ICCJ. Decizia nr. 827/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 827/2014
Dosar nr. 53369/3/2011
Şedinţa publică din 13 martie 2014
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 13 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, reclamanta Z.C. a solicitat obligarea pârâţilor N.C. şi N.O., T.D. şi T.M., Municipiul Bucureşti prin Primarul General, să îi lase în proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 3, imobil compus din 340 mp teren şi construcţie în suprafaţă de 162 mp, invocând dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Prin sentinţa civilă nr. 2212 din 03 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de reclamanta Z.C. si continuata de I.O.A., în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi, în consecinţă, s-a respins, acţiunea, ca inadmisibilă; s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată în contradictoriu cu persoanele fizice, N.O., N.C., T.D. şi T.M. şi s-a respins cererea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, că neîntemeiată.
Pentru pronunţarea acestei hotărâri, tribunalul a reţinut următoarele considerente:
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamantă în acţiune.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanta de a recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, în detrimentul legii speciale de reparaţie, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Prin Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interesul legii s-a statuat ca în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
În speţă, reclamanta nu se găseste în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare.
Reclamanta nu a formulat, anterior prezentei cereri, altă acţiune în constatarea nevalabilitătii titlului statului sau în revendicare, nu a solicitat restituirea bunului în baza Legii nr. 112/1995 şi nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, neavând un bun sau o speranţă legitimă în sensul prevăzut de Convenţie. Faptul că s-a anulat in mod irevocabil oferta de donaţie făcută statului in perioada regimului comunist nu echivalează cu deţinerea unui bun actual, in condiţiile in care imobilul a fost înstrăinat unui subdobânditor de bună credinţă.
Aceasta întrucât, contrar susţinerilor reclamantei şi a trimiterilor incomplete pe care le face la jurisprudenţa comunitară în materie, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).
Noţiunea autonomă de bun în sensul C.E.D.O. nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităţilor publice, ori speranţele legitime deduse din dispoziţiile legale sau jurisprudenţa constantă.
Or, aşa cum s-a arătat, reclamanta nu are nici un act al autorităţii publice sau hotărâre judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecţie să o invoce în prezenta cauză, după cum dispoziţiile legii sau jurisprudenţa nu îi conferă o speranţă legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretenţiilor în lipsa notificării şi faţă de dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.
În lipsa notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001, reclamanta a pierdut posibilitatea de valorificare a dreptului de proprietate cu privire la acest bun.
Dispoziţiile C.E.D.O. despre care reclamanta susţine că ar fi aplicabile în cauză în ceea ce priveşte posibilitatea de restituire a imobilului revendicat nu pot fi avute în vedere, întrucât prin edictarea acestora nu se poate complini lipsa demersurilor de restituire prevăzute de procedura legii de reparaţie ori nerespectarea termenelor corespunzătoare acesteia.
Pentru considerentele expuse, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii si s-a respins acţiunea in revendicare formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, ca inadmisibilă.
În ce priveşte acţiunea in revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii N.C., N.O., T.M. si T.D., tribunalul a constatat următoarele:
I. Titlul reclamantei este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare autentificat din 1947 prin care autoarea reclamantei O.B. a cumpărat imobilul situat în Bucureşti, sector 3, compus din teren si constructie.
Cu privire la acest contract Tribunalul a reţinut că nu poate reprezenta un titlul de proprietate, având în vedere jurisprudenţa recentă a C.E.D.O., care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate, în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Deciziei nr. 1613 din 31 decembrie 1962. În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun - în sensul de un nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislaţiei speciale şi a unei dispoziţii administrative sau judiciare.
În acest sens, este şi jurisprudenţa din anul 2010 a C.E.D.O., care a statuat că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul legislaţiei adoptate de către un stat membru. (parag. 136 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, parag. nr. 37 din cauza Mătieş împotriva României).
Astfel, C.E.D.O. a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noţiunii de bun, aşa cum a fost definită prin jurisprudenţa sa.
S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nici o creanţă condiţională. (parag. nr. 36 din cauza Mătieş împotriva României).
De asemenea, în parag. nr. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a reiterat viziunea Curţii în sensul că fostele state comuniste nu au obligaţia generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenţiei şi că este opţiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalităţii de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.
II. Titlul de proprietate al pârâţilor este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 26 mai 1997, pentru imobilul in cauza. Acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi valabilitatea acestuia nu a fost contestata sub nici un aspect.
Faptul că s-a constatat, in mod irevocabil, nulitatea contractului de donaţie din 13 februarie 1963, prin care autoarea reclamantei a transmis Statului Român proprietatea asupra imobilului in cauza nu conduce in mod automat la aplicarea principiilor specifice nulitatii restitutio in integrum si resolutio jure dantis resolvitur jus accipientis in condiţiile in care, la data rămânerii irevocabile a hotărârii, imobilul era înstrăinat către pârâţii T.D. şi M., conform contractului de vânzare cumparare din 26 mai 1997. Din aceasta perspectivă, pârâţii Teleaga sunt subdobânditori de bună credinţă si cu titlul oneros al imobilului, excepţie, reglementată de doctrina, de la aplicarea principiilor menţionate. În lipsa unei hotărâri de anulare a contractului de vânzare cumpărare încheiat de Statul Roman cu pârâţii Teleaga, aceştia continuă să se prevaleze de calitatea lor de subdobânditori de bună credinţă si de titlul lor de proprietate.
În raport de aceste considerente, s-a constatat că titlul de proprietate exhibat de către pârâţii Teleaga este anterior titlului de proprietate invocat de către reclamanta, împrejurare care are relevanţă asupra modului de soluţionare a acţiunii în revendicare prin comparare de titluri.
Tribunalul a reţinut că preferabilitatea titlului de proprietate al pârâţilor T., în baza căruia au înstrăinat către pârâţii N. este determinată de anterioritatea titlului de proprietate şi exercitarea posesiei în mod continuu; încheierea valabilă a actului de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispoziţiilor art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995. precum si existenţa dispoziţiilor legale menţionate art. 7 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009 şi art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, care consolidează titlul de proprietate al acesteia.
Toate argumentele legate de preferabilitatea unuia din titlurile de proprietate (anterioritatea titlului, publicitatea acestuia etc), referitoare la faptul ca pârâţii Teleaga au încheiat contractul cu un neproprietar, la buna sau reaua credinţă a pârâţilor la încheierea contractului de vânzare cumpărare, la faptul că buna credinţă a pârâţilor cumpărători nu valorează proprietate, sunt bazate exclusiv pe dreptul intern, în măsura in care s-ar putea disocia acest drept intern de legislaţia comunitară, însă soluţionarea cauzei impune abordarea acesteia in perspectiva mai amplă a legislaţiei comunitare si a jurisprudenţei C.E.D.O., nefiind posibilă această disociere.
În acest sens, a statuat şi legiuitorul, când a adoptat Legea nr. 10/2001 şi a oferit posibilitatea foştilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, foştii proprietari pot obţine despăgubiri în echivalent, în condiţiile legii speciale de reparaţie.
Potrivit art. 46 alin. (2) din Legear. nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile daca au fost încheiate cu bună credinţă.
În speţa dedusă judecăţii, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâţilor T. si implicit al pârâţilor N., aceştia au fost de bună credinţă, în sensul că au avut credinţa că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.
Dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validităţii aparentei în drept care presupune întrunirea cumulativa a următoarelor condiţii: actul încheiat să fie un contract oneros şi cu titlu particular, contractantul să fie de bună credinţă şi în plus să existe o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmiţătorului.
În speţa dedusă judecăţii, este evident ca actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular şi cu titlu oneros, iar pârâţii T. au fost de bună credinţă deoarece nu există nicio probă contrară (prin neadmiterea unei acţiuni ce vizează anularea contractului de vânzare cumpărare), iar în favoarea pârâţilor operează prezumţia de bună credinţă, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 şi art. 487 C. civ.
Condiţia erorii comune şi invincibile presupune ca titularul aparent al dreptului real (Statul Român) creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv şi că situaţia respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu o prezenta şi diligenţă normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.
În concluzie, pârâţii T. au fost de bună credinţă la dobândirea imobilului prin contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care Tribunalul a apreciat că titlul pârâţilor T. şi N. este pe deplin valabil şi legal, având preferinţă faţă de titlul reclamantei conform dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 46).
Totodată C.E.D.O. a recunoscut că în situaţia în care nu a fost admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 fostul chiriaş beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenţiei şi nu poate fi deposedat de bunul său (vezi hotărârea Raicu Contra României).
Curtea a reamintit că un echilibru just trebuie menţinut între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuţie suportă o încărcătură specială şi exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăţi distorsionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
Distinct de toate aceste susţineri, Tribunalul a constatat că reclamanta nu a formulat notificare prin care să solicite în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului ce formează obiectul litigiului.
În raport de situaţia de fapt reţinută, Tribunalul a apreciat că acţiunea formulată este nefondată, întrucât reclamanta nu avea decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale şi numai condiţionat de depunerea unei notificări în baza Legii 10/2001.
Potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Totodată, potrivit art. 7 alin. (1)1 nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condiţiilor cerute de lege.
Potrivit alin. (5), nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Aşadar, în raport de situaţia de fapt arătată în cele ce preced, Tribunalul a apreciat că reclamanta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 20 alin. (2) şi art. 7) pentru imobilul construcţie şi terenul aferent ce au fost înstrăinate, şi nu beneficiază de restituirea în natură a imobilului.
Cu alte cuvinte, voinţa legiuitorului de a menţine situaţia juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferinţă în beneficiul pârâţilor, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii şi transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamantul.
Totodată, Tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în secţii unite, potrivit căreia, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Aşadar şi prin această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care este obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriaşului, în sensul că Legea specială nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantului şi nu posibilitatea restituirii în natură.
A considera că în această situaţie mai poate fi admisă o acţiune în revendicare căreia îi sunt aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenţia legiuitorului, care a înţeles să dea preferinţă titlului cumpărătorului prin derogare de la regulile de drept comun.
Este indiscutabil ca proprietarul se poate adresa şi instanţei pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaş devenit proprietar, însă o asemenea acţiune nu poate fi admisă, deoarece situaţiei de fapt reţinute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C. civ. care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferinţa şi anume verificarea titlurilor autorilor părţilor, ceea ce în speţă ar fi defavoarea celui care a cumpărat de bună credinţă în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparenţa statului de proprietar, ceea ce ar fi contra opţiunii legiuitorului.
În acest sens sunt şi prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Un astfel de caracter îl are şi Legea nr. 10/2001, care a înţeles să reglementeze toate situaţiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedaţi abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptăţite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condiţiilor, procedurii şi termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau in echivalent.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acţiunilor în revendicare în condiţiile dreptului comun paralel şi în contradicţie cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acţiune permisă.
Prin urmare, Tribunalul a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele doua părţi şi restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
A admite o altă soluţie ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziţia proprietarilor două mijloace procedurale de protecţie a drepturilor lor: atât o acţiune în restituire întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care poate fi adresată direct instanţei, cât şi o procedură administrativă.
Totodată, toate susţinerile reclamantei în sensul că în cauză se aplică prioritar normele internaţionale ce fac parte din dreptul intern şi că potrivit Constituţiei României, dacă există neconcordanţe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne au prioritate legile internaţionale, respectiv în speţă, ar avea prioritate dispoziţiile din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), chiar dacă sunt reale nu au nici un fel de relevanţă în speţa dedusă judecăţii atât pentru considerentele sus menţionate, cât şi pentru următoarele argumente:
Într-adevăr C.E.D.O. a pronunţat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea Popescu şi Daşoveanu împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Aceste hotărâri şi această practică judiciară conturată de C.E.D.O. nu sunt însă aplicabile în speţa dedusă judecăţii, întrucât în toate situaţiile în care C.E.D.O. a obligat statul român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanţii au deţinut, ca situaţie premisă de la care nu a existat nici o excepţie, o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu statul român sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluţionată irevocabil şi în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, şi prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului imobilul şi prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Ori, în speţa dedusă judecăţii, reclamanta nu deţine nici o hotărâre judecătorească nici anterioară şi nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunţată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul Bucureşti prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului ce formează obiectul cauzei, prin care să se constate existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menţionate să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, astfel încât acţiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti nu poate fi admisă.
În lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti, reclamanta nu deţine în viziunea C.E.D.O. decât o speranţă legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâţii deţin un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul după anul 1994, când România adoptat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanţă judecătorească (vezi Hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care deţine o speranţă legitimă la dobândirea bunului şi o persoană care deţine un drept actual asupra bunului, nu poate avea câştig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Convenţiei şi anume pârâţii.
Totodată, aşa cum a arătat în cele de preced, reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii 10/2001, prin care să solicite restituirea în natură a bunului astfel încât în lipsa îndeplinirii acestei procedurii prealabile devin incidente dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 conform cărora nerespectarea termenului de 1 an pentru trimiterea modificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
Existenţa unei proceduri prealabile administrative nu este contrară art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., iar Curtea în numeroase hotărâri a arătat că statele membre au deplină libertate de a lua măsurile legislative pe care le consideră necesare în materia restituirii imobilelor, iar existenţa unei proceduri prealabile şi supuse unor termene nu poate reprezenta o limitare a dreptului la acces la justiţie atâta vreme cât procedura Legii nr. 10/2001 prevede posibilitatea accesului la un tribunal care să analizeze temeinicia cererii reclamanţilor de acordare a măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 26 din Legea nr. 10/2001).
Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, iar statele membre au posibilitatea de a impune anumite restricţii în ceea ce priveşte condiţiile de exercitare a acestui drept, astfel încât instituirea unor termene în care foştii proprietari trebuie să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor nu poate reprezenta o privare de dreptul de proprietate ci o măsură normală adoptată de organul legislativ al unei ţări tocmai pentru a se încerca rezolvarea unitară a tuturor situaţiilor juridice generate de restituirea proprietăţilor confiscate în timpul regimul comunist.
Dacă s-ar admite punctul de vedere contrar ar însemnă că Legea nr. 10/2001 este facultativă, ori nicio lege nu este facultativă ci este obligatorie şi totodată ar însemna că foştii proprietari ar putea solicita restituirea bunului oricând, ori scopul legii este tocmai acela de a clarifica regimul juridic al acestor bunuri imobile în vederea securităţii şi stabilităţii circuitului civil.
Neglijenţa reclamantei care nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 are o consecinţă juridică şi anume pierderea dreptului de a solicita măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent, (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001) iar această consecinţă este una firească şi care nu contravine prevederilor C.E.D.O.
S-a observat, în jurisprudenţa actuală a Curţii, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun".
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porţeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20, pentru a da un exemplu recent).
S-a apreciat că reclamanţii au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum şi în cauza Porţeanu, parag. 33).
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
Aşadar, în speţă, nu a putut fi recunoscută reclamantei decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), însă numai condiţionat de formularea unei notificări în baza Legii 10/2001, notificare care în speţa de faţă nu există.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe care reclamanta nu a iniţiat-o.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâtei, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat apel reclamanta I.O.A.
Prin Decizia civilă nr. 229/A din 21 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă şi a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată de 4.150 lei către pârâţii N.C. şi N.O.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Sentinţa civilă nr. 8961 din 09 octombrie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă la 13 aprilie 2010, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie din 13 februarie 1963 autentificat de fostul notariat de Stat Tudor Vladimirescu, nu-i conferă reclamantei preferabilitatea titlului său, având în vedere că hotărârea este ulterioară titlului pârâţilor Teleagă, reprezentat de contractul din 26 mai 1997, transcris în 03 iunie 1997 în Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni al Judecătoriei Sector 3, precum şi al pârâţilor N. autentificat din 10 iulie 2007 de B.N.P. Asociaţi M. şi S.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, iar în acest sens, în Cauza Maria Atanasiu şi alţii c. România se reţine: „Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite”.
Reclamanta nu poate fi considerată titulara unui bun astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa C.E.D.O. în condiţiile în care nu s-a făcut dovada în cauză a existenţei unei hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a nevalabilităţii titlului pârâţilor, iar în acest sens, în aceeaşi cauză Curtea Europeană reţine:
„Astfel, Curţii îi este suficient să constate ţinând cont de sensul autonom al noţiunii de bunuri şi de criteriile reţinute în jurisprudenţa Curţii, că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara unui dubiu dacă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.”
Prin urmare, reclamanta nu a dovedit în cauză că deţine un drept actual sau, cel puţin, o hotărâre judecătorească care să-i confere speranţa legitimă, însă, în condiţiile în care să nu afecteze dreptul de proprietate al terţilor ori principiul siguranţei raporturilor juridice civile.
În cauza Raicu c. România Curtea Europeană a statuat că persoanele ce şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovată de către reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, privind suprafaţa de teren ce nu a fost înstrăinată, de precizat că, ulterior apariţiei Legii nr. 112/1995 şi respectiv, a Legii nr. 10/2001, nici autoarea reclamantei şi nici reclamanta nu au formulat notificări, cerinţă necesară pentru valorificarea dreptului de proprietate pretins de către aceste părţi.
Or, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că acţiunea în revendicare de drept comun este admisibilă doar în ipoteza în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Potrivit art. 274 C. proc. civ., apelanta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 4.150 lei cheltuieli de judecată către intimaţii N.O. şi N.C., reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, care a formulat următoarele critici:
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulate în contradictoriu cu Statul Român, instanţele au făcut o greşită interpretare a hotărârii privind constatarea nulităţii actului statului, care echivalează cu constatarea nevalabilităţii titlului statului, precum şi o aplicare greşită a legii în ce priveşte hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei.
În dezvoltarea motivului de recurs încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că instanţele de fond au admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii prin prisma celor stabilite prin Decizia nr. 33/2008 dată de secţiile unite ale Înaltei Curţi în recurs în interesul legii.
Însă, chiar în această decizie în interesul legii, se prevede că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Soluţionarea cauzei exclusiv pe cale de excepţie este contrară dreptului de acces la instanţă, garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., care include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, întrucât Convenţia drept scop garantarea unor drepturi teoretice şi iluzorii, ci drepturi concrete şi efective.
Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
În primul rând, trebuie arătat că recurenta a indicat formal, ca motiv de nelegalitate, dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în acest motiv de nelegalitate.
În ce priveşte criticile încadrate în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în raport de situaţia de fapt reţinută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect, atât dispoziţiile art. 480 C. civ., cât şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă şi Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Prin acţiunea în revendicare formulată, autoarea reclamantei a solicitat, în temeiul art. 480, 481 C. civ. ca, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părţi, să se dea preponderenţă titlului ei, cu obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
Având în vedere însă că, imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanţele de fond au avut în vedere la soluţionarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială.
Astfel, instanţele au reţinut că soluţionarea acţiunii în revendicare formulată în prezenta cauză nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, aşa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina şi jurisprudenţa anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci în raport de prevederile de drept substanţial ale legii speciale de reparaţie, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, precum şi cu respectarea celorlalte criterii prevăzute prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, sens în care a procedat.
Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare deduse judecăţii şi legea aplicabilă acestei operaţiuni, în mod corect prin decizia recurată s-au recunoscut efectele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.
Astfel, în condiţiile în care reclamanta a pretins că imobilul în litigiu a fost preluat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, judicios s-a considerat că, în soluţionarea acţiunii de faţă, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Apartenenţa imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalităţile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi cum, în speţă, acţiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluţionarea ei nu se poate face abstracţie de regulile de drept substanţial din această lege.
Ca atare, instanţele au stabilit corect faptul că în soluţionarea acţiunii dedusă judecăţii, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispoziţiile acestui act normativ.
Soluţia este în acord cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie pentru instanţe potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., care a stabilit, cu privire la acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 că, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”.
Cu toate acestea, după cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
În jurisprudenţa Curţii Europene s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că reclamanţii deţineau chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor imobile s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porţeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În plus, din aceeaşi hotărâre - pilot (cauza Atanasiu c. României) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).
În speţă, reclamanta nu este în posesia unei decizii administrative de restituire în natură şi nici nu a făcut dovada unor demersuri care să se fi concretizat într-o hotărâre judecătorească definitivă de restituire a imobilului.
În consecinţă, reclamanta nu este titulara unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, ea nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, cu consecinţa că cererea în revendicare este neîntemeiată.
Ca atare, urmează a se reţine că hotărârea recurată este conformă deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, incidentă în speţă, precum şi jurisprudenţei actuale a Curţii Europene privind noţiunea de „bun” ce intră sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Contrar susţinerilor recurentei, respingerea acţiunii nu este susceptibilă de a aduce atingere dreptului de acces la instanţă, astfel cum este garantat de Constituţie (art. 21) ca şi de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Legea nr. 10/2001 oferă dreptul de acces la instanţă, dând posibilitatea părţii să formuleze contestaţie împotriva deciziei sau dispoziţiei motivate emise în soluţionarea notificării, contestaţie în faţa unei instanţe independente şi imparţiale.
Drept urmare, Înalta Curte reţine că mecanismul Legii nr. 10/2001 constituie pentru reclamantă o cale efectivă pentru realizarea pretenţiilor (în condiţiile în care ar fi formulat notificare), statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiţie şi în hotărârea pilot pronunţată în Cauza Atanasiu, Solon şi Poenaru din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă, astfel cum Curtea europeană a statuat în jurisprudenţa sa.
Or, aşa cum s-a arătat, nimic nu se opunea ca recurenta să obţină măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care era posibilă în termenii legii speciale), dacă formula notificare în termen legal.
Acestea sunt considerentele pentru care decizia curţii de apel apare ca fiind legală şi pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
În raport cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către intimaţii N.O. şi N.C., în cuantum de 2.000 lei, precum şi către intimaţii T.D. şi T.M., de asemenea în cuantum de 2.000 lei, dovedite cu chitanţele depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.O.A. împotriva Deciziei civile nr. 229/A din 21 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentă să plătească intimaţilor N.O. şi N.C. suma de 2.000 lei, iar intimaţilor T.D. şi T.M. suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 825/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 828/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
