ICCJ. Decizia nr. 788/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 788/2014
Dosar nr. 36226/3/2008
Şedinţa publică din 11 martie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 30 septembrie 2008 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 36226/3/2008, reclamanta I.A.I., în contradictoriu cu pârâţii Statul român prin M.F.P., M.A.D.R., S.C.D.P., Băneasa şi A.D.S., a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului de proprietate al statului cu privire la imobilul format din suprafaţa de 4 ha teren şi construcţiile edificate pe acesta, situat în Bucureşti, sector 1, (a cărui denumire a suferit în timp modificări succesive: B-dul A., b-dul B., C.I.- com. suburbană Bucureşti Băneasa), actualul sediu administrativ al pârâtei S.C.D., respectiv nulitatea absolută a Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942 şi a oricăror acte subsecvente, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară preluării abuzive. De asemenea, reclamanta a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că pe terenul în suprafaţă de 40.000 mp, având următoarele vecinătăţi: la N, fostul teren al Şcolii de Horticultură I.C.A.R. (actualul A.S.A.S.) pe o lungime de 200,14 m, la E, pe o lungime de 200 m, cu fosta proprietate a Col. G., la S, stradă şi la V cu fostul teren al Şcolii de Horticultură, autorul acesteia, N.I., a edificat în anul 1938 o construcţie compusă din subsol, parter şi etaj, un lac de agrement şi construcţie zid împrejmuitor la stradă, monument de arhitectură, să se dispună înscrierea dreptului exclusiv de proprietate asupra imobilului menţionat în favoarea sa cu titlu de construire şi moştenire, respectiv, obligarea pârâţilor Statul român prin M.F.P., S.C.D.P., Băneasa şi A.D.S. să lase în deplină posesie şi proprietate imobilul astfel cum a fost descris.
Prin sentinţa civilă nr. 511 din 02 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor A.D.S. şi S.C.D.P. Băneasa, şi acţiunea reclamantei, ca nefondată.
Tribunalul a reţinut că autorul reclamantei a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat din 12 decembrie 1931 la Tribunalul Ilfov, iar din certificatele de moştenitor din 1968 emis de notariatul de Stat al Raionului 30 Decembrie, respectiv din 12 februarie 1975 emis de Notariatul de Stat local al Sectorului 4, Bucureşti, a rezultat că reclamanta este unica moştenitoare a fostului proprietar al imobilului, astfel că se legitimează procesual activ în cauză.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.C.D.P., Băneasa şi A.D.S., prima instanţă a reţinut că potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză de expert P.D.N. şi a dispoziţiilor art. 4 lit. c) din Legea nr. 268 /2001 privind privatizare societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea A.D.S., aceasta din urmă, în calitate de pârâtă în prezenta cauză, poate fi obligată în raportul dedus judecăţii. Pentru aceleaşi considerente şi în raport de împrejurarea că pe terenul în litigiu se află sediul administrativ al pârâtei, S.C.D.P., Băneasa, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a acesteia din urmă.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a apreciat, ca nefondată, cererea reclamantei reţinând că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei a rezultat că autorul reclamantei, N.I., nu şi-a respectat obligaţia asumată prin contractul de vânzare cumpărare prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, respectiv aceea de a construi instalaţii necesare pentru o industrie cimo tehnică şi de a întreţine pe teren o şcoală practică pentru formarea personalului de lucrători şi contra maiştrii necesari industriilor cimo tehnice, descrierile imobilului din cadrul raportului de expertiză efectuat cu acest scop în cauză, nefăcând dovada că la momentul la care titular al dreptului de proprietate era autorul reclamantei, construcţiile serveau scopului pentru care a fost încheiată vânzarea.
Conform dispoziţiilor art. 2 din Legea din 20 august 1929 pentru reglementarea circulaţiei pământurilor dobândite prin legile de împroprietărire, act normativ sub imperiul căreia a fost încheiat actul de vânzare cumpărare, înstrăinarea terenurilor în scopul dezvoltării de industrii era condiţionată de învestirea de către dobânditor, în termen de 3 ani de la perfectarea actului de vânzare, a minimum 500.000 lei pe hectar, neîndeplinirea condiţiei atrăgând de plin drept, trecerea terenului în patrimoniul statului, fără niciun drept de restituire.
Faţă de prevederile legale mai sus evocate, şi faţă de împrejurare că vânzarea a fost încheiată în condiţiile impuse de Legea din 20 august 1929 şi nu de cele ale Legii din anul 1921, instanţa a apreciat ca legală Decizia M.A.D.R. nr. 4333 din 16 februarie 1942 prin care a fost declarat reziliat în mod unilateral contractul de vânzare cumpărare în considerarea îndepliniri condiţiei rezolutorii.
Prin urmare, tribunalul a reţinut că nu era necesară promovarea unei acţiuni în reziliere ci trebuia doar constatată neîndeplinirea condiţiei, decizia contestată tocmai această chestiune tranşând-o.
Contrar celor susţinute de către reclamantă, tribunalul a mai reţinut şi faptul că art. 2 alin. (3) din Legea din 20 august 1929 nu reglementează un termen de prescripţie pentru constatarea rezilierii contractului, ci vizează instituţia nulităţii, respectiv condiţiile, titularii şi termenul de prescripţie al acesteia.
Totodată, a constatat inexistenţa scopului ilicit invocat de reclamantă privitor la tranzacţia care a făcut obiectul Consiliului de Miniştri din şedinţa din 11 iunie 1942, scopul tranzacţiei nefiind transferul dreptului de proprietate ci despăgubirea cu suma de 20.000 lei a moştenitorului lui N.I. pentru contravaloarea construcţiilor şi plantaţiilor aflate pe imobilul in cauză la data intervenirii rezilierii.
Referitor la capătul de cerere care a vizat constatarea că pe terenul în litigiu, autorul reclamantei, N.I., a edificat în anul 1938 o construcţie compusă din subsol, parter şi etaj, un lac de agrement şi construcţie zid împrejmuitor la stradă, monument de arhitectură, instanţa l-a respins ca neîntemeiat, întrucât din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat data la care aceasta a fost edificată şi nicio altă destinaţie decât cea de locuinţă.
Faţă de toate aceste aspecte reţinute, având în vedere că autorii reclamantei au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, acţiunea în revendicare regăsindu-se în ipoteza în care doar pârâţii opun un titlu de proprietate, titlu ce conferă acestora dreptul de a se bucura şi dispune de bun, astfel cum stabilesc dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., acţiunea în revendicare a fost respinsă ca nefondată, cu consecinţa respingerii cererii de repunere a părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de reziliere a contractului de vânzare cumpărare cât şi a capătului de cerere privitor la înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea petentei.
Împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea căii de atac, reclamanta a susţinut că modalitatea de încetare a actului de vânzare este nulitatea şi nu rezilierea, cum greşit a reţinut prima instanţă, nulitate care potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea din 20 august 1929 este supusă termenului de prescripţie de 3 ani. De asemenea, a arătat că rezilierea nu poate opera decât pe cale judiciară, prin intervenţia instanţei de judecată.
Prima instanţă a ignorat termenul de prescripţie de 10 ani aplicabil în speţă şi reglementat de Codul civil în vigoare la data perfectării contractului de vânzare cumpărare. Conform acestei dispoziţii, introducerea unei acţiuni în nulitate este supusă termenului de prescripţie de 10 ani, termen ce s-a împlinit la data de 12 decembrie 1941.
În mod greşit a fost reţinut că art. 2 alin. (3) din Legea din 10 august 1929 vizează şi construcţiile edificate pe teren, întrucât, în ipoteza în care actul de vânzare este desfiinţat, dreptul de proprietate asupra construcţiilor rămâne în patrimoniul reclamantei.
De asemenea, prima instanţă a reţinut în mod greşit că a fost îndeplinită condiţia rezolutorie şi că autorul reclamantei nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contract. În fapt, doar în privinţa construcţiei locuinţei s-a constatat că nu se poate determina anul în care a fost edificată, partea din spate a construcţiei prezentând elementele specifice ale unei şcoli, investiţia depăşind cu mult 500.000 lei.
Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 46 din 19 februarie 2013 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut următoarele:
Este nefondată critica privind confuzia pretins a fi fost realizată de prima instanţă atunci când a analizat condiţiile în care efectele contractului de vânzare cumpărare au încetat, respectiv cea a nulităţii care trebuia constatată în cadrul unei acţiuni supuse termenului de prescripţie de 3 ani.
În acord cu susţinerea reclamantei, dispoziţiile Legii din 20 august 1929, în vigoare la data încheierii actului translativ de proprietate, erau aplicabile contractului de vânzare cumpărare, în mod greşit s-a menţionat în cuprinsul acestuia ca fiind aplicabile dispoziţiile Legii pentru reforma agrară din Vechiul Regat, publicat în M. Of. nr. 82 din 17 iulie 1921.
Cu toate acestea, din analiza conţinutului dispoziţiilor din cele două acte normative referitoare la condiţiile încheierii de acte juridice de înstrăinare a terenurilor în scopul stimulării creări şi dezvoltării de industrii sau aşezăminte de interes general, determinarea greşită a cadrului legal la încheierea contractului nu determină nulitatea acestuia.
În combaterea susţinerii reclamantei că singura sancţiune ce putea fi aplicată actului juridic de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului era cea a nulităţii, astfel cum aceasta şi-a reconfigurat pretenţia prin cererea de apel, sancţiunea pentru nerespectarea de către cumpărător a obligaţiilor speciale asumate prin încheierea vânzării cumpărării nu poate fi nulitatea întrucât această sancţiune are ca efect lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Or, neexecutarea culpabilă a obligaţiilor, reţinută în sarcina cumpărătorului N.I. prin Decizia M.A.D. nr. 4 333 din 16 februarie 1942 atrage sancţiunea rezoluţiunii, legile în vigoare la epoca la care a fost încheiat actului juridic făcând referire la reziliere.
Într - adevăr, dispoziţiile art. 2 alin. (4) şi alin. (5) din actul normativ aplicabil contractului de vânzare cumpărare, reglementează, deopotrivă, atât sancţiunea pentru ”neîndeplinirea condiţiunilor pentru termenul stipulat”, adică rezoluţiunea pentru nerespectarea culpabilă a obligaţiilor asumate de către părţi, cât şi nulitatea, ca sancţiune pentru nerespectarea dispoziţiilor legale edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic, fiecare dintre cele două instituţii însă având reglementări diferite.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din Legea din 1929 nulitatea se poate cere la iniţiativa M.P.M.A.R., prin Serviciul contencios al Statului, reglementare care este deopotrivă lăsată la iniţiativa părţilor contractante dar şi a Ministerului Public, ca reprezentant şi apărător al intereselor generale ale societăţii, termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2 alin. (5) din acelaşi act normativ, fiind ataşat acestei categorii de sancţiuni. În cazul rezilierii, însă, sancţiunea poate fi invocată numai de către părţile contractante, respectiv la iniţiativa acelora care şi-au executat ori sunt gata să îşi execute propriile obligaţii.
În aplicarea considerentelor mai sus expuse, Decizia M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942 prin care a fost constată reziliată de plin drept vânzarea la data expirării termenului legal prevăzut de lege pentru instalarea unei industrii cimo tehnice, concretizează actul juridic de denunţare unilaterală de către Stat a contractului pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor asumate prin actul de înstrăinare, susţinerea reclamantei privitoare la sancţiunea nulităţii nefiind incidentă cauzei.
În ceea ce priveşte critica referitoare la necesitatea intervenţiei instanţei de judecată pentru constatarea încetării efectelor actului translativ de proprietate, aceasta este neîntemeiată pentru argumentele care succed:
Textul art. 2 alin. (3) din Legea din 1929 consacră prin conţinut un veritabil pact comisoriu în favoarea Statului. În lumina dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din actul normativ enunţat, pactul comisoriu este reglementat ca un drept unilateral al Statului, în calitate de vânzător de a cere rezoluţiunea actelor juridice de înstrăinare ale terenurilor pentru situaţia în care cumpărătorul nu îşi respectă obligaţiile prevăzute de lege, respectiv aceea de a crea sau dezvolta o industrie sau un aşezământ de interes general, cu o investiţie minima de 500.000 lei pentru fiecare hectar, în termenul defipt de lege de 3 ani de la facerea actului.
Aşadar, rezoluţiunea unilaterală intervine pentru neexecutarea culpabilă a unor obligaţii determinate ale cumpărătorului, de îndeplinirea cărora el este ţinut într-un anumit termen, fiind considerat ca aflat de drept în întârziere în privinţa acestora şi la expirarea căruia se prevede trecerea de plin drept al bunului în proprietatea statului, fără drept de restituire şi fără intervenţia instanţei judecătoreşti, situaţie pe care instanţa de apel a apreciat-o ca fiind incidentă în speţă.
Nici critica apelantei sub aspectul încălcării termenului de prescripţie a emiterii Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942 nu a fost găsită întemeiată. Termenul de prescripţie de 3 ani este prevăzut pentru exerciţiul acţiunii în nulitatea actelor juridice încheiate în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea din 1929 iar nu pentru invocarea pactului comisoriu reglementat de art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ.
Întrucât la momentul la care a fost încheiat actul translativ de proprietate, nu fusese adoptat Decretul nr. 167 din 1958 privind prescripţia extinctivă, aplicabile erau dispoziţiile dreptului comun în materie, respectiv cele ale art. 1900 C. civ. Potrivit acestora acţiunea pentru nulitatea sau stricarea unei convenţii se prescrie în termen de 10 ani, dacă legea nu prevede altfel.
Instanţa de apel a apreciat, contrar susţinerilor reclamantei, că dispoziţiile art. 1885 alin. (2) C. civ. nu sunt aplicabile speţei întrucât acestea reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă pentru introducerea acţiunilor reale ale creditorului sau ale proprietarului, în timp ce rezoluţiunea unilaterală a contractului de vânzare cumpărare declarată de Stat pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor speciale stabilite prin lege în sarcina cumpărătorului dă expresie unui alt tip de acţiune, ex contractu.
În considerarea faptului că este vorba despre o vânzare cumpărare supusă unui pact comisoriu reglementat prin lege specială şi întrucât nu se poate considera că prescripţia pentru exercitarea acţiunii în stricarea convenţiei nu se poate naşte mai înainte de expirarea termenelor pentru executarea de către cumpărător a obligaţiilor asumate, emiterea Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942 a avut loc înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în “stricarea convenţiei”, termen care, potrivit art. 1900 alin. (1) C. civ., s-a împlinit la 12 decembrie 1944, neputând fi deci aplicată prescripţia.
În ceea ce priveşte critica referitoare la împrejurarea că dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea din 1929 reglementează doar situaţia reîntoarcerii proprietăţii asupra terenului în patrimoniul statului, nu însă şi situaţia construcţiilor existente pe acesta, instanţa de apel a constatat ca fiind neîntemeiată întrucât, ca efect al rezoluţiunii actului de vânzare cumpărare, Statul, în temeiul dispoziţiilor art. 494 C. civ., a recunoscut dreptul moştenitorilor cumpărătorului de a fi despăgubiţi pentru construcţiile, plantaţiile şi mobilele situate pe terenul în discuţie.
Cu referire la susţinerea reclamantei că tranzacţia propusă spre a fi încheiată între stat şi membrii familiei sale, nu s-a încheiat iar suma de 16.000.000 lei nu a fost plătită, a apreciat ca fiind nedovedită, menţiunea din certificatul de moştenitor din 1968 de pe urma defunctului N.I. nefiind în măsură să demonstreze că moştenitorii profesorului defunct nu ar fi fost despăgubiţi cu suma menţionată.
În privinţa chestiunii legitimităţii Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942 în raport de îndeplinirea de către cumpărător a obligaţiilor speciale asumate prin contractul de vânzare cumpărare, în mod corect prima instanţă a stabilit că, din probele administrate, nu rezultă că dobânditorul terenului şi-ar fi respectat obligaţia asumată, aceea de a ridica pe teren instalaţiile necesare pentru o industrie cimo tehnică şi de a întreţine tot acolo o şcoală practică pentru formarea personalului de lucrători şi contra maiştri necesari industriilor cimo-tehnice.
Astfel, cu toate că a fost stabilită cu certitudine edificarea de către cumpărător a mai multor construcţii, reclamanta nu a putut face dovada existenţei unei autorizaţii de construire pentru edificarea acestora iar înscrisurile aflate la dosarul cauzei plasează momentul edificării acestora în perioada cuprinsă între anii 1935-1937, ulterior împlinirii termenului de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea din 1929.
Totodată, instanţa a respins ca nefiind utilă soluţionării litigiului, solicitarea reclamantei privitoare la suplimentarea expertizei în construcţii, apreciind că şi în situaţia confirmării faptului că partea din spate a construcţiei ar servi unei funcţiuni administrativ instituţionale pentru funcţionarea unei şcoli, o atare probă ar fi insuficientă în a proba deplin şi complet aducerea la îndeplinire de către autorul reclamantei a obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare cumpărare suspus analizei.
Instanţa de apel a mai reţinut că nici înfiinţarea unei societăţi anonime pe acţiuni cu denumirea “Institutul industriilor cimo tehnice” de către cumpărător, nu a putut fi apreciată ca o executare a obligaţiilor asumate de către acesta prin actul de vânzare cumpărare, după cum nici ridicarea unei părţi de clădire care să aibă aptitudinea de a găzdui funcţionarea unei şcoli nu ar putea beneficia de o apreciere similară.
Împotriva deciziei curţii de apel a exercitat calea de atac a recursului reclamanta invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta a arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Cu referire la acest motiv de nelegalitate, recurenta arată că instanţa de apel deşi a constatat în mod corect că legea aplicabilă speţei este Legea pentru reglementarea circulaţiei juridice a pământurilor dobândite prin legile de împroprietărire anterioare, publicată în M. Of. din 20 august 1929, motivarea respingerii apelului vizează aspecte ce ţin de rezilierea contractului de vânzare cumpărare din 1931, ca şi cum instanţa ar fi fost învestită cu judecarea unei astfel de cereri.
De asemenea, instanţa de apel a statuat contrar dispoziţiilor Codului civil şi ale Legii din 1929 că rezilierea unui contract în mod unilateral de către vânzător se poate face ad hoc, printr-o constatare proprie a vânzătorului, nefiind necesară promovarea unei acţiuni în justiţie aşa cum prevede expres alin. (5) al art. 2 din Legea din 1929, susţinând că motivarea instanţei este contrară legii, doctrinei şi practicii judiciare, atât de la data încheierii actului juridic în discuţie, cât şi celei actuale, unde se prevede că intervenţia instanţei este obligatorie şi numai printr-o hotărâre judecătorească se poate dispune sau, în cazul pactului comisoriu de ultim grad, se poate constata rezilierea unui contract.
Susţine în continuare că alin. (3) al art. 2 din Legea din 1929 reprezintă o cauză de încetare a contractului de vânzare cumpărare, iar nu un pact comisoriu, cum greşit a reţinut instanţa de apel, pentru care este necesară intervenţia instanţei în sensul constatării îndeplinirii sau nu a condiţiei respectiv a obligaţiei asumate de cumpărător. În acest scop, arată că acţiunea trebuia promovată în termenul special stabilit de lege în alin. (5) al art. 2 din Legea din 1929, de 3 ani.
Întrucât nu a existat nicio constatare a vreunui organ abilitat şi competent al statului prin care să se stabilească dacă a fost sau nu îndeplinită de către cumpărător obligaţia sumată prin contractul de vânzare cumpărare, legea neprevăzând o astfel de procedură, cauza de încetare a contractului pentru neîndeplinirea obligaţiilor nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească, în mod greşit a fost reţinută de către instanţă desfiinţarea titlului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu. Simpla notificare transmisă după 11 ani după împlinirea termenului de prescripţie nu poate fi de natură să desfiinţeze în mod valabil titlul de proprietate.
Arată că şi în cazul în care acţiunea pentru anularea sau ” stricarea” vânzării ar fi supusă termenului de prescripţie reglementat de art. 1900 C. civ., termenul începe să curgă de la încheierea actului, textul prevede expres la alin. 2 din art. 1885 C. civ. situaţiile în care termenul începe să curgă de la o altă dată. Susţine că autorii săi au fost lipsiţi de posibilitatea de a invoca prescripţia achizitivă de 10 ani, părţile şi imobilul fiind în raza aceluiaşi tribunal.
Hotărârea recurată conţine motive contradictorii întrucât în pagina 13 din hotărâre instanţa apreciază că rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare are loc fără pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti iar la pagina 14 menţionează că “rezoluţiunea unilaterală a contractului de vânzare cumpărare declarată de către Stat pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor stabilite prin lege în sarcina cumpărătorului dă expresie unei acţiuni personale a acestuia, ”ex contractu”.
Or, susţine recurenta, prin acţiune personală se înţelege tocmai exercitarea unei acţiuni în instanţă.
În legea aplicabilă actului de vânzare cumpărare nu există vreo reglementare care să prevadă că rezilierea se declară unilateral printr-un act propriu al vânzătorului, fără formularea unei acţiuni în justiţie şi fără pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.
Instanţa de apel pe de o parte subliniază însă dreptul la acţiune al Statului, iar pe de altă parte reţine că rezilierea are loc fără promovarea unei acţiuni.
În susţinerea acestui argument invocă Legea nr. 451 din 1942 prin care se autorizează de către Ministerul Agriculturii încheierea unei tranzacţii prin care autorii reclamantei să renunţe la orice drepturi privitoare la proprietate ( teren şi construcţii), or, aceştia din urmă nu puteau renunţa la ceva ce nu ar mai fi existat în patrimoniul lor. Apreciază astfel că prin actul normativ menţionat se recunoaşte atât existenţa dreptului de proprietate a autorilor recurentei asupra imobilului teren şi construcţii, cât şi faptul că aceştia nu au pierdut aceste drepturi.
În susţinerea criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susţinut următoarele:
Învestită cu o cerere în constatarea nulităţii absolute a actului unilateral de reziliere emis de către vânzător, instanţa de apel a interpretat în mod greşit acest act ca fiind un act legal de reziliere în condiţiile în care acesta putea constitui cel mult, începutul procedural al introducerii unei acţiuni în justiţie în scopul obţinerii unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate reziliat contractual de vânzare cumpărare.
De asemenea, în măsura în care decizia unilaterală de reziliere a contractului de vânzare cumpărare îşi putea produce efectele cu privire la încetarea dreptului de proprietate asupra terenului, nu era în măsură însă să constate rezilierea dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate pe aceasta. Astfel că, susţine recurenta, în privinţa acestora din urmă, nu există niciun act de desfiinţare a dreptului de proprietate dobândit prin construire, motiv pentru care susţine că cealaltă parte l-a şi recunoscut expres prin neintentarea niciunei acţiuni prin care să se constate un eventual drept de accesiune al statului asupra construcţiilor în temeiul art. 492-494 C. civ. şi care să îi confere un drept de proprietate asupra construcţiilor. Instanţa de apel doar a menţionat că statul a recunoscut dreptul de proprietate al autorilor reclamantei de a fi despăgubiţi în condiţiile art. 494 C. civ., însă din motivarea instanţei se deduce faptul că efectul Deciziei nr. 4333 din 1942 este dobândirea de către stat a dreptului de proprietate asupra construcţiilor. Instanţa trebuia să analizeze în ce măsură decizia a cărei nulitate se solicită afectează dreptul de proprietate distinct pentru teren şi pentru construcţiile edificate pe acesta. Din motivarea curţii de apel rezultă faptul că s-a analizat dacă sunt îndeplinite condiţiile de reziliere pentru teren, ca şi cum instanţa ar fost învestită cu o astfel de cerere. Consideră că din această perspectivă constatarea intervenirii rezilierii era prescrisă, de vreme ce condiţia viza îndeplinirea obligaţiei în primii 3 ani de la perfectarea contractului de vânzare cumpărare, ulterior cumpărătorul fiind îndreptăţit să dispună de teren.
În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut următoarele:
În mod greşit instanţele de judecată au făcut aplicarea art. 480 şi urm., şi art. 948 C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 2 şi a art. 13 din Legea din 1929.
Astfel, susţine că decizia a cărei nulitate a fost solicitată prin cererea introductivă de instanţă vizează fraudarea legii prin emiterea acesteia cu încălcarea prevederilor Legii din 1929 şi a C. civ. care stabilesc ca modalitate de desfiinţare a unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul legilor agrare, acestea putând fi anulate exclusiv prin intermediul instanţei judecătoreşti. Pentru aceste motive recurenta apreciază că decizia ministerială a cărei nulitate a solicitat-o este lipsită de temei juridic.
Invocă nulitatea absolută a deciziei în discuţie şi din perspectiva existenţei unei cauze false în emiterea acesteia. Astfel, susţine că anularea abuzivă şi unilaterală a contractului de vânzare cumpărare, viza de fapt, construcţia - şcoală şi locuinţa profesorului N.I., iar prin referatul ministrului Agriculturii nr. 17.354 se recunoaşte expres că preluarea construcţiei este imorală.
Atât prima instanţă cât şi instanţa de apel ignoră cu desăvârşire conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al art. 2 din Legea din 1929 care vizează în exclusivitate terenul.
Critică decizia recurată şi din perspectiva în care în mod greşit instanţa a reţinut că actul de vânzare cumpărare a fost desfiinţat pentru neexecutarea obligaţiilor asumate de către cumpărător, atât timp cât, susţine recurentul, construcţia din spate conţine elemente de arhitectură ale unei şcoli, investiţia depăşind cu mult limita impusă de lege.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora pentru considerentele care succed:
Conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea şi casarea poate fi cerută atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Prin motive străine de natura pricinii se înţelege situaţia în care considerentele hotărârii judecătoreşti recurate cuprinde chestiuni care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă.
Un prim argument invocat de recurentă în justificarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este reprezentat de susţinerea că reţinerile instanţei de apel sunt străine de natura pricinii. În dezvoltarea acestui argument, arată că deşi instanţa a fost învestită cu o cerere în constatarea nulităţii Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942, aceasta îşi motivează soluţia pe aspecte ce ţin de rezilierea contractului de vânzare cumpărare din 1931.
Este adevărat că unul dintre petitele cererii de chemare în judecată îl reprezintă constatarea nulităţii Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942. Instanţa constată însă că deşi iniţial în motivarea cererii recurenta a invocat depăşirea termenului special de prescripţie de 3 ani în exercitarea dreptului de a rezilia contractul, prevăzut de dispoziţiile art. 2 alin. final din Legea din 1929, ca şi termenul general de prescripţie pentru “stricarea” unei convenţii reglementat de art. 1900 C. civ., în apel aceasta şi-a reconsiderat poziţia şi a susţinut că singura sancţiune ce putea fi aplicată deciziei, este cea a nulităţii.
De asemenea, curtea de apel în analiza petitului recurentei, astfel cum acesta a fost precizat în cuprinsul considerentelor, a explicat detaliat şi argumentat inaplicabilitatea sancţiunii nulităţii. Astfel, se reţine de instanţa de apel, contrar susţinerilor reclamantei, că sancţiunea pentru nerespectarea de către cumpărător a obligaţiilor speciale asumate prin încheierea contractului de vânzare cumpărare autentificat din 12 decembrie 1931 nu poate fi nulitatea, întrucât aceasta constituie sancţiunea care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. În raport de probele administrate, instanţele de fond au mai reţinut că autorul recurentei, profesorul N.I. nu a îndeplinit, în mod culpabil, obligaţiile asumate, motiv pentru care a apreciat că emiterea Deciziei M.A.D. nr. 4.333 din 16 februarie 1942 nu poate atrage decât sancţiunea rezoluţiunii, ca una specifică neexecutării obligaţiilor într-un contract civil. Faptul că instanţa de apel a apreciat, pe baza probatoriului administrat în cauză şi a dispoziţiilor legale incidente, că sancţiunea care a intervenit cu privire la contractul de vânzare cumpărare este rezoluţiunea şi nu nulitatea, nu presupune că şi-a întemeiat soluţia pronunţată pe chestiuni străine de natura pricinii.
Un alt argument se referă la contrarietatea dintre considerentele deciziei, recurenta susţinând că argumentul instanţei de apel în motivarea deciziei recurate este în sensul că „rezoluţiunea contractului are loc fără pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti” şi că acesta este în vădită contradicţie cu motivarea de la fila 14 a deciziei, în sensul că „rezoluţiunea unilaterală a contractului de vânzare cumpărare declarată de Stat pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor speciale stabilite prin lege în sarcina cumpărătorului dă expresie unei acţiuni personale ex contractu”.
O hotărâre judecătorească este casabilă atunci când se constată existenţa unor considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din celelalte rezultă netemeinicia acestora.
În cauza de faţă, se constată că argumentele juridice invocate ca fiind contradictorii analizează două chestiuni diferite: primul dintre considerentele invocate a avut în vedere netemeinicia susţinerii reclamantei referitoare la necesitatea intervenţiei instanţei de judecată pentru încetarea efectelor contractului de vânzare cumpărare ; celălalt a vizat netemeinicia criticii reclamantei referitoare la tardivitatea emiterii Deciziei M.A.D. nr. 4.333 din 16 februarie 1942 şi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1885 alin. (2) C. civ.
Prin urmare, se constată că cele două considerente invocate de către reclamantă ca fiind contradictorii vizează critici distincte şi chestiuni de drept distincte, instanţa analizând şi pronunţând - se în mod distinct asupra acestora.
Prin considerentele deciziei, Curtea de Apel nu a motivat faptul că era necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să constate rezilierea contractului de vânzare cumpărare, pentru a fi vorba despre considerente contrare, ci doar a adus un argument în plus pentru a demonstra de ce nu era necesară intervenţia instanţei de judecată, decizia contestată însăşi producând aceste efecte.
Acest argument se constituie într-o concluzie trasă de instanţă în urma analizei incidenţei dispoziţiilor art. 1885 alin. (2) C. civ. aşa încât nu se poate reţine existenţa vreunei contradicţii între cele două statuări, cum eronat se pretinde de către reclamantă.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate : “(…) când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.
Prin acest motiv se poate invoca încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. În situaţia în care instanţa este sesizată cu un diferend în legătură cu un act juridic, unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare şi precise, judecătorul care soluţionează fondul trebuie să-l aplice, în litera şi spiritul lui, neavând dreptul să-i dea un alt înţeles, faţă de art. 969 alin. (1) C. civ. Atunci când clauzele actului sunt îndoielnice, susceptibile de mai multe înţelesuri, judecătorul poate să-l interpreteze, potrivit regulilor de interpretare înscrise în Codul civil.
Motivul de modificare priveşte situaţia în care deşi actul juridic dedus judecăţii este cât se poate de clar, fiind vădit neîndoielnic, instanţa îi schimbă natura sau înţelesul. Dacă însă din probele administrate ar rezulta un dubiu asupra naturii juridice sau a conţinutului actului juridic, interpretarea dată de judecător constituie o chestiune de fapt, care nu poate fi criticată în recurs, conform prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestei critici, recurenta a invocat greşita interpretare de către instanţă a deciziei a cărei nulitate a solicitat-o, în sensul în care în mod greşit a fost reţinut ca reprezentând un act de reziliere în condiţiile în care acesta “putea constitui cel mult începutul procedural al introducerii unei acţiuni în justiţie în scopul obţinerii unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate reziliat contractul de vânzare cumpărare”.
În ceea ce priveşte critica formulată de recurentă, Înalta Curte constată că aceasta vizează aspecte de fond referitoare la stabilirea situaţiei de fapt, inadmisibil a fi analizată în calea de atac extraordinară a recursului.
Or, reclamantul, aşa cum au reţinut instanţele de fond, nu a produs dovezi care să demonstreze că şi-a îndeplinit obligaţiile speciale impuse prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea din 1929 şi asumate de acesta prin semnarea actului juridic de vânzare cumpărare.
Înalta Curte mai reţine că în ceea ce priveşte această chestiune, chiar instanţa de apel prin încheierea din data de 05 februarie 2013, a respins cererea recurentei de completare a expertizei de specialitate în construcţii care ar fi putut demonstra îndeplinirea de către N.I. a obligaţiilor, reţinând ca nefiind utilă pentru soluţionarea cauzei, dat fiind că, în eventualitatea cea mai favorabilă în care expertiza ar fi stabilit că edificiul ar fi fost apt să găzduiască instituţia ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare, această probă tot nu ar dovedi pe deplin şi complet aducerea la îndeplinire de către autorul recurentei a obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare cumpărare. De asemenea, o astfel de probă nu ar fi fost de natură să poată demonstra că profesorul N.I. ar fi adus la îndeplinire în trei ani de la încheierea contractului de vânzare cumpărare, obligaţiile de a fi ridicat instalaţiunile necesare unei industrii cimo tehnice şi de a fi asigurat întreţinerea în acest teren a unei şcoli practice pentru formarea personalului de lucrători şi contra maiştrii necesari industriilor cimo tehnice. Totodată, nici proba privind înfiinţarea unei societăţi anonime pe acţiuni cu denumirea “ Instituţiilor industriilor cimo tehnice ” de către profesorul N.I. nu a putut fi considerată de instanţa de apel ca materializând obligaţiile asumate de aceasta prin actul juridic din 1931, după cum nici eventuala ridicare a unei părţi de clădire care să poată găzdui funcţionarea unei şcoli nu ar putea beneficia de o apreciere similară, toate indiciile fiind în sensul edificării construcţiilor de pe terenul de 4 ha ulterior împlinirii termenului legal de 3 ani pus la dispoziţia cumpărătorului.
Înalta Curte constată că analiza criticii de nelegalitate care priveşte interpretarea greşită a deciziei contestate, ca reprezentând doar începutul demersului judiciar în rezilierea contractului de vânzare cumpărare iar nu constatarea însăşi a rezilierii, este nerelevantă faţă de constatarea instanţelor de fond, pe bază de probe, a neîndeplinirii culpabile de către autorul reclamantei a obligaţiilor contractuale.
Totodată, motivul de modificare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., poate fi incident în situaţia în care instanţa ar stabili fără niciun suport probator anumite obligaţii în sarcina uneia dintre părţi, deşi, la încheierea actului juridic dedus judecăţii, nu au fost avute în vedere aceste obligaţii.
În cauza de faţă, instanţa a fost investită cu constatarea nulităţii Deciziei M.A.D. nr. 4.333 din 16 februarie 1942, iar în urma probelor administrate a reţinut că decizia contestată a fost emisă în condiţii de deplină legalitate, ca urmare a neîndeplinirii culpabile de către prof. N.I. o obligaţiilor speciale asumate.
În susţinerea aceleiaşi critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel în mod greşit a apreciat asupra faptului că decizia a cărei nulitate a fost solicitată constituie titlu de proprietate al statului asupra construcţiilor edificate de autorul acesteia, prof. N.I.
Înalta Curte constată că argumentul prezentat mai sus nu poate fi încadrat în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât acesta vizează modul în care instanţa a interpretat probele şi a aplicat dispoziţiile legale la situaţia de fapt stabilită pe baza acestor probatorii.
Instanţa reţine că interpretarea probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În considerentele hotărârii atacate, instanţa de apel a apreciat că deducţiile logice nu pot susţine concluzia în sensul că moştenitorii profesorului defunct nu ar fi fost despăgubiţi cu suma arătată în Jurnalul Consiliului de Miniştri publicat în M. Of. din 13 iunie 1942. Totodată, componenţa masei succesorale nu poate constitui o probă, având în vedere caracterul declarativ al acesteia, iar pe de altă parte, distanţa considerabilă în timp, ca şi considerentele transformării economico financiare care au avut loc între anii 1968, data eliberării certificatului de moştenitor şi anul 1942, data tranzacţiei propuse de reprezentanţii statului moştenitorilor cumpărătorului defunct.
Prin urmare, deşi recurenta invocă aceste dispoziţii legale, criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs deoarece nu se referă la interpretarea greşită a deciziei a cărei anulare a fost solicitată, ci la greşita interpretare a probelor care, nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei.
Tot astfel, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se privesc ca nefondate pentru următoarele considerente:
Prioritar, se constată că în dezvoltarea motivelor de nelegalitate recurenta a reluat în cadrul acestui motiv de recurs criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., anterior analizate.
Totodată, se reţine că Înalta Curte nu poate cenzura în recurs critici referitoare la modul de interpretare a probelor, aceasta constituind atributul exclusiv al instanţelor de fond.
Cât priveşte critica referitoare la aplicarea sancţiunii nulităţii iar nu a rezilierii, din considerentele deciziei recurate reiese faptul că instanţa de apel nu a apreciat ca decizia contestată este afectată de vreo cauză de nulitate. Înalta Curte reţine totodată că această critică priveşte modul în care instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor administrate, situaţia de fapt. Astfel, pe baza materialului probator, curtea de apel a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea din 1929. Din conţinutul textului de lege enunţat, emană dreptul unilateral al Statului, în calitate de vânzător de a cere rezoluţiunea actelor juridice de înstrăinare ale terenurilor, în situaţia în care cumpărătorul nu îşi respectă obligaţia prevăzută de lege, respectiv aceea de a crea sau dezvolta o industrie sau un aşezământ de interes general, cu o investiţie minimă de 500.000 lei pentru fiecare hectar, în termenul defipt de lege de 3 ani de la data încheierii contractului.
Or recurenta, prin criticile formulate, nu a prezentat argumentele pentru care dispoziţiile legale amintite au fost greşit aplicate sau care ar fi acele dispoziţii legale incidente, cu atât mai mult cu cât la pagina11, paragraful al doilea din memoriu de recurs, a invocat aplicabilitatea acestora.
Înalta Curte constată caracterul nefondat şi al criticii referitoare la nulitatea deciziei contestate din perspectiva unei cauze false la emiterea acesteia.
Instanţa de apel prin considerentele hotărârii nu a negat existenţa construcţiilor de pe teren ci doar destinaţia pentru care acestea au fost edificate reţinând în acest sens că acestea nu îndeplinesc condiţiile unei “instalaţiuni necesare pentru o industrie cimo tehnică” şi nici pe cele ale unei şcoli pentru formarea personalului de lucrători şi contra maiştrii necesari acestei industrii.
În continuare, recurenta a susţinut că ceea ce s-a edificat pe teren a fost preluat în mod ilegal pentru a servi drept locuinţă Mareşalului Antonescu.
Înalta Curte constată că aceste aspecte, pe de o parte, nu au fost probate de către reclamantă, iar pe de altă parte reprezintă împrejurări de fapt ce nu pot face obiect al prezentului recurs.
Cu privire la critica referitoare la soluţia instanţei de respingere a cererii de încuviinţare de noi probe prin efectuarea unei noi expertize, instanţa de recurs apreciază ca nefondată această critică. În raport de principiile care guvernează desfăşurarea procesului civil, judecătorii sunt suverani în ceea ce priveşte administrarea şi încuviinţarea probelor, fiind singurii în măsură să aprecieze asupra pertinenţei şi utilităţii probelor în soluţionarea cauzei.
În acest sens, instanţa de apel, în considerentele deciziei, a reţinut că solicitarea reclamantei de suplimentare a expertizei în construcţii pentru a proba că doar partea din faţă a clădirii a avut destinaţia de locuinţă, partea din spate prezentând toate elementele specifice unei şcoli, nu este utilă soluţionării cauzei, apreciindu-se că şi “în eventualitatea cea mai favorabilă care să confirme aptitudinea părţii din spate a construcţiei de a servi unei funcţiuni administrativ funcţionale şi de a găzdui funcţionarea unei şcoli, o atare probă nu ar fi suficientă în a proba deplin şi complet aducerea la îndeplinire de către autorul reclamantei a obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare cumpărare”.
În raport de capătul principal de cerere, instanţa a fost învestită cu constatarea nulităţii absolute a Deciziei M.A.D. nr. 4333 din 16 februarie 1942. În urma probelor administrate, instanţa a apreciat că decizia menţionată nu este afectată de nicio cauză de nulitate, reţinând că prin aceasta a fost constatată rezilierea contractului de proprietate al prof. N.I. pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractule, recurentei fiindu-i recunoscut dreptul la acordarea de despăgubiri, care însă nu au fost solicitate.
De altfel, din considerentele deciziei recurate a reieşit că a şi existat o propunere din partea pârâtului Statul român pentru acordarea de despăgubiri.
Faptul că a fost încheiată tranzacţia sau dacă moştenitorii prof. N.I. au primit efectiv despăgubirile, nu poate fi analizat în prezenta cale de atac, devreme ce partea nu a învestit instanţa cu o astfel de cerere.
Faţă de cele mai sus reţinute, cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară preluării abuzive, cu consecinţa atribuirii în proprietatea recurentei a construcţiilor edificate pe teren apare ca nefondată atât timp cât titlul Statului român asupra acestora nu a fost desfiinţat.
Recurenta recunoaşte aplicarea în speţă a dispoziţiilor Legii din 1929 şi cu toate acestea reclamă un drept de proprietate asupra construcţiilor edificate în anul 1938, deci cu încălcarea dispoziţiilor acesteia.
Or, analizând această chestiune, instanţa de apel a reţinut aplicarea art. 2 alin. (3) din Legea din 1929 şi pe cale de consecinţă, a statuat că terenul reintră, de drept, în proprietatea statului, şi că în temeiul art. 494 C. civ., întinderea dreptului de proprietate asupra construcţiilor se rezumă doar la acordarea de despăgubiri iar nu la restituirea în natură a acestora.
Pe de altă parte, aşa cum a reţinut curtea de apel, construcţiile realizate pe terenul în litigiu nu au îndeplinit condiţia de a fi edificate în termenul de 3 ani de la încheierea contractului de vânzare cumpărare, acestea fiind finalizate abia în anul 1938, după 4 ani de la împlinirea termenului. Mai mult decât atât, din probele administrate la instanţele de fond, s-a reţinut că nemişcătoarele nu îndeplineau condiţiile unor instalaţiuni necesare pentru formarea personalului de lucrători şi contra maiştri necesari industriilor cimo tehnice.
Recunoaşterea de către recurentă a incidenţei dispoziţiilor Legii din 1929, nu îi poate conferi acesteia dreptul ca în scopul apărării intereselor sale, să invoce aplicabilitatea doar a unora dintre prevederi, apreciind asupra inaplicabilităţii celor nefavorabile, întrucât legea se aplică unitar şi nediferenţiat.
Cu privire la argumentele dezvoltate prin memoriul de recurs referitoare la notorietatea istorică a autorului reclamantei, profesorul N.I., Înalta Curte constată că acestea exced dispoziţiilor legale expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.A.I. împotriva Deciziei nr. 46/A din 19 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 768/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 825/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
