ICCJ. Decizia nr. 735/2014. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 735/2014
Dosar nr. 35129/3/2012
Şedinţa publică din 4 martie 2014
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 05 septembrie 2012, reclamanta SC Z.D. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC M.R. SRL şi A.N.V., să se constate că mărfurile reţinute de către autorităţile vamale conform Deciziei D.R.A.O.V. Constanţa nr. 20028/5623/1999/MC din 07 august 2012, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcilor înregistrate internaţional din 04 februarie 1994, din 06 aprilie 2001 şi asupra mărcii comunitare din 31 ianuarie 2001; să se dispună faţă de pârâta SC M.R. SRL interzicerea importului, a transportului şi a oricărui alt act de comerţ neautorizat al produselor purtând semne identice sau similare cu mărcile înregistrate internaţional din 04 februarie 1994, din 06 aprilie 2001 şi asupra mărcii comunitare din 31 ianuarie 2001; să fie obligată pârâta SC M.R. SRL la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
În motivarea acestei cereri reclamanta a arătat că, în fapt, la data de 01 august 2012, în temeiul prevederilor Regulamentului Consiliului (C.E.) nr. 1383/2003 şi ale Legii nr. 344/2005, autorităţile vamale din cadrul Biroului Vamal Constanţa Sud au reţinut, ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală, un număr de produse - deodorante de 75 ml. purtând inscripţia C.M. Cele 4.800 de produse inscripţionate cu semne identice sau similare cu mărcile C.W. din 04 februarie 1994, C.W. din 06 aprilie 2001 şi C.W. din 31 ianuarie 2001, au fost transportate de pârâta SC M.R. SRL, fiind expediate din Dubai - Emiratele Arabe Unite, către destinatarul SC P.L. SRL Chişinău din Republica Moldova.
Prin sentinţa civilă nr. 2236 din 12 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată, a constatat că mărfurile reţinute de autorităţile vamale conform Deciziei nr. 20028/5623/1999/MC din 07 august 2012, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate industriale ale reclamantei asupra mărcilor „C.W.” şi a dispus interzicerea importului, transportului şi oricărui act de comerţ, de către pârâtă a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor reclamantei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, învestită cu soluţionarea apelului formulat de pârâta SC M.R. SRL, prin Decizia nr. 124/A din 25 iunie 2013, a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantei şi a respins calea de atac, ca nefondată, pentru considerentele ce urmează.
În cauză, prin acţiunea formulată reclamanta, invocând dreptul său exclusiv asupra mai multor mărci, a pretins că pârâta SC M.R. SRL a desfăşurat activităţi ce aduc atingere acestui drept, ceea ce este suficient pentru a determina calitatea procesuală pasivă a societăţii pârâte. A stabili dacă pârâta desfăşoară într-adevăr activităţile pretinse şi, de asemenea, dacă aceste activităţi încalcă sau nu drepturile exclusive ale reclamantei, reprezintă o chestiune ce ţine de fondul pricinii şi cu privire la care se impune analiza probatoriului administrat, iar nu un aspect referitor la calitatea procesuală pasivă.
Potrivit art. 69 alin. (1) C. proc. civ., care nu distinge în funcţie de calitatea mandatarului, pentru a face un act de dispoziţie cu privire la drepturile procesuale ale părţii pe care o reprezintă, mandatarul, inclusiv avocatul, are nevoie de o împuternicire specială.
Actele dosarului confirmă susţinerea apelantei pârâte, în sensul că avocatul care a reprezentat-o în faţa tribunalului şi care a formulat întâmpinarea ce cuprinde achiesarea la pretenţiile reclamantei i-a lipsit un asemenea mandat special.
Astfel, avocatul a reprezentat societatea pârâtă în faţa primei instanţe în temeiul împuternicirii avocaţiale din 16 octombrie 2012 (fila 37 dosar fond), împuternicire în cuprinsul căreia se menţionează că a fost emisă în temeiul contractului de asistenţă juridică din 28 februarie 2011, iar din examinarea acestui contract, depus în copie la dosarul instanţei de apel (fila 54), nu rezultă dreptul avocatului de a formula acte de dispoziţie.
În ceea ce priveşte susţinerea intimatei-reclamante în sensul că intenţia pârâtei de a achiesa la pretenţiile reclamantei ar rezulta din actele întreprinse de societate însăşi, fără mijlocirea avocatului, respectiv din retragerea opoziţiei, se constată că aceasta nu are temei legal. Achiesarea reprezintă un act procesual de dispoziţie şi, având în vedere consecinţele pe care le produce, trebuie să fie expresă şi neechivocă şi, în plus, trebuie să se producă în cadrul procesului civil la care se referă, condiţii pe care actul menţionat nu le îndeplineşte.
Cu toate acestea, soluţia primei instanţe nu s-a întemeiat exclusiv pe achiesarea pârâtei SC M.R. SRL, ci pe analiza coroborată a elementelor dosarului, poziţia pârâtei, de necontestare a pretenţiilor reclamantei, fiind reţinută doar ca element probatoriu care a format convingerea instanţei.
Astfel, aşa cum se va arăta mai jos, soluţia tribunalului este întemeiată prin raportare la probatoriul administrat în dosar, chiar dacă motivarea acesteia este una sumară, tocmai ca urmare a lipsei, la acel moment procesual, a unor argumente ale pârâtelor în contra celor susţinute de reclamantă.
Prin urmare, curtea a păstrat soluţia şi, totodată, a completat motivarea primei instanţe, având în vedere că se impunea a fi analizate şi noile apărări formulate de apelanta-pârâtă în cuprinsul cererii de apel, în conformitate cu art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
S-a precizat că probele administrate în cauză nu susţin afirmaţia apelantei în sensul că ar avea calitatea de agent maritim al liniei de containere M.L., deşi, în temeiul regulii generale consacrate de art. 1169 C. civ., sarcina de a proba aspectul invocat revenea în întregime acestei părţi. Niciunul dintre înscrisurile din dosar nu menţionează calitatea de agent maritim a apelantei pârâte şi nu s-a depus la dosar vreun contract de agent sau alt înscris care să facă dovada raporturilor de agenţie dintre SC M.R. SRL şi M.L.
Astfel, apelanta a invocat calitatea sa de agent maritim în sensul O.G. nr. 22/1999 privind administrarea porturilor şi a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparţinând domeniului public, precum şi desfăşurarea activităţilor de transport naval în porturi şi pe căile navigabile interioare şi, de asemenea, faptul că atribuţiile sale sunt limitate la cele expres enumerate de art. 56-58 din acest act normativ.
Nefiind dovedită calitatea pârâtei de agent maritim în raport cu mărfurile în discuţie, sunt inaplicabile în speţă atât prevederile invocate cât şi jurisprudenţa citată de apelantă, întrucât hotărârea prezentată instanţei are în vedere o situaţie de fapt diferită, respectiv o speţă în care calitatea de agent maritim a părţii care o invoca fusese pe deplin probată.
Nici dovada unui contract de agent de drept comun între SC M.R. SRL şi M.L. nu s-a depus la dosarul cauzei. În ceea ce priveşte înscrisul din dosar (fila 35 fond) emis de apelantă însăşi, adresat autorităţilor vamale în procedura referitoare la mărfurile ce fac obiectul prezentului dosar, aceasta semnează în calitate de „agent” al „transportatorului” S.C. L.N.V.
Prin urmare, pe temeiul acestui din urmă înscris, dat fiind şi faptul că serviciile de agent maritim se prestează, conform art. 56 alin. (1) din O.G. nr. 22/1999, numai în raport cu titulari determinaţi, respectiv nava, comandantul, proprietarul sau operatorul acesteia, apelanta ar putea invoca cel mult calitatea sa de agent în sensul dreptului comun, respectiv art. 2072 C. civ. Potrivit dispoziţiilor în materia contractului de agent însă, intermediarul efectuează el însuşi o serie de acte de comerţ (de exemplu, depozitarea bunurilor, conform art. 2079 alin. (2) lit. e), altele decât negocierea şi încheierea contractelor în numele şi pe seama comitentului.
În acest sens, trebuie menţionat că noţiunea de „acte de comerţ” utilizată în cererea de chemare în judecată şi în sentinţa primei instanţe are un sens mai larg decât acela de „acte juridice”, incluzând, pe lângă acestea, şi orice operaţiune materială desfăşurată cu privire la mărfurile contrafăcute, ca, de exemplu, deţinerea şi transportarea acestora.
Contrar celor afirmate prin cererea de apel, din probele administrate în cauză rezultă că apelanta-pârâtă a efectuat, în ceea ce priveşte mărfurile în discuţie, acte de natura celor enumerate în cererea de chemare în judecată şi interzise prin sentinţa atacată.
Astfel, în procesul-verbal de control încheiat de autorităţile vamale la 01 august 2012 (fila 62 dosar fond), SC M.R. SRL figurează în calitate de „transportator”, iar în adresa A.N.V. din 07 august 2012 ca „deţinător al mărfii”, iar apelanta pârâtă nu a contestat efectuarea operaţiunilor menţionate cu privire la mărfuri.
Or, în acest caz, este justificat demersul judiciar al reclamantei - interesată de protejarea drepturilor sale exclusive şi care urmăreşte tocmai împiedicarea operaţiunilor de natura celor menţionate - împotriva pârâtei care efectuează aceste operaţiuni pe teritoriul României. Este, aşadar, neîntemeiată critica apelantei-pârâte sub acest aspect.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC M.R. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, modificarea deciziei şi respingerea acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se aduce o primă critică deciziei instanţei de apel constând în motivarea greşită pe care aceasta o face în ceea ce priveşte calificarea sentinţei ca nefiind o sentinţă dată în baza recunoaşterii totale a pretenţiilor reclamantei de către pârâtă.
Aceasta motivare a instanţei de apel este total greşită, instanţa calificând în mod greşit sentinţa primei instanţe ca fiind o veritabilă sentinţă pronunţată în baza probatoriului administrat şi nicidecum ca o sentinţă dată în baza achiesării totale de către pârâtă la pretenţiile reclamantei.
Aşa cum s-a arătat şi prin motivele de apel, sentinţa dată în primă instanţă de către Tribunalul Bucureşti a fost dată în temeiul achiesării exprese, totale făcută de către avocatul recurentei fără a fi împuternicit în acest sens. De asemenea, instanţa de apel cu ocazia calificării corecte a căii de atac ca fiind apel a arătat că în speţa fiind vorba despre achiesarea totală a pârâtei şi nu de o achiesare parţială nu este în situaţia reglementată de art. 270 din C. proc. civ. astfel încât sentinţa nu este supusă recursului, nefiind o hotărâre parţială. Astfel, din însăşi aprecierea făcută de către instanţa de apel rezultă în mod clar că a avut în vedere o sentinţă dată în baza achiesării pârâtei şi în niciun caz o sentinţă dată prin analiza coroborata a probelor aşa cum se contrazice pe sine însăşi în considerentele deciziei.
Prima instanţă nu a încuviinţat şi administrat nicio probă în cauză, hotărârea fiind pronunţată exclusiv în temeiul recunoaşterii făcute de către recurentă.
O a doua critică adusă deciziei constă în soluţia dată de către instanţa de apel excepţiei lipsei calităţii procesual pasive invocată.
Din înscrisurile ataşate recursului reiese în mod clar calitatea de agent pentru linia de containere M.L. Acestea sunt: contractul de agenţie (A.A.) încheiat între A.P. M.M. A/S şi SC M.R. SRL din care rezultă obligaţiile pe care le are agentul respectiv doar de a reprezenta armatorul în ceea ce priveşte diverse operaţiuni pe teritoriul României, procura de reprezentare a companiei de transport maritim A.P.M.M. şi a companiilor deţinute de aceasta, inclusiv a companiei S.C.L.N.V.
Agentul nu îşi asumă în nume propriu obligaţii ce decurg spre exemplu din contractul de transport de mărfuri a cărei parte contractuală este A.P. M.M. A/S contractul fiindu-i opozabil doar acestei societăţi, acesta fiind subiect al raporturilor juridice ce se nasc din el.
În acest sens, într-o speţă similară, aproape identică s-a pronunţat şi instanţa supremă Decizia nr. 8279 din 22 noiembrie 2011.
Natura juridică a instituţiei agentului maritim, precum şi activităţile şi atribuţiile specifice acestei instituţii sunt reglementate de O.G. nr. 22/1999 privind administrarea porturilor şi a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparţinând domeniului public, precum şi desfăşurarea activităţilor de transport naval în porturi şi pe căile navigabile interioare, republicată în M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010. Din analiza art. 56, 57 şi 58 ale acestui act normativ, rezultă în mod clar faptul că, agentul maritim nu are atribuţiile pe care reclamanta pretinde ca le-ar avea, şi anume transportul sau manipularea mărfii, şi nici faptul că prin activităţile întreprinse de către acesta, ar putea în vreun fel aduce atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de către o persoană asupra vreunei mărci înregistrate internaţional.
Reclamanta, prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ. solicită respingerea recursului cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În etapa procesuală a recursului, a fost administrată proba cu înscrisuri în conformitate cu dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., respectiv contractul de agentură încheiat de recurentă cu A.P. M.M. A/S.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, reţine caracterul nefondat al recursului pentru considerentele ce succed.
Decizia instanţei superioare de fond este criticată dintr-o dublă perspectivă: existenţa unor motive contradictorii ori străine pricinii constând în motivarea greşită cu privire la probele avute în vedere de prima instanţă la darea hotărârii, precum şi greşita soluţionare a excepţiei privind calitatea procesuală a pârâtei.
Reţinerile instanţei de apel în sensul că prima instanţă a avut în vedere şi celelalte probe administrate în cauză la pronunţarea sentinţei nu semnifică nemotivarea hotărârii, căci pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. consacră ipostaze diferite ale nemotivării, acesta fiind sensul sintagmei „motive contradictorii ori străine cauzei”.
Instanţa a reţinut, pe de o parte, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 69 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dat fiind caracterul devolutiv al căii de atac, a analizat temeinicia hotărârii primei instanţe prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în dosar.
Mai mult decât atât, reţinând considerentele sumare ale hotărârii primei instanţe, a completat motivarea dată de judecătorul fondului, având în vedere şi noile apărări formulate în cuprinsul cererii de apel.
Cât priveşte soluţia dată cu privire la calitatea procesuală a pârâtei se constată că instanţa a aplicat corect legea.
Într-adevăr, atunci când reclamantul îşi întemeiază acţiunea pe un drept exclusiv, opozabil erga omnes, în speţă dreptul de proprietate intelectuală pentru mărcile C.W., astfel încât subiectul pasiv al raportului juridic de drept substanţial, calitatea procesuală pasivă, revine persoanei cu privire la care, conform art. 109 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul pretinde că i-a încălcat acest drept, în speţă societatea comercială.
Recurentul susţine că, dat fiind calitatea sa exclusivă de societate de agentare, nu are atribuţii de transport sau manipulare a mărfurilor reţinute de A.N.A.F. (succesoare în drepturi şi obligaţii a A.N.V. în temeiul art. 1 din O.U.G. nr. 74/2013) motiv pentru care, faţă de dispoziţiile art. 56 din O.G. nr. 22/1999 privind administrarea porturilor şi a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparţinând domeniului public, precum şi desfăşurarea activităţilor de transport naval în porturi şi pe căile navigabile interioare, nu a adus atingere dreptului de proprietate intelectuală aparţinând reclamantei, astfel cum rezultă din contractul depus în calea extraordinară de atac.
Din conţinutul contractului (fila 34) rezultă că recurenta acţionează şi ca agent de expediţii în teritoriu, teritoriul, potrivit contractului însemnând România.
De asemenea, potrivit art. 6.7 şi 6.8 din contract rezultă că „comitentul are obligaţia de a pune la dispoziţie agentului containere în concordanţă cu planurile de marketing agreate şi repartizări ale serviciilor la şi în teritoriu” şi de a „asista agenţii în obţinerea contractelor de servicii cu clienţii cheie vizaţi”.
În anexa A a contractului (fila 42) se arată la capitolul vânzări că agentul „va examina cu atenţie, în mod adecvat (…) toate încărcăturile interne şi externe, indiferent de portul de intrare şi portul de ieşire”, iar în „cererile de transport de mărfuri va urma politica de acceptare a M.L.”, având obligaţia de a „cerceta pieţe individuale din şi către teritorii”. Totodată, în conformitate cu contractul de agenţie, recurenta avea obligaţia (fila 45) de „a negocia, menţine şi manageria toate înţelegerile/contractele pentru.transportul intern”.
De precizat că mărfurile reţinute în port erau destinate a fi transportate pe teritoriul României către destinatarul SC P.L. SRL Chişinău din Republica Moldova prin intermediul SC M.R. SRL
Potrivit art. 56 din O.G. nr. 22/1999 „Agentul reprezintă nava, precum şi pe comandantul, proprietarul sau operatorul acesteia în faţa autorităţilor publice, a administraţiei, a tuturor operatorilor economici care prestează servicii pentru navă, echipaj, proprietar sau operator şi acţionează în limitele mandatului de împuternicire dat de aceştia. (2) Agentul are obligaţia să asiste nava şi pe comandantul acesteia în toate acţiunile sale, de la sosire şi până la plecarea din port. (3) În cazul navelor maritime vare tranzitează porturile Dunării, agentul asistă nava până la Sulina”.
Conform art. 57 din acelaşi act normativ „Agentul are obligaţia să aducă la cunoştinţă comandantului navei agenturate prevederile legale aplicabile din domeniul transportului naval, activitatea autorităţilor publice şi administraţiilor, precum şi ordinele şi dispoziţiile autorităţilor locale care acţionează în porturi şi pe căile navigabile interioare”.
O altă sarcină stabilită în sarcina agentului este cea de la art. 58 „Pentru navele pe care le agenturează agentul garantează plata tarifelor, a taxelor şi a celorlalte cheltuieli portuare către autorităţile publice, administraţiile şi operatorii economici care prestează servicii de siguranţă, stabilite în conformitate cu reglementările în vigoare sau prevăzute în contractele încheiate”.
Din analiza clauzelor contractuale, rezultă că obligaţiile stabilite în sarcina recurentei nu sunt doar cele specificate în actul normativ indicat, activitatea sa comercială fiind mult mai complexă decât cea de agent de vamă.
Coroborând conţinutul contractului de agent cu înscrisul emis de recurentă (fila 36 fond) prin care aceasta arată că are calitatea de transportator al bunurilor reţinute, rezultă că recurenta efectua şi acte de comerţ pe teritoriul României de natura celor enumerate în cererea de chemare în judecată, respectiv de deţinător şi transportator al mărfii.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, constatând că motivele de modificare invocate nu sunt incidente în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M.R. SRL împotriva Deciziei nr. 124/A din data de 25 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Respinge, ca nefondată, cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimata SC Z.D. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 732/2014. Civil. Actiune în daune delictuale.... | ICCJ. Decizia nr. 739/2014. Civil → |
|---|
