ICCJ. Decizia nr. 825/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 825/2014
Dosar nr. 30/36/2002
Şedinţa publică din 13 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25 octombrie 2001, sub nr. 4059/2001, pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, reclamanţii Ţ.M.C., Ţ.R.C., C.N.S., C.C. şi C.I.A. au formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 152 din 27 august 2001 emisă de SC M.C. SA, în contradictoriu cu această pârâtă, solicitând anularea deciziei şi restituirea, în natură, către reclamanţi, a imobilului situat în municipiul Constanţa.
Prin sentinţa civilă nr. 115 din 28 februarie 2002, Tribunalul Constanţa, secţia civilă a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că societatea pârâtă a respins cererea de restituire, cu motivarea că a dobândit imobilul în procesul de privatizare, imobil ce este cuprins în capitalul social al societăţii.
Acest fapt este dovedit cu contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 1991, conform căruia SC M. SA a devenit o societate privatizată, prin cumpărarea acţiunilor de la F.P.S.
Potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, iar conform alineatului doi, notificarea se adresează instituţiei publice care a efectuat privatizarea - A.P.A.P.S. (fostul F.P.S.), ministerului de resort sau autorităţii administraţiei publice locale.
Art. 27 din Legea nr. 10/2001 prevede, astfel, că restituirea, în natură, a imobilului evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate nu este posibilă, iar persoana îndreptăţită are dreptul doar la măsuri reparatorii.
În speţă, reclamanţii nu au făcut dovada că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil, ca atare, s-a constatat că a fost preluat un titlu valabil, iar restituirea acestuia nu este posibilă, de vreme ce este inclus în capitalul social al unei societăţi privatizate, cu privire la care nu s-a dovedit nelegalitatea privatizării.
Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură nu este posibilă, reclamanţii având dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent, caz în care trebuie notificate instituţiile prevăzute în alin. (2) al textului de lege menţionat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 50/C din 20 mai 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, s-a respins apelul declarat de apelanţii reclamanţi, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Conform Deciziei nr. 7388 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pronunţată în Dosarul nr. 10/36/2002, a fost admis recursul declarat de pârâta SC M.C. SA împotriva Deciziei nr. 15/C/2301.2012 a Curţii de Apel Constanţa. A fost modificată, în parte, decizia recurată, în sensul că a fost respins apelul declarat de reclamanţii din prezentul dosar împotriva sentinţei civile nr. 704 din 01 noiembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Constanţa, sentinţă în baza căreia a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea în revendicare.
Curtea a constatat că reclamanţii au ales să-şi valorifice prerogativele ce decurg din calitatea lor, de succesori ai fostului proprietar, C.N., al imobilului situat în Constanţa, pe calea dreptului comun, în condiţiile art. 480 C. civ.
În urma soluţionării litigiului în temeiul acestor dispoziţii legale, a fost respinsă acţiunea în revendicare, ca nefondată, soluţie ce a rămas irevocabilă, conform Deciziei nr. 7388/2911.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În aceste condiţii, avându-se în vedere şi principiul „electa una via”, este evident că reclamanţii nu mai pot solicita, încă o dată, valorificarea dreptului lor, pe calea legii speciale de reparaţie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii Ţ.M.C., Ţ.R.C., C.N.S., C.C. şi C.I.A., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Instanţa a procedat, în mod greşit, la aplicarea principiului „electa una via”.
Conform acestei reguli, „opţiunea pentru o cale nu îndrituieşte pentru alta”.
Potrivit art. 47, în forma iniţială a actului normativ, (art. 46, în prezent) din Legea nr. 10/2001, la apariţia legii speciale, persoanele care aveau acţiuni în revendicare pe rolul instanţelor puteau să renunţe la acţiunea în revendicare sau să solicite suspendarea judecării acţiunii în revendicare.
În niciun caz, textul de lege şi practica nu interpretează că petentul trebuie să opteze fie pentru acţiunea în revendicare, fie pentru procedura legii speciale, neputând uza de ambele mijloace legale pentru restituirea imobilului (art. 480 C. civ., Legea nr. 10/2001).
De altfel, intr-o asemenea motivare, instanţa de apel a pronunţat, practic, o soluţie de inadmisibilitate a acţiunii din prezenta cauză (deoarece reclamanţii ar fi optat pentru acţiunea în revendicare).
2. Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statuează asupra inadmisibilităţii acţiunii în revendicare introdusă după apariţia Legii nr. 10/2001. Or, în situaţia unei acţiuni în revendicare promovată anterior Legii nr. 10/2001 nu s-a pus şi nici nu se poate pune problema inadmisibilităţii. Aceasta înseamnă că acţiunile în revendicare formulate anterior datei de 4 februarie 2001 coexistă cu procedurile legii speciale, prin voinţa legiuitorului, dându-se facilitatea persoanei îndreptăţite de a beneficia de ambele căi: acţiunea în revendicare şi legea specială.
3. Prin decizia recurată s-a procedat la încălcarea dreptului la un proces echitabil, drept reglementat de art. 20, 21 din Constituţie, raportat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În momentul de faţă, prin soluţiile pronunţate, reclamanţii se află în următoarea situaţie: au pierdut, în final, în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunea în revendicare a imobilului, deoarece nu aveau o hotărâre anterioară de predare a bunului (condiţie nou impusă, prin aplicarea hotărârii M.A.) şi au pierdut în procedura Legii nr. 10/2001, întrucât utilizaseră acţiunea în revendicare de drept comun (art. 480 C. civ.), prin aplicarea principiului „electa una via”.
Practic, atât Decizia civilă nr. 7388 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi Decizia civilă nr. 50 din 20 mai 2013 a Curţii de Apel Constanţa nu analizează finalul problemei, (titlurile părţilor), ci resping acţiunile, ca inadmisibile.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimata pârâtă nu a depus întâmpinare, deşi a fost legal citată în acest sens.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi de chestiunea supusă, din oficiu, în dezbatere, la termenul de astăzi, referitoare la necesitatea lămuririi identităţii imobilului din prezentul litigiu cu cel care a format obiectul litigiilor în care s-au pronunţat sentinţa civilă nr. 2022 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Constanţa, respectiv Decizia nr. 7388 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Într-adevăr, în cazul contestaţiilor împotriva dispoziţiilor/deciziilor de respingere a notificării persoanei îndreptăţite, formulate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, nu funcţionează principiul „electa una via”, raportat la o acţiune în revendicare formulată în legătură cu acelaşi imobil, anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie.
Principiul sus enunţat desemnează regula potrivit căreia, în cazul în care o persoană are un drept de opţiune cu privire la sesizarea mai multor instanţe, odată făcută alegerea pentru o instanţă, persoana nu mai poate reveni asupra deciziei sale, cu alte cuvinte nu îşi mai poate valorifica pretenţiile într-o altă procedură faţă de cea iniţiată anterior.
Legea nr. 10/2001 permite, însă, judecarea, în paralel, a ambelor proceduri, cea de drept comun, în cazul unei acţiuni în revendicare introduse anterior intrării în vigoare a acestei legi (14 februarie 2001), respectiv cea demarată în condiţiile art. 26 alin. (3) din Lege, pentru persoana nemulţumită de rezultatul soluţionării notificării adresate unităţii deţinătoare a imobilului în discuţie.
Aceasta se deduce din dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, conform cărora „ Prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”.
Deci, în condiţiile unei acţiuni formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi aflată în curs de judecată, reclamantul din acea acţiune poate alege calea legii speciale, în acest sens, având două variante: fie să renunţe la acţiunea respectivă, în speţă, la acţiunea în revendicare, fie să solicite suspendarea judecării acţiunii până la finalizarea procedurii iniţiate în baza legii speciale.
În niciun caz, nu se poate considera, cum, în mod greşit, a interpretat Curtea de Apel, că acţiunea în revendicare, promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, înlătură dreptul reclamantului din acea acţiune să încerce valorificarea pretenţiilor sale, în legătură cu acelaşi bun, în cadrul procedurii legii speciale. Prin urmare, aplicarea principiului „electa una via” de către instanţa de apel este realizată cu încălcarea dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, fiind, ca atare, incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Au mai susţinut recurenţii că, prin decizia pronunţată de Curte, această instanţă a respins acţiunea, ca inadmisibilă, ceea ce ar contraveni, deci, soluţiei date în apel, care, fiind de respingere a apelului, are drept consecinţă menţinerea hotărârii primei instanţe, pronunţată în sensul respingerii acţiunii, ca nefondate.
Critica este întemeiată, dar nu poate conduce, în sine, la admiterea recursului pentru acest motiv, întrucât, pe de o parte, pentru argumentele expuse în precedent, decizia atacată va fi casată, iar, pe de altă parte, cum hotărârea primei instanţe este de respingere a acţiunii, nu se poate considera că soluţia instanţei de apel, care o confirmă, dar argumentează pe un aspect de inadmisibilitate, le-ar crea reclamanţilor o situaţie mai grea în propria cale de atac, cu încălcarea, în asemenea condiţii, a art. 296 teza a II-a C. proc. civ.
2. Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este nerelevantă în dezlegarea problemei în discuţie, referitoare la principiul „electa una via”.
Astfel cum au arătat şi reclamanţii, printre altele, această decizie dezleagă problema acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru imobile care cad sub incidenţa acestei legi, ceea ce nu este cazul în speţă, instanţa de apel aplicând principiul respectiv, prin raportare la acţiunea în revendicare formulată anterior (la data de 16 noiembrie 2000 - copie de pe acţiune, înregistrată în anul 2000, pe rolul Tribunalului Constanţa şi fişa Ecris a Dosarului nr. 10/36/2002, în care este menţionat acest dosar, ca dosar component), soluţionată, în mod irevocabil, prin Decizia nr. 7388 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Pe de altă parte, împrejurarea că decizia în interesul legii sus-menţionată dezleagă problema concursului între legea specială şi acţiunea în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, în sensul inadmisibilităţii, ca regulă, a acţiunii de drept comun, nu înseamnă că, din existenţa şi interpretarea acestei decizii, se poate deduce că este posibilă parcurgerea a două proceduri diferite, pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu acelaşi bun, ipoteza fiind schimbată doar în ceea ce priveşte momentul introducerii acţiunii de drept comun. O astfel de concluzie nu ar fi permisă în absenţa unei dispoziţii legale exprese, în speţă, cea din art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
3. Criticile referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, în sensul textelor de lege invocate de recurenţi, nu pot fi reţinute.
Astfel, nu întotdeauna pretenţiile formulate de o parte, pe cale judiciară, pot avea, ca finalitate, rezolvarea pe fond a acţiunii, pentru a se considera că, în aceste condiţii, partea a beneficiat de un proces echitabil.
Principiul „electa una via” este recunoscut în dreptul naţional şi, dacă acesta este aplicat corect, efectul este cel al respingerii acţiunii, în mod firesc, pe aspecte care nu ţin de fondul cauzei, ci de procedura aleasă.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înlătură nici explicit, şi nici implicit, acest principiu, care, în cele din urmă, nu exprimă decât o regulă cu consecinţe normale din punct de vedere juridic; imposibilitatea urmării a două proceduri, pentru valorificarea aceluiaşi drept, este justificată, în cele din urmă, de înlăturarea riscului de a obţine o dublă reparaţie pentru un singur drept. Dimpotrivă, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului poate fi invocat în legătură cu drepturi recunoscute în sistemul de drept naţional, iar, în principiu, „electa una via” are, ca efect, tocmai nerecunoaşterea dreptului în procedura aleasă de parte, în paralel cu o altă procedură, de care aceasta a uzat.
În speţă, însă, principiul în discuţie a fost, cum s-a arătat, aplicat în mod greşit, acesta fiind motivul admiterii căii de atac, iar nu încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În afara criticilor din recurs, astfel cum au fost expuse mai sus, Înalta Curte a pus în discuţie, la termenul de astăzi, un aspect neelucidat de instanţele anterioare şi determinant în soluţionarea prezentului litigiu, nu în ceea ce priveşte aplicarea principiului „electa una via” (oricum aplicat greşit de instanţa de apel), ci în legătură cu identificarea imobilului şi, respectiv, cu soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, invocată, la acest termen, de avocatul intimatei pârâte.
Astfel, acţiunea dosarului de faţă vizează o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, privind imobilul situat în Constanţa.
Acţiunea în revendicare în raport de care Curtea a aplicat principiul enunţat mai sus şi, deci, considerând că se referă la acelaşi imobil cu cel din procesul de faţă, a fost cea finalizată prin Decizia nr. 7388 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 10/36/2002.
În această decizie se arată că cererea de chemare în judecată are ca obiect revendicarea imobilului situat în Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 530 mp şi construcţie.
Totodată, în aceeaşi decizie, se menţionează că, prin sentinţa civilă nr. 2022 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, rămasă irevocabilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii din dosarul de faţă împotriva pârâţilor Municipiul Constanţa, prin Primar, Consiliul local Constanţa şi Primarul municipiului Constanţa şi s-a dispus obligarea pârâţilor respectivi să restituie reclamanţilor imobilul situat în Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 530 mp şi construcţie - parter, situată în partea din spate a imobilului alipit corpului principal, cu intrare din str. T.V., şi corp de construcţie - parter, situat în partea din spate a imobilului cu ieşire de pe B-dul T.
S-a mai precizat, în cuprinsul Deciziei nr. 7388/2012, că acţiunea promovată de reclamanţi în acel litigiu, cel soluţionat prin sentinţa nr. 2022/2007, nu a vizat şi imobilul din litigiul soluţionat prin decizia Înaltei Curţi menţionată.
În dosarul de faţă, nu s-a indicat compunerea imobilului pentru care s-a formulat contestaţie, din susţinerile reclamanţilor formulate în primă instanţă (filele 90-91 dosar Tribunal), rezultând că litigiul poartă pentru un spaţiu comercial, deţinut de pârâtă, la parterul imobilului din B-dul T.
Având în vedere toate aceste elemente, Înalta Curte constată că trebuie lămurit, în rejudecare, în primul rând, dacă imobilul din prezentul litigiu a format şi obiectul procesului în revendicare, soluţionat prin Decizia nr. 7388 din 29 noiembrie 2012, de vreme ce există diferenţe de nr. poştale în adresele imobilului, indicate în cele două cauze, iar Înalta Curte, în acel proces, arată, în mod expres, că litigiul în revendicare nu poartă asupra imobilului din str. T., adresă indicată şi în contestaţia de faţă, care a făcut obiectul unui alt proces, respectiv cel soluţionat prin sentinţa nr. 2022/2007 a Tribunalului Constanţa, rămasă irevocabilă.
Problema reprezintă o chestiune de fapt, incompatibilă cu structura recursului, şi care, în consecinţă, nu poate fi verificată de această instanţă; această chestiune este importantă nu pentru examinarea legalităţii aplicării principiului „electa una via”, care deja a fost rezolvată, ci pentru identificarea completă şi corectă a imobilului care formează obiectul dosarului de faţă şi pentru stabilirea consecinţelor juridice pe care le-ar putea avea hotărârile pronunţate între părţi, în legătură cu imobilul din prezentul litigiu (dacă este cazul), în alte procese (cel soluţionat prin Decizia nr. 7388/2012, cel soluţionat prin sentinţa nr. 2022/2007), sub aspectul efectului pozitiv al lucrului judecat (art. 1200 pct. 4 şi 1202 C. civ.).
De asemenea, cum s-a arătat în precedent, avocatul intimatei pârâte a invocat, la termenul de astăzi, excepţia autorităţii de lucru judecat, fără să poată indica, însă, hotărârea în raport de care susţine excepţia sau alte elemente, din care să se poată identifica despre ce litigiu este vorba. Cum, în speţa de faţă, pentru argumentele arătate, soluţia asupra recursului este, oricum, de admitere, de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, Înalta Curte nu a insistat în prezentarea tuturor elementelor care ar fi putut conduce la soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat în dosarul de faţă, urmând ca instanţa de trimitere să verifice acest aspect, evident, prioritar oricăror alte chestiuni ce vizează fondul cauzei.
În cele din urmă, s-a considerat de către prezenta instanţă, că verificarea legalităţii decizie atacate, din punctul de vedere al aplicării principiului „electa una via”, se poate realiza în recursul de faţă, sens în care s-a şi procedat, deşi problema identificării exacte a imobilului şi a stabilirii dacă acesta a format sau nu obiect al altor litigii, în special, al celui în revendicare, finalizat prin Decizia nr. 7388/2012, este, de principiu, prioritară.
Înalta Curte a dezlegat această problemă, întrucât, şi în cazul în care se va ajunge, în rejudecare, la concluzia că imobilul din litigiul de faţă nu este acelaşi cu cel din procesul judecat, în mod irevocabil, prin decizia sus-menţionată, consecinţele sunt aceleaşi, în ceea ce priveşte aplicarea principiului „electa una via”.
Într-un asemenea caz, ar însemna că nu există niciun concurs între procedura Legii nr. 10/2001, care formează obiectul litigiului de faţă, şi procedura de drept comun, astfel încât, cu atât mai mult principiul enunţat nu operează, reclamanţii neaflându-se în situaţia de a fi optat pentru două proceduri diferite, în intenţia lor de a obţine bunul în natură.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că principiul în discuţie a fost aplicat greşit de către Curtea de Apel, cu consecinţa că această instanţă nu a mai procedat la verificarea chestiunilor de fond ale cauzei, în limitele motivelor de apel formulate. În plus, nu a identificat exact imobilul în litigiu şi nu a lămurit în ce măsură acesta a format obiectul altor litigii, într-o asemenea eventualitate, urmând să aibă în vedere principiul lucrului judecat, atât sub aspectul excepţiei invocate de intimata pârâtă la termenul de astăzi, cât şi sub cel al elementului pozitiv al lucrului judecat.
În baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de recurenţi în prezenta cauză, se va ţine seama de această cerere de către instanţa de trimitere, în raport şi de soluţia ce se va pronunţa asupra apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii Ţ.M.C., Ţ.R.C., C.N.S., C.C. şi C.I.A. împotriva Deciziei civile nr. 50/C din 20 mai 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 788/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 827/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
