ICCJ. Decizia nr. 829/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 829/2014
Dosar nr. 4923/1/2013
Şedinţa publică din 13 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 2302 din 18 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 1545/2/2010, a fost respinsă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei S.G. şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a B.R.D. G.S.G. şi au fost respinse recursurile declarate de reclamantul O.V. împotriva Deciziei civile nr. 72/A din 17 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi împotriva Deciziei civile nr. 719/A din 16 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare O.V.
În motivarea cererii sale, contestatorul a susţinut că, la data de 7 martie 2013, în faţa instanţei de recurs, a invocat două excepţii, respectiv excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a „grupului de societăţi” denumit „G.S.G.” şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei juridice B.R.D. G.S.G.
Dintr-o dublă eroare materială, instanţa de recurs a reţinut că s-ar fi invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă, iar nu de exerciţiu, în legătură cu „S.G.” şi nu „G.S.G.”, instanţa fiind în eroare atât cu privire excepţia invocată, cât şi în ce priveşte entitatea în legătură cu care a invocat această excepţie.
Totodată, contestatorul susţine că a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei juridice denumită B.R.D. G.S.G.
La aceeaşi dată, în cazul în care s-ar fi respins primele două excepţii, contestatorul susţine că a mai invocat excepţia lipsei calităţii procesuale a entităţii G.S.G. şi excepţia exercitării abuzive a drepturilor procesuale, asupra cărora, din cauza unei greşeli materiale, instanţa nu a dat nicio soluţie.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
Contestaţia în anulare este nefondată, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. contestaţia în anulare specială poate fi promovată în două situaţii: când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale şi când instanţa, respingând recursul ori admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Deşi nu a menţionat expres, din dezvoltarea motivelor expuse, rezultă că temeiul invocat de contestator îl constituie teza I a art. 318 C. proc. civ.
Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia (întrucât este vorba de un text de excepţie), noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Prin consacrarea acestui motiv de contestaţie în anulare specială, se urmăreşte îndreptarea unor erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului: respingerea recursului ca tardiv declarat, anularea recursului ca netimbrat, etc., aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Nu orice greşeală materială conduce la admiterea contestaţiei în anulare, ci numai acele erori materiale esenţiale, care au fost determinante pentru soluţia instanţei de recurs.
Înalta Curte constată însă, că situaţia descrisă de contestator în motivarea căii de atac, pretinsa greşeală materială constă în împrejurarea că instanţa de recurs s-a pronunţat pe alte excepţii decât cele invocate de el.
Or, având în vedere temeiurile expuse, rezultă cu evidenţă că, prin criticile formulate, contestatorul nu vizează greşeli materiale în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., aşa cum neîntemeiat susţine, deoarece tinde să pună în discuţie elemente ale cauzei care, departe de a fi greşeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecăţii, ţin de dezlegarea dată de către instanţa de recurs aspectelor pricinii.
Astfel, dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.
Totodată, în cadrul jurisprudenţei C.E.D.O. principiul supremaţiei dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenţiei în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esenţială.
Acest concept presupune că o soluţie definitivă pronunţată de instanţe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).
În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine reexaminarea cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanţa de contencios european (Cauza Stan şi Rosemberg, Belasin, Blidaru, SC S. SA, Cornif, Cârstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Creţu, Caracaş, Ionescu, Puşcaş, Tripon II, Savu, etc.).
Totodată, în Cauza Mitrea contra Romaniei la 29 iulie 2008, C.E.D.O. a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui “defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.
Cum criticile formulate de contestator nu se circumscriu motivelor limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ., care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situaţii decât cele vizate în mod expres de acest text de lege, faţă de temeiurile care preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul O.V. împotriva Deciziei civile nr. 2302 din 18 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 828/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 830/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
