ICCJ. Decizia nr. 754/2014. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CÎVILĂ
Decizia nr. 754/2014
Dosar nr. 4280/2/2012
Şedinţa publică de la 27 februarie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Prin cererea înregistrată la data de 3 februarie 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 3914/3/2009, F.M.A. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta Academia Română, să se dispună anularea (constatarea nulităţii absolute) a contractului de donaţie dintre Ş.G. şi Academia Română, încheiat la distanţă, prin oferta de donaţie a primului, autentificată prin procesul - verbal din 9 septembrie 1946 de către Tribunalul Ilfov, secţia notariat, acceptată prin actul autentificat prin procesul verbal din 1 iulie 1947, comunicat donatorului la data de 17 iulie 1947; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 8 mai 2009, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, iar pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, a solicitat, pe cale reconvenţională, să se constate calitatea sa de unic proprietar asupra moşiei ce face obiectul acţiunii, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra acestui imobil, să se constate nulitatea absolută a tuturor actelor încheiate în scopul realizării exproprierii.
Cererea reconvenţională a fost promovată şi pe cale principală la data de 18 iunie 2009, făcând obiectul Dosarului nr. 26251/3/2009, cele două cauze fiind reunite.
Motivele de nulitate în ce priveşte nulitatea donaţiei au fost completate prin cererea depusă la data de 05 iunie 2009.
Astfel, prin cererea precizatoare şi completatoare, reclamanta a susţinut că donaţia este nulă din perspectiva inexistentei autorizaţiei administrative solicitate de Legea nr. 203/1947, a cerinţelor art. 10 din Legea nr. 21/1924 şi art. 817 C. civ., art. 31 alin. (5) din Decretul-Lege nr. 11 din 13 ianuarie 1944.
A mai susţinut reclamanta că actul autentic de acceptare a donaţiei nu a fost comunicat donatorului.
Prin sentinţa civilă nr. 345 din 12 martie 2010, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a respins cererea principală ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe cererea reconvenţională, a respins cererea reconvenţională ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta F.M.A.
Prin Decizia nr. 528/ A din 4 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 345 din 12 martie 2010, a trimis cauza la rejudecare primei instanţe, apreciind că s-a făcut dovada calităţii procesuale active a reclamantei din perspectiva interesului legitim al acesteia în constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie.
În fond după desfiinţare, prin încheierea din data de 20 ianuarie 2012, prima instanţă a dispus disjungerea cererii reconvenţionale şi a cererii conexe, judecata separată a acestora, faţă de faptul că cererea principală este în stare de judecată iar pârâta- reclamantă nu a reuşit să stabilească cadrul procesual pasiv în cererile sale.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 512 din 2 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 3914/3/2009, a admis cererea de chemare în judecată şi a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie încheiat în baza ofertei de donaţie a donatorului G.Ş.F., autentificată prin procesul -verbal din 09 septembrie 1946 şi acceptării de donaţie a donatorului Academiei Române, autentificat şi transcrisă prin procesul - verbal din 01 iulie 1947.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin actul de donaţie autentificat la Tribunalul Ilfov în data de 09 septembrie 1946 donatorul G.Ş. a donat Academiei Române, ferma situată în comuna Purcăreni - Tărseni, judeţul Muscel, în limita rămasă după exproprierea prevăzută pentru reforma agrară din 25 martie 1945.
Această ofertă a fost acceptată de pârâta - donatară prin actul de acceptare din 1 iulie 1947, transcris la Tribunalul Ilfov sub nr. 28732, şi avizat prin Decizia M.E.N., publicată în M. Of. nr. 104 din data de 6 mai 1947, în conţinutul său făcându-se precizare că este un act autentic.
Acest act de acceptare a fost notificat donatorului, aşa cum a rezultat din notificarea emisă sub din 10 iulie 1947, din actele dosarului nerezultând dovada comunicării acestei notificări.
Potrivit art. 801 C. civ., donaţiunea este un act de liberalitate prin care donatorul dă, irevocabil, un lucru donatarului, care-l primeşte.
Potrivit art. 814 - 817 C. civ., actul juridic având ca obiect o donaţie ia fiinţă din momentul acceptării, astfel că în speţă acordul de voinţă al părţilor cu privire la încheierea convenţiei, s-a produs în momentul acceptării donaţiei, respectiv la data de 1 iulie 1947.
Fiind în prezenta unui contract de donaţie între absenţi, prin ofertă şi acceptare separate, acceptarea făcută prin act separat produce efecte numai din momentul în care acesta a fost comunicat donatorului, deci încheierea convenţiei este afectată de o condiţie suspensivă.
Susţinerea pârâtei în sensul că actul de acceptare a fost comunicat donatorului prin portărelul şef al Tribunalului Ilfov nu a putut fi reţinută, nefiind probată în cauză, întrucât la dosarul cauzei s-a depus doar cererea adresată portărelului şef al Tribunalului Ilfov în sensul înmânării notificării, nu şi dovada primirii notificării.
Pentru situaţia în care acceptarea donaţiei a fost comunicată donatorului, donaţia fiind valabilă din această perspectivă, prima instanţă a constatat că, referitor la motivele de nulitate invocate asupra actului de donaţie, la momentul acceptării acestei donaţii, bunul nu se afla în patrimoniul donatorului, bunul ce făcea obiectul donaţiei fiind expropriat la data de 5 aprilie 1945 în temeiul art. 3 din Legea agrară nr. 187/1945.
Cum de esenţa donaţiei este micşorarea patrimoniului, donatorului cu bunul donat, acest bun trebuie să fie în patrimoniul donatorului sau să poată exista în viitor, să fie în circuitul civil şi să fie determinat. Dacă obiect al contractului îl reprezintă un bun ce nu se regăseşte în patrimoniul donatorului, donaţia este nulă.
Astfel, prin exproprierea bunului ce face obiectul donaţiei, acest bun era scos din circuitul civil, asupra lui donatorul nemaiputând dispune, aspect ce atrage nulitatea actului de donaţie.
Din corespondenţa purtată de donatorul cu conducerea pârâtei de la acea epocă, este evidentă intenţia acestuia de a reţine în patrimoniul său 50 ha, teren agricol, însă demersurile comune ale părţilor în acest scop au rămas fără rezultat, ca urmare a constatării că această suprafaţă de teren nu poate fi apreciată ca fermă model, astfel, în considerarea aceluiaşi art. 3 din legea de reformă agrară, proprietatea lui G.Ş. din comuna Purcăreni a fost expropriata integral, aşa cum a rezultat din nota Comisiei Centrale de reformă agrară dată în şedinţa din data de 4 aprilie 1947 (fila 60 dosar fond).
Susţinerea pârâtei în sensul că anterior acestei note, la 3 octombrie 1946, Hotărârea Comisiei Centrale de Reformă agrară, rezerva proprietarului G.Ş. cota legală de 50 ha, în care se include şi terenul vândut după 23 august 1944, nu poate fi acceptată, câtă vreme prin avizul din 4 aprilie 1947 al Comisiei Centrale de reformă agrară dată în şedinţa din data de 4 aprilie 1947, sunt reformate toate dispoziţiile anterioare cu privire la această proprietate, stabilindu-se că este expropriata integral.
Din perspectiva celor reţinute, prima instanţă a apreciat că donatorul nu putea dispune de bun la momentul la care s-a încheiat convenţia părţilor, astfel că această convenţie este nulă absolut, încălcând dispoziţiile art. 801 C. civ.
Faţă de cele reţinute analiza celorlalte motive de nulitate a fost apreciată ca fiind inutilă, inexistenţa în patrimoniul donatorului a bunului ce face obiectul donaţiei fiind suficientă pentru a atrage nulitatea absolută a donaţiei, cu consecinţa admiterii acţiunii reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Academia Română, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin Decizia civilă nr. 374/ A din 24 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul formulat de apelanta -pârâtă Academia Română împotriva sentinţei civile nr. 512 din 2 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 3914/3/2009, în contradictoriu cu intimata -reclamantă F.M.A., ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prima instanţă a admis acţiunea şi a constatat nulitatea actului de donaţie motivat de faptul că la data acceptării donaţiei (01 iulie 1947) donatorul nu mai era proprietarul bunului imobil, respectiv suprafaţa, de 50 ha teren, situată în comuna Purcăreni - Tărseni, judeţ Muscel, ce a făcut obiectul donaţiei.
Apelanta a susţinut că, faţă de succesiunea actelor emise de autorităţilor vremii (Comisia Centrală de aplicare a reformei agrare, Comisia Judeţeană Muscel şi Ministerul Agriculturii etc.) prima instanţă a reţinut, în mod greşit, că autorul reclamanţilor nu mai era proprietarul terenului.
Apărarea este neîntemeiată întrucât la data de 04 aprilie 1947 -Comisia Centrală de reformă agrară, prin avizul emis, a stabilit că moşia proprietarului G.Ş. este expropriată integral, celelalte dispoziţii anterioare fiind anulate.
Potrivit art. 5 din Decizia Ministrului Secretar de Stat din Departamentul Agriculturii şi Domeniilor din 10 aprilie 1946:
„Hotărârile Comisiei centrale sunt definitive şi obligatorii pentru organele de aplicarea legii şi pentru părţile interesate.
Până la pronunţarea Comisiei centrale, se va păstra situaţia de fapt existentă.
În contra hotărârilor date în conformitate cu normele cuprinse în art. 1, 2, 3 şi 4, este închisă orice contestaţiune sau plângere intervenită ulterior".
Din examinarea acestor dispoziţii rezultă că hotărârile emise de această Comisie erau definitive şi obligatorii pentru organele de aplicare a legii şi pentru părţile interesate în sensul de a fi aplicate, dar nu se interzicea Comisiei Centrale să revină asupra măsurilor dispuse de ea însăşi, în măsura în care le considera nelegale, aşa cum a fost în cauza de fată.
Faptul că această dispoziţie a fost abuzivă, nu conduce la concluzia că nu şi-a produs efectele, chiar dacă ulterior preluarea terenului, în anul 1948, ca urmare a naţionalizării, s-a făcut pe numele Academiei Române.
De asemenea, în prezenta cauză instanţa nu a fost investită cu o constatare a nulităţii acestei decizii, pentru a nu fi avută în vedere.
În consecinţă, cum acceptarea donaţiei s-a făcut la o dată ulterioară acestui aviz, respectiv la data de 1 iulie 1947, instanţa de apel a constatat că, în mod corect, prima instanţă a admis acţiunea.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât pârâta Academia Română Bucureşti cât şi reclamanta F.M.A.
I. În recursul său recurenta - pârâtă, Academia Română, a adus următoarele critici deciziei recurate:
1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Astfel, Comisia Centrală de aplicare a Legii de reformă agrară s-a pronunţat în mod irevocabil prin Hotărârea din 03 octombrie 1946, în sensul că în urma exproprierii s-a rezervat proprietarului cota legală de 50 ha de teren agricol, această hotărâre nemaiputând fi atacată cu contestaţie sau plângere, potrivit Deciziei Ministrului Secretar de Stat la Departamentul Agriculturii şi Domeniilor din 10 aprilie 1946, publicată în M. Of. din 17 aprilie 1946.
În acest sens hotărârea Comisiei Centrale din 04 aprilie 1947 a fost un act abuziv, fiind lipsită de eficienţă juridică.
Un alt argument în sprijinul recurentei - pârâte îl reprezintă şi faptul că preluarea abuzivă ca urma a naţionalizării din 1948 s-a făcut pe numele Academiei Române, prin Decizia Consiliului de Miniştri nr. 1486 din 1948, act în care se arată că proprietarul de drept al Fermei era, la acea dată, Academia Română.
S-a mai arătat de recurenta - pârâtă că, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 107/2001, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, acest act fiind Hotărârea din 03 octombrie 1946.
2. Instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel, fapt ce a dus la stabilirea greşită a situaţiei de fapt.
În acest sens, s-a susţinut că instanţa de apel nu a analizat critica potrivit căreia donaţia nu putea fi anulată pentru lipsa obiectului la data acceptării donaţiei, deoarece moşia, la acea dată, cuprindea şi o pădure de stejar, teren care nu putea intra sub incidenţa Legii nr. 187/1945, privind reforma agrară, astfel încât obiectul donaţiei exista la momentul acceptării, chiar în situaţia reţinută de instanţa de apel, acest obiect al donaţiei fiind format doar din păduri.
Recurenta - pârâtă a susţinut că aceste aspecte rezultă din actele depuse la dosarul cauzei chiar de către reclamantă, acte care au fost enumerate de către recurenta - pârâtă.
Ca atare, consideră recurenta - pârâtă, actul de expropriere din 04 aprilie 1947 chiar dacă s-ar accepta că se referă la exproprierea întregii suprafeţe agricole, acesta, însă, nu se referă la întreg obiectul donaţiei, şi în niciun caz nu se referă la păduri.
3. În mod greşit, a reţinut instanţa de apel că nu s-ar fi făcut dovada comunicării actului de acceptare al donaţiei către donatorul G.Ş., această situaţie reprezentând un motiv de nulitate reţinut de prima instanţă şi menţinut de către instanţa de apel.
4. Hotărârea instanţei de apel este insuficient motivată, fiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
II. în recursul său recurenta - reclamantă, F.M.A., a adus următoarele critici deciziei recurate:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., deoarece, deşi instanţa de apel a respins apelului recurentei - pârâte, nu i-au fost acordate cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.
La data de 15 ianuarie 2014, recurenta - reclamantă a depus întâmpinare la recursul formulat de către recurenta - pârâtă.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
I. În ce priveşte recursul recurentei - pârâte, Academia Română:
1. Prima critică nu poate fi reţinută.
Aşa după cum, în mod legal, a reţinut şi curtea de apel, deşi hotărârile Comisiei Centrale erau definitive şi obligatorii pentru organele de aplicare a legii şi pentru părţile interesate, potrivit art. 5 din Decizia Ministrului Secretar de Stat din Departamentul Agriculturii şi Domeniilor din 10 aprilie 1946, împotriva acestora fiind închise orice contestaţie sau plângere intervenită ulterior, nu se interzicea, însă, Comisiei Centrale să revină asupra măsurilor dispuse de ea însăşi, în măsura în care aceasta considera necesar, or, în speţa de faţă, la data de 04 aprilie 1947 Comisia Centrală de reformă agrară, prin avizul emis, a stabilit că moşia proprietarului G.Ş. a fost expropriată integral, celelalte dispoziţii anterioare fiind anulate.
Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe, care a constatat că actul de donaţie este nul absolut, fiind încălcate dispoziţiile art. 801 C. civ., donatorul nemaifiind proprietar asupra bunului ce a făcut obiectul donaţiei, la data acceptării donaţiei.
Argumentaţia privind faptul că preluarea abuzivă prin Legea de naţionalizare din 1948 s-ar fi făcut pe numele Academiei Române, cu trimitere la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită, deoarece aceasta vizează starea de fapt, deci temeinicia deciziei recurate, critică ce nu poate fi formulată în calea de atac, extraordinară, a recursului, cât timp instanţa de apel a reţinut că la momentul acceptării actului de donaţie proprietarul bunului nu mai era numitul G.Ş., întreaga suprafaţă de teren fiind expropriată.
2. Criticile de la pct. 2 şi 4 din motivele de recurs nu pot fi reţinute.
Deşi recurenta - pârâtă încearcă să acrediteze ideea că instanţa de apel nu şi-a motivat decizia şi nu a analizat toate motivele de apel, în fapt aceasta este nemulţumită de modul de soluţionare a criticilor sale, instanţa de apel analizând criticile formulate de către pârâta - apelantă, reţinând o anumită stare de fapt, anume aceea că las data acceptării donaţiei, respectiv 01 iulie 1947, donatorul G.Ş. nu mai era proprietarul bunului imobil, deoarece prin avizul din 04 aprilie 1947, Comisia Centrală de Reformă Agrară statuase că moşia acestuia fusese expropriată integral.
Cum criticile recurentei - pârâte vizează temeinicia deciziei recurate, acestea nu mai pot fi analizate în calea de atac a recursului, punctele 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
3. Nici critica cu numărul 3 nu poate fi reţinută, instanţa de apel nesusţinând că nu s-ar fi făcut dovada comunicării actului de acceptare al donaţiei către donatorul G.Ş., dimpotrivă, instanţa de apel reţinând că acceptarea donaţiei a fost comunicată lui G.Ş. însă, la data de 01 iulie 1947, care este dată ulterioară datei de 04 aprilie 1947, dată la care G.Ş. nu mai era proprietarul moşiei.
II. În ce priveşte recursul formulat de către recurenta - reclamantă F.M.A.:
Critica recurentei - reclamante cu privire la neacordarea cheltuielilor de judecată nu poate fi reţinută deoarece din cuprinsul încheierii din 10 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, rezultă că, la încheierea dezbaterilor, apărătorul acesteia a arătat, în mod expres, că nu solicită plata cheltuielilor de judecată, motiv pentru care instanţa de apel nu Ie-a acordat.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta Academia Română Bucureşti şi de reclamanta F.M.A. împotriva Deciziei civile nr. 374/ A din 24 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 75/2014. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 757/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
