova a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Ialomiţa reţinând ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 269 alin. (1) C muncii rap la art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ.
La rândul său, Tribunalul Ialomiţa, prin sentinţa civilă nr. 72/ F din 15 ianuarie 2013, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Prahova, reţinând următoarele.
Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare al soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Art. 12 C. proc. civ. dă posibilitatea reclamantului să aleagă instanţa căreia să se adreseze în cazul în care suntem în prezenţa unei competenţe alternative a instanţelor, fără ca instanţa să poată cenzura alegerea astfel tăcută de reclamant.
Reclamantul din prezenta cauză avea a alege între două instanţe deopotrivă competente, respectiv instanţa de la domiciliul său sau instanţa de Ia locul sau de muncă. Cum reclamantul a ales să sesizeze instanţa aflată în circumscripţia locului său de muncă, tribunalul a constatat că în mod greşit Tribunalul Prahova a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Ialomiţa.
Ivindu-se conflictul negativ de competenţă, în raport de dispoziţiile art. 21 şi 22 alin. (3) C. proc. civ. a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Asupra conflictului negativ de competenţă ivit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Cauza dedusă judecăţii are ca obiect un conflict de muncă, iar potrivit normelor de competenţă teritorială de drept comun, instituite de dispoziţiile art. 269 alin. (1) C. muncii, instanţa îndrituită sa soluţioneze cauza este aceea în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.
Faptul că Legea nr. 62/2011, care constituie legea specială de reglementare a procedurii de soluţionare a conflictelor individuale de muncă, prevede, în art. 210 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013) competenţa instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, determină aplicabilitatea în cauză a dispoziţiei art. 210 menţionat, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
Indicarea uneia dintre aceste instanţe reprezintă o alegere reglementată de legiuitor numai în favoarea reclamantului.
Dat fiind că, în speţă, reclamantul a optat pentru instanţa de la locul de muncă, pe care a investit-o, legal, cu soluţionarea cererii, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare în favoarea acesteia, respectiv Tribunalul Prahova.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 591/2014. Civil. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 6/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
