ICCJ. Decizia nr. 845/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 845/2014
Dosar nr. 5250/1/2013
Şedinţa publică din 13 martie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 9 iunie 2006, contestatorii B.V. şi B.S.M. au chemat în judecată, în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăria municipiului Ploieşti, prin primar, solicitând instanţei să dispună anularea Dispoziţiei nr. 2577 din 3 mai 2006 emisă de intimată şi restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 800 mp, situat în Ploieşti.
În motivarea acţiunii, contestatorii au susţinut că, în mod greşit, le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada proprietăţii asupra imobilului revendicat, deoarece deposedarea trebuie dovedită de instituţia notificată şi că, în mod neîntemeiat, s-a arătat că nu au făcut dovada calităţii de moştenitori ai defunctului B.V.V., actele de stare civilă de la dosar dovedind contrariul.
Ulterior, contestatorul B.V.V. a precizat că din eroare a fost menţionată în calitate de contestatoare B.S.M., aceasta fiind decedată din anul 2003. A arătat că, faţă de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, nu mai solicită restituirea în natură a terenului în litigiu, ci despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 459 din 19 martie 2007, Tribunalul Prahova a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin actul dotal încheiat în anul 1924, A.D. (căsătorită B.) a primit drept dotă un corp de casă situat în str. M., compus dintr-un loc de casă de circa 550 mp şi clădire, imobil ce a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin Hotărârea nr. 21/1999, în baza Legii nr. 112/1995 s-a constatat dreptul petiţionarei B.S.M. de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de această lege, pentru imobilul format din clădire de locuit şi teren în suprafaţă de 396 mp, fostă proprietate a defunctului B.V.V., dobândit de soţia sa prin actul dotal menţionat.
După apariţia Legii nr. 10/2001, contestatorii au formulat notificare şi au solicitat restituirea în natură a terenului de 800 mp, susţinând că acest teren a fost transmis prin testament mamei lor, A.B. (născută D.) de către tatăl acesteia, în anul 1948, când a fost preluat abuziv odată cu naţionalizarea Fabricii de cherestea.
Prin dispoziţia contestată s-a respins notificarea pentru nerespectarea prevederilor art. 2 şi 23 din Legea nr. 10/2001, motivându-se că nu s-au depus acte care să facă dovada deţinerii în proprietate şi a imobilului în suprafaţă de 704 mp şi că la data naţionalizării acest teren ar fi fost preluat de către stat de la B.V.V.
Prin Decizia civilă nr. 424 din 18 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul declarat de contestatorul B.V.V.
În considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului solicitat spre restituire şi nici dovada dreptului de proprietate asupra sa. Astfel, singurul act doveditor este actul dotal în care sunt evidenţiaţi 550 mp teren; B.V.V. figurează la poziţia 72 din Decretul nr. 92/1950 cu imobilul din str. M., fără a se preciza suprafaţa preluată.
Prin Decizia nr. 7741 din 5 decembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de contestator împotriva deciziei Curţii de Apel Ploieşti, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere că, deşi Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că s-a făcut dovada proprietăţii cu privire la o suprafaţă de teren de 550 mp, a respins apelul fără a soluţiona cauza în ceea ce priveşte diferenţa de teren faţă de 396 mp, restituiţi în echivalent în temeiul Legii nr. 112/1995; aceasta se impunea, cu atât mai mult cu cât din apărările formulate de către recurent şi din identificarea terenului de 704 mp (ce face obiectul litigiului) prin expertiza efectuată în cauză, suprafaţa de teren cu privire la care se solicită măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, apare ca fiind situată în continuarea suprafeţei de 396 m.p., ce a făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
În acest context, instanţa de trimitere trebuia să soluţioneze cauza sub aspectul relevat, urmând a suplimenta probatoriul cu orice probă considerată pertinentă şi concludentă.
În rejudecare, la 25 ianuarie 2010, contestatorul, prin apărător, a solicitat completarea probatoriului administrat, cu înscrisuri şi un martor, motivând că, faţă de menţiunile din actul dotal, care fac referire la existenţa unor acte de transcriere şi autentificare, este necesar să obţină relaţii de la Arhivele Naţionale cu privire la acest aspect.
Curtea de Apel Ploieşti, prin încheierea din 25 ianuarie 2010, a încuviinţat, la cererea contestatorului, proba cu înscrisuri, care să facă dovada dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilului în litigiu, sub sancţiunea suspendării cauzei conform art. 1551 C. proc. civ. şi a respins proba testimonială, ca neconcludentă şi nepertinentă.
Prin încheierea din 15 februarie 2010, instanţa de apel a dispus suspendarea judecăţii cauzei în temeiul art. 1551 C. proc. civ., cu motivarea că apelantul nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei date prin decizia de casare.
Cauza a fost repusă pe rol, urmare a cererii contestatorului, iar, prin încheierea din 14 februarie 2011, instanţa de apel a constatat că motivele pentru care s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei subzistă.
Contestatorul B.V. a formulat o nouă cerere de repunere pe rol, iar, prin încheierea din 31 octombrie 2011, instanţa de apel, reţinând că acesta nu s-a conformat dispoziţiilor de mai sus, a constatat că judecata nu poate continua, astfel că a menţinut măsura suspendării judecăţii cauzei.
Prin Decizia civilă nr. 7065 din 16 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de contestator împotriva încheierilor din 25 ianuarie 2010 şi 31 octombrie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, pe care le-a casat cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, pentru continuarea judecăţii.
Instanţa de recurs a constatat că, chiar în condiţiile în care s-a dispus completarea probatoriului cu actul iniţial de proprietate al autorilor contestatorului, anterior anului 1924, măsura suspendării cauzei în temeiul art. 1551C. proc. civ. nu se impunea, în raport de împrejurarea că partea nu s-a putut conforma, nefiind în posesia altor înscrisuri; instanţa de apel avea posibilitatea să se pronunţe în cauză pe baza înscrisurilor despre care contestatorul a susţinut că fac dovada dreptului de proprietate în sensul Legii nr. 10/2001, apărare pe care trebuia să o examineze şi cu privire la care trebuia să se pronunţe, într-un fel sau altul.
După casare, pentru continuarea judecăţii, Curtea de Apel Ploieşti a constat depunerea la dosar a adresei din 8 ianuarie 2013 emisă de Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Prahova, matricola generală privind impozitele achitate în perioada de referinţă cu privire la imobilul în litigiu.
Prin Decizia civilă nr. 70 din 25 septembrie 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a admis apelul declarat de contestatorul B.V., împotriva sentinţei civile nr. 459 din 19 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata Primăria municipiului Ploieşti, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte contestaţia, a anulat în parte Dispoziţia nr. 2577 din 3 mai 2006 emisă de intimată şi a constatat dreptul contestatorului la despăgubiri pentru diferenţa de teren de 154 mp, din Ploieşti.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Conform principiilor de soluţionare a notificărilor, stipulate în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, sarcina probei proprietăţii revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 23 din menţionata lege.
Cum textul de lege nu conţine prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate imobiliară, sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele întâlnite în materia acţiunii în revendicare imobiliară, astfel cum se precizează şi în Norme.
Prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţeleg înscrisurile constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ cu efectiv constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate.
Astfel, constituie titluri de proprietate - actele juridice translative, precum vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia, contractul de întreţinere etc; actele juridice declarative, ca împărţeala judiciară sau tranzacţia; hotărârile judecătoreşti de partaj; de constatare a uzucapiunii imobiliare (acte jurisdicţionale declarative).
Din această perspectivă, singurul titlu de proprietate al autorului contestatorului îl constituie actul dotal datat 24 mai 1924 (pentru numai suprafaţa de teren de 550 mp), celelalte înscrisuri existente la dosar nereprezentând, în sensul legii, acte doveditoare ale dreptului de proprietate, întrucât atestă simple situaţii de fapt.
În acest context, întrucât în actul de preluare de către stat al imobilului (anexa la Decretul nr. 92/1950 - poziţia 72) nu se menţionează suprafaţa de teren aferentă imobilului din Ploieşti, (pentru a se putea face aplicaţiunea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001), iar, prin Hotărârea nr. 21 din 29 ianuarie 1999 a Comisiei Judeţene Prahova pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, s-a constatat dreptul autoarei contestatorului la despăgubiri pentru 386 mp, apelantul-contestator este îndreptăţit la despăgubiri numai pentru diferenţa de teren de 154 mp.
În considerarea argumentelor expuse, faţă de dispoziţiile art. 24 şi 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, apelul este fondat.
În baza art. 274 C. proc. civ., intimata a fost obligată să plătească contestatorului suma de 3.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert (400 lei), onorariu avocat în fazele procesuale ale recursului şi apelului (3.300 lei) - chitanţelor din 10 aprilie 2012, din 5 noiembrie 2012, din 20 mai 2013 şi din 20 mai 2013.
Împotriva deciziei de mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâta Primăria municipiului Ploieşti, în drept invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâta a arătat că soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât s-au aplicat în mod greşit prevederile art. 2 şi 23 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, curtea nu s-a conformat îndrumărilor instanţei de recurs, respectiv nu a soluţionat cauza sub aspectele menţionate în ceea ce priveşte dovedirea preluării abuzive a imobilului. În plus, instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007, care dezvoltă ce se înţelege prin acte doveditoare.
În fapt, prin notificarea din 16 iulie 2001 înregistrată la Primăria municipiului Ploieşti, contestatorii au solicitat restituirea în natură a unui teren în suprafaţă de aproximativ 800 mp, situat în Ploieşti, ce ar fi aparţinut autorilor lor B.Ş.V. şi B.A. (fostă I.).
Potrivit actelor depuse, comisia care a analizat notificarea a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 2 şi 23 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care cererea de restituire în natură a fost respinsă prin Dispoziţia nr. 2577 din 03 mai 2006 de Primarul municipiului Ploieşti.
La dosar nu au fost depuse acte care să dovedească preluarea abuzivă în proprietatea statului a imobilului teren revendicat, în anexa la Decretul nr. 92/1950 figurând B.V., cu imobilul situat în Ploieşti. Acest înscris nu probează preluarea de către stat a imobilului revendicat, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit că între imobile există identitate.
Potrivit verificării arhivei D.G.D.U., s-a constatat că, în anul 1950, în Ploieşti, nu exista. Înainte de anul 1941 exista însă str. Prof.I.M., ce a primit ulterior denumirea de str. C.
Mai mult, din adresa din 2013 emisă de Arhivele Naţionale rezultă fără putinţa de tăgadă faptul că, în perioada 1942 - 1954, în matricola de terenuri nu figurează imobilul situat în Ploieşti, astfel că nu s-a făcut dovada preluării abuzive în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a terenului care a făcut obiectul notificării soluţionate prin dispoziţia contestată.
Prin întâmpinare, intimatul a arătat că prin decizia pronunţată în ciclul procesual anterior, din 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit limitele reînvestirii instanţei de trimitere, obligatorii conform art. 315 C. proc. civ., lucru făcut de curtea de apel, care a elucidat contradicţiile din sentinţa civilă nr. 459 din 19 martie 2007 a Tribunalului Prahova.
A arătat că, în speţă, contestatorul a făcut dovada cu actul dotal datat 24 mai 1924 că autorii săi au avut în proprietate în Ploieşti, o suprafaţă de 550 mp, pentru care, de altfel, au plătit constant impozitele ce cădeau în sarcina lor.
Chiar dacă întinderea suprafeţei de teren nu a fost menţionată ca atare, din lista anexă la Decretul nr. 92/1950 rezultă că imobilul a fost preluat abuziv de către stat.
Pentru acest imobil, respectiv doar pentru suprafaţa de 386 mp au fost acordate despăgubiri prin Hotărârea nr. 21 din 29 ianuarie 1999 a Comisiei Judeţene pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995.
Rezultă, aşadar, că autoritatea administrativă a acceptat, în procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995, că autorul reclamantului a probat dreptul său de proprietate pentru terenul în cauză, că acest teren era situat în Ploieşti, precum şi faptul că a făcut obiect al unei deposedări abuzive, altfel nu s-ar fi acordat despăgubiri.
De aceea, negarea în prezentul proces a unei situaţii evidente referitoare la acelaşi bun este lipsită de substanţă şi trebuie înlăturată.
Intimatul a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Examinând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin prezenta cale de atac se invocă nelegalitatea deciziei din apel, întrucât s-ar fi aplicat greşit prevederile art. 2 şi 23 din Legea nr. 10/2001, pentru că instanţa de apel nu s-a conformat îndrumărilor instanţei de recurs şi nu a soluţionat cauza sub aspectele indicate în ceea ce priveşte dovedirea preluării abuzive a imobilului, dar şi pentru că nu s-au avut în vedere dispoziţiile art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007, care dezvoltă noţiunea de „acte doveditoare”.
Înalta Curte constată, în primul rând, că, prin Decizia nr. 7741 din 5 decembrie 2007, instanţa de casare a reţinut că s-a făcut dovada proprietăţii cu privire la o suprafaţă de teren de 550 mp, însă cauza nu a fost soluţionată în apel în ceea ce priveşte diferenţa de teren faţă de 396 mp, restituiţi în echivalent în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin decizia de casare s-a stabilit că, potrivit apărărilor contestatorului şi identificării terenului de 704 mp, ce face obiectul litigiului, prin expertiza efectuată în cauză, suprafaţa de teren cu privire la care se solicită măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, apare ca fiind situată în continuarea suprafeţei de 396 mp, ce a făcut obiectul Legii nr. 112/1995, aşadar la adresa indicată şi în hotărârea menţionată - Ploieşti.
În acest context, instanţa de trimitere nu mai era obligată să identifice terenul în litigiu, ci, raportându-se la situaţia de fapt deja stabilită, să aplice dispoziţiile legale incidente în cauză.
În al doilea rând, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, „în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: a) imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare;”.
Conform art. 23 din acelaşi act normativ, „actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării”.
În speţă, instanţa de apel a apreciat în mod legal că singurul titlu de proprietate al autorului contestatorului îl constituie actul dotal datat 24 mai 1924 (numai pentru suprafaţa de teren de 550 mp), acesta fiind un act doveditor al dreptului de proprietate, în raport de dispoziţiile art. 23.1. din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin acte doveditoare înţelegându-se: „a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea)”.
Legiuitorul a recunoscut valoarea menţiunilor din actul normativ de preluare a imobilului de către stat, ca mijloc de probă relevant pentru existenţa şi întinderea dreptului de proprietate la momentul preluării. Astfel, prezumţia de proprietate, în favoarea persoanei individualizate în acel act normativ, operează însă doar în absenţa unor probe contrare, după cum se menţionează explicit în art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Atare mijloc de probă nu este viabil dacă se înfăţişează însuşi actul translativ, declarativ sau constitutiv al dreptului de proprietate, ceea ce s-a şi întâmplat în cauza pendinte.
Aşadar, în condiţiile în care partea reclamantă a înfăţişat instanţei un act total, indicat la pct. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ca făcând parte din categoria înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate, este lipsit de relevanţă faptul că în anexele decretului de expropriere cu privire la imobilul solicitat a fi restituit acesta figurează la o altă adresă poştală.
De altfel, date fiind considerentele de mai sus, precum şi caracteristicile căii de atac exercitate, criticile legate de nedovedirea identităţii între imobilul situat în str. M. şi cel situat în str. I.M. nu subzistă; o astfel de identificare a imobilului s-a făcut în etapele procesuale anterioare, iar împrejurarea arătată vizează o situaţie de fapt, iar nu una de drept, posibil a fi cenzurată în recurs.
Cât priveşte nedovedirea preluării abuzive, Înalta Curte reţine că prin chiar hotărârea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 se constată acest caracter al preluării, imobilul în suprafaţă de 396 m.p. făcând obiectul unei deposedări nelegale, altfel nu s-ar fi acordat despăgubiri.
În plus, în prezenta cauză, în fond, s-a stabilit că suprafaţa de 154 mp se află în continuarea celei de 396 mp, precum şi faptul că în decretul de preluare nu se specifică suprafaţa preluată, aceasta rezultând în realitate din actul dotal înfăţişat.
De aceea, negarea în cazul de faţă a unei situaţii evidente referitoare la acelaşi bun este lipsită de substanţă şi trebuie înlăturată, cum susţine şi intimatul.
Referitor la neaplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluţia consacrată de textul indicat are o justificare deplină şi o legitimare incontestabilă ce decurg din însăşi raţiunea controlului judiciar, dispoziţiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanţei de recurs la problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării unor probe.
Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condiţiile determinate de instanţa de recurs, este obligatoriu pentru judecătorii fondului, iar instanţa determinată să rejudece cauza nu poate să refuze o atare interpretare sub cuvânt că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
În speţă, prin Decizia nr. 7741/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit limitele reînvestirii instanţei de trimitere, astfel încât curtea de apel a avut de lămurit contradicţiile existente în sentinţa Tribunalului Prahova. În plus, aceeaşi instanţă s-a pronunţat pe baza înscrisurilor despre care contestatorul a susţinut că fac dovada dreptului de proprietate în sensul Legii nr. 10/2001, în raport de cea de-a doua decizie de casare.
Ca atare, nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor invocate.
Pentru aceste argumente şi, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
Potrivit art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă la plata sumei de 1.488 lei către intimat, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs, conform chitanţei din 10 februarie 2014 şi facturii fiscale din 10 februarie 2014.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploieşti împotriva Deciziei civile nr. 70 din 25 septembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Obligă recurenta la plata sumei de 1488 lei cheltuieli de judecată către intimatul B.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 830/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 849/2014. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
