ICCJ. Decizia nr. 830/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 830/2014
Dosar nr. 5023/1/2013
Şedinţa publică din 13 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 4887 din 27 iunie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, au fost admise recursurile declarate de reclamanta F.I. şi de pârâţii Oraşul Eforie, prin Primar şi Primăria Oraşului Eforie împotriva Deciziei nr. 343/C din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a fost casată decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 904 din 13 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. 5023/1/2013, la data de 16 octombrie 2013, cerere expediată prin poştă la data de 11 octombrie 2013, contestatorii D.A. şi M.F. au formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei civile nr. 4887 din 27 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
În şedinţa publică din 13 martie 2014, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare, pe care o va admite pentru următoarele considerente:
În speţă, se atacă cu contestaţie în anulare o hotărâre prin care s-au admis recursurile, s-au casat hotărârile pronunţate de instanţele de apel şi de fond şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond. Aceasta este o hotărâre irevocabilă, nesusceptibilă de executare silită.
În atare situaţie, sunt aplicabile dispoziţiile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., care prevăd că împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Prin urmare, în cazul hotărârilor nesusceptibile de executare silită, termenul de exercitare a contestaţiei în anulare este de 15 zile şi curge de la momentul subiectiv la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre. Acest moment trebuie însă să se situeze până la împlinirea unui an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii atacate.
În concluzie, termenul obiectiv de un an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii atacate marchează limita maximă în timp până la care partea interesată poate formula contestaţia în anulare.
Or, în speţă, hotărârea irevocabilă din recurs a fost pronunţată la data de 27 iunie 2012, iar contestaţia în anulare a fost formulată la 11 octombrie 2013 (data expedierii prin poştă), cu depăşirea termenului de 1 an prevăzut de dispoziţiile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.
Nu poate fi primită susţinerea contestatorilor, în sensul că prin reglementarea termenului de 1 an pentru exercitarea contestaţiei în anulare s-ar încălca accesul liber la justiţie, consacrat prin art. 6 pct. 1 din Convenţie.
Accesul liber la justiţie constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic şi constă în facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acţiune în justiţie, implicând astfel obligaţia corelativă a statului, ca prin instanţa competentă, să soluţioneze aceste acţiuni.
Pe plan procesual, accesul liber la justiţie se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acţiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică, oricărei persoane fizice sau juridice.
În ceea ce priveşte mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiţie, acestea sunt lăsate de Convenţie la latitudinea statelor care au ratificat-o.
Liberul acces la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, prin art. 21 din Constituţia României, care prevede că accesul liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.
Codul de procedură civilă prevede mijloace procedurale concrete de care se poate uza pentru a se accede la justiţie şi care asigură persoanelor interesate accesul la o instanţă de judecată, căreia, prin lege, i s-a stabilit competenţa de a hotărî în materie civilă.
Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiţie este în concordanţă cu abordarea europeană a aceluiaşi concept, căci, în accepţiunea Convenţiei, exercitarea dreptului de acces la justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept.
Este unanim acceptat că dreptul de acces la justiţie nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile si proporţionale cu scopul urmărit.
Dreptul intern cuprinde dispoziţii referitoare la modul de sesizare a instanţelor judecătoreşti în cazul exercitării căilor extraordinare de atac, termenul în care poate fi exercitat acest drept, precum şi sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen.
Potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage sancţiunea decăderii, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Rezultă că decăderea are efect stingerea unui drept procedural ori, altfel spus, stingerea posibilităţii de punere în valoare a dreptului neexercitat în termenul legal.
Tot în cuprinsul art. 103 C. proc. civ. este prevăzută o cauză de înlăturare a efectelor decăderii şi anume instituţia repunerii în termen. Aceasta presupune ca partea interesată să facă dovada că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să săvârşească respectivul act de procedură în termen.
Contestatorii nu au formulat cerere de repunere în termenul de formulare a contestaţiei, prin care să invoce împrejurări „mai presus de voinţa lor”, astfel cum prevăd dispoziţiile anterior menţionate.
Aşa fiind, pentru considerentele expuse, întrucât contestaţia în anulare s-a formulat cu depăşirea termenului obiectiv de un an prevăzut de art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., în aplicarea dispoziţiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., care instituie sancţiunea decăderii pentru neexercitarea în termen a oricărei căi de atac, Înalta Curte urmează să dispună respingerea contestaţiei în anulare dedusă judecăţii, ca tardivă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardivă, contestaţia în anulare formulată de contestatorii D.A. şi M.F. împotriva Deciziei civile nr. 4887 din 27 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 829/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 845/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
