ICCJ. Decizia nr. 843/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 843/2014

Dosar nr. 12128/3/2008*

Şedinţa publică din 13 martie 2014

Deliberând asupra cauzei de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 12128/3 din 26 martie 2008, reclamanţii V.N. şi V.N.L au chemat în judecată pe pârâtul Primăria Municipiului Bucureşti prin primarul general, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige pârâtul la restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, Calea R., sectorul 5 în suprafaţă de 418 mp, precum şi obligarea acestuia la stabilirea despăgubirilor băneşti pentru imobilul demolat situat pe acest teren, compus din trei corpuri de proprietate având următoarea componenţă: Corpul A - compus din parter, cu fundaţie şi zidărie din cărămidă, învelitoare de tablă, instalaţii de apă, canal şi electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare medie; Corpul B - format din parter şi etaj, cu fundaţie şi zidărie din cărămidă învelitoare de tablă, instalaţii de apă, canal şi electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare bună; Corpul C - având doar parter cu fundaţia şi zidăria din cărămidă, învelitoare de tablă, instalaţii de apă, canal şi electricitate, încălzire cu sobă de lemne, toate în stare bună, cu o suprafaţă construită totală de 334 mp şi cu o suprafaţă desfăşurată de 573 mp, în limita valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 22 şi 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin Sentinţa civilă nr. 798 din 7 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 117.585 RON, echivalentul în euro a sumei de 494.800 euro, reprezentând despăgubiri pentru construcţia care a fost situată în Bucureşti, Calea R., sectorul 5, cu o suprafaţă construită totală de 334 mp şi cu o suprafaţă desfăşurată de 573 mp, imobil expropriat în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 92/1950 şi ulterior demolat, precum şi la plata despăgubirilor pentru terenul aferent construcţiei în suprafaţă de 418 mp, situat în Bucureşti, Calea R., a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra notificării reclamanţilor.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, începând cu cauza Brumărescu contra României, Păduraru contra României, Străin contra României, Viaşu contra României în care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi, în anumite cazuri, a art. 6 din Convenţie, precum şi împrejurarea existenţei a mii de dosare privind restituirea de bunuri trimise la ANRP, nesoluţionate într-un termen rezonabil, fapt ce demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naţionalizate de stat în perioada comunistă nu a fost implementat într-un mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

Într-adevăr, Curtea a pronunţat după 28 octombrie 1999, data Hotărârii Brumărescu împotriva României, câteva zeci de hotărâri care au dus la constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza funcţionării, considerate incompatibile cu acest articol, a mecanismului de restituire a bunurilor care îi privesc pe beneficiarii unui drept la restituirea unor imobile. Caracterul repetitiv al încălcărilor constatate, dublat de constatarea disfuncţionalităţii mecanismului de restituire, care îi priveşte de această dată pe beneficiarii unui drept de restituire a unor terenuri, indică faptul că există o acumulare de încălcări identice, ce reflectă o situaţie ce durează la nesfârşit, care nu s-a remediat încă şi pentru care justiţiabilii nu dispun de nicio cale de atac internă.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general.

La data de 26 decembrie 2010 a survenit decesul reclamantului intimat V.N. În raport de acest eveniment s-a luat act de transmisiunea drepturilor procesuale către moştenitorul V.L.N.

Prin Decizia civilă nr. 354 din 31 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a fost admis apelul pârâtului, s-a dispus anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în speţă reclamanţii au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite, după regulile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Autorii reclamanţilor, V.Ş. şi V.E., au dobândit prin intermediul contractului de vânzare-cumpărare din data de 21 decembrie 1940 transcris sub numărul 18654 din 21 decembrie 1940 la Grefa Tribunalului Ilfov, Secţia notariat, încheiat cu Societatea Anonimă Creditul Imobiliar, proprietatea acestei societăţi situată în Bucureşti, Calea R. (fost nr. 125 şi 127). În contractul de vânzare-cumpărare se menţionează că imobilul se compune din trei prăvălii, la parter spre strada R. şi locuinţe la etaj, are şi o faţadă spre strada G. (fostă strada E.) şi se vinde cu tot terenul şi construcţiile de orice fel aflătoare în fiinţă nemairezervând nimic pe seama societăţii.

Imobilul menţionat anterior a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziţia 8020, 100% stat, de la foştii proprietari V.Ş. şi V.E., şi a fost demolat la data de 1 iunie 1989 în baza Decretului nr. 133/1985, iar din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că foştii proprietari nu au primit niciun fel de despăgubiri, nici pentru construcţie, nici pentru teren, astfel cum rezultă din adresa din 9 iulie 2001 emisă de SC A.V.L. SA.

Reclamanţii au calitatea de moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului, V.Ş. şi V.E., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 18 iulie 2001 eliberat de către BNP E.B. şi din certificatul de moştenitor din 22 aprilie 2005, supliment la certificatul de moştenitor din 6 aprilie 2005 eliberat de BNP A.B.

Reclamanţii au depus în termen legal notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 şi înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti, sub nr. 11784 din data de 26 iulie 2001, prin care au solicitat restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, Calea R., sectorul 5, în suprafaţă de 418 mp şi acordarea de despăgubiri pentru construcţia aferentă situată pe teren, însă până la data introducerii cererii de chemare în judecată Primăria Municipiului Bucureşti nu a soluţionat notificarea.

Legea nr. 247/2005 cu privire la regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, stabileşte procedura, modalitatea, sursele de finanţare şi creează entitatea administrativă care gestionează emiterea şi acordarea titlurilor de despăgubire, în numele şi pe seama statului român, corespunzător despăgubirilor acordate (art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005).

De altfel, scopul Legii nr. 247/2005, precum şi esenţa dispoziţiilor sale, a fost aceea de a institui, începând cu acel moment, o procedură care să satisfacă, din toate punctele de vedere, necesitatea de a acorda despăgubiri prin echivalent, pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist şi a căror restituire în natură nu mai este posibilă, conform Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin prisma dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 247/2005, obligarea unităţii deţinătoare la plata de despăgubiri nu reprezintă o opţiune legală, singura posibilitate fiind aceea că statul român să le plătească, prin entitatea, mecanismele şi din sursele menţionate în cuprinsul Legii nr. 247/2005.

Prin Decizia nr. 3643 din 23 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost admis recursul declarat împotriva acestei decizii, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru a dispune astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că instanţa de apel a făcut afirmaţii generale, în sensul că scopul Legii nr. 247/2005 este acela de a institui o procedură care să satisfacă necesitatea acordării de despăgubiri prin echivalent pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist şi a căror restituire nu mai este posibilă. Tot în mod general s-a reţinut că obligarea unităţii deţinătoare la plata de despăgubiri nu reprezintă o opţiune legală, singura posibilitate fiind aceea că statul român să le plătească, prin entitatea, mecanismele şi din sursele menţionate în Legea nr. 247/2005, fără însă a preciza entitatea obligată la plata acestor despăgubiri în raportul juridic dedus judecăţii, precum şi dispoziţiile legale incidente prezentei speţe.

Instanţa de recurs a constatat, astfel, că soluţia pronunţată în apel este lipsită de o argumentaţie juridică adecvată, lipsind o analiză detaliată a chestiunilor de esenţă ale raportului juridic dedus judecăţii, sub aspectul identificării situaţiei juridice a imobilului în litigiu, cât şi a unităţii deţinătoare, cu relevanţă asupra regimului juridic aplicabil.

S-a mai reţinut că instanţa de apel nu a realizat o analiză pertinentă a susţinerilor tuturor părţilor şi tuturor probelor administrate şi nici nu a înlăturat apărările formulate în cauză.

Primind cauza spre rejudecare, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti s-a format Dosarul cu nr. 12128/3/2008*.

Prin Decizia civilă nr. 196A din 19 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva Sentinţei civile nr. 798 din 07 iunie 2010, pronunţată în Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant V.L.N. S-a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:

S-a înlăturat obligaţia stabilită în sarcina pârâtului de a plăti reclamantului despăgubiri pentru imobilul teren şi construcţie situat în Bucureşti, Calea R., sectorul 5.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Analizând apelul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de limitele stabilite prin art. 295 alin. (1) C. proc. civ., dar şi în raport de dezlegările instanţei de casare care se impun potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:

Atât caracterul abuziv al preluării imobilului format din teren şi construcţie, situat în Bucureşti, Calea R., sector 5, cât şi calitatea reclamanţilor intimaţi de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru acest imobil, în condiţiile Legii nr. 10/2001, au fost stabilite de instanţa fondului, şi nu formează obiect al vreunei critici de natură a justifica devoluarea acestui aspect în faţa instanţei de apel.

Pe de altă parte, apelantul pârât a emis, la data de 26 martie 2009, Dispoziţia nr. 11308, prin care a soluţionat notificarea formulată pentru respectivul imobil în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul formulării propunerii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, atât pentru construcţia demolată, cât şi pentru terenul aferent în suprafaţă de 418 mp.

Curtea a reţinut că dispoziţia astfel emisă (depusă chiar de către reclamanţi la dosarul cauzei) nu a fost contestată conform prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea de la data emiterii actului de dispoziţie), astfel că aceasta a devenit definitivă şi, în consecinţă, a constituit suportul declanşării procedurii de sesizare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii şi plăţii măsurilor reparatorii prin echivalent potrivit cu rigorile stabilite prin art. 16 - 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în forma în care era în vigoare la aceeaşi dată a emiterii dispoziţiei menţionate).

În ce priveşte situaţia juridică a imobilului-construcţie ce a fost preluat de la autorii intimaţilor reclamanţi, Curtea a reţinut că probatoriul administrat relevă faptul că acesta a fost demolat la data de 01 iunie 1989, în baza Decretului nr. 133/1985.

Referitor la terenul ce a fost preluat de la autorii intimaţilor reclamanţi, reiese din nota de reconstituire întocmită chiar de apelantă, dar şi din expertiza topografică ce a fost administrată la judecata în fond a cauzei, că acesta este afectat de elemente de sistematizare, respectiv de alei necesare pentru accesul la blocurile construite în zonă, şi spaţii verzi amenajate.

Critica adusă soluţiei primei instanţe, în sensul că a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din Calea R., fără a constata în prealabil că pârâta apelantă are calitatea de unitate deţinătoare, este formulată cu neobservarea faptului că acelaşi drept a fost stabilit în favoarea reclamantului V.N. de însăşi instituţia apelantă, prin Dispoziţia nr. 11308/2009 - emisă înainte de data formulării apelului pendinte.

În condiţiile în care dispoziţia menţionată este definitivă, reprezentând un act juridic intrat în circuitul civil şi cu efecte juridice depline odată ce a fost comunicată destinatarului şi acesta nu a exercitat calea de atac (contestaţia) în termenul imperativ stabilit prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectivul act de dispoziţie constituie o dovadă pertinentă şi concludentă a faptului că unitatea deţinătoare a imobilului pentru care a fost formulată notificarea nr. 1528/2001 este - în sensul prevederilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 - apelanta pârâtă.

În ce priveşte critica relativă la dispoziţia prin care instanţa de fond a obligat pârâta la plata către reclamanţi a unei sume de bani determinate, cu titlu de măsuri reparatorii prin echivalent, Curtea a apreciat că aceasta este fondată.

Promovând acţiunea pendinte, reclamanţii au invocat refuzul nejustificat al pârâtei de a soluţiona - până la data sesizării instanţei, 26 martie 2008 - notificarea formulată în anul 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul teren şi construcţie situat în Bucureşti, Calea R., sector 5.

Raportat la pretenţiile astfel deduse judecăţii, dar şi la interpretările ce rezidă din Decizia nr. XX/2007 pronunţată de instanţa supremă în procedura recursului în interesul legii - obligatorie, potrivit cu prevederile art. 330⁷alin. ultim C. proc. civ. - referitor la natura juridică a unei astfel de acţiuni, instanţa de fond trebuia să analizeze solicitările reclamanţilor în coordonatele procedurii contestaţiei îndreptate împotriva refuzului nejustificat al entităţii notificate de a emite actul de dispoziţie prin care trebuia soluţionată notificarea şi, în consecinţă, să se substituie în drepturile şi obligaţiile acesteia din urmă analizând fondul notificării.

Atâta vreme cât, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, entitatea notificată are obligaţia ca, în situaţia în care constată că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului pentru care a primit notificare şi că nu poate acorda persoanei îndreptăţite alte bunuri sau servicii în compensare, să emită Decizie/Dispoziţie prin care să formuleze doar propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în condiţiile legii speciale, neavând competenţa de a stabili valoarea acestor reparaţii în echivalent ori de a le plăti ea însăşi, nici instanţa judecătorească învestită a analiza fondul notificării (în cadrul contestaţiei împotriva refuzului nejustificat al entităţii notificate de a soluţiona notificarea) nu poate stabili existenţa drepturilor notificatorilor-contestatori în limite deosebite de cele impuse entităţii notificate.

Ca atare, dispoziţia prin care instanţa de fond a stabilit atât cuantumul, cât şi forma (bănească) a măsurilor reparatorii pe care reclamanţii ar urma să le primească este contrară exigenţelor stabilite prin art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 16 - 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în forma în care era în vigoare la data pronunţării sentinţei apelate).

Cât priveşte obligaţia pe care instanţa a stabilit-o în sarcina apelantei pârâte, de a efectua plata despăgubirilor băneşti stabilite în favoarea reclamanţilor, Curtea a reţinut că aceasta este total lipsită de suport legal, excedând atribuţiilor special acordate unităţilor administrativ-teritoriale prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 coroborate cu cele ale Legii nr. 247/2005.

Având în vedere considerentele reţinute şi dispoziţiile legale menţionate, Curtea a dispus, în conformitate cu prevederile art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul că a înlăturat obligaţia stabilită în sarcina pârâtei de a plăti reclamantului despăgubiri în cuantum de 2.117.585 RON pentru imobilul format din construcţie şi teren în suprafaţă de 418 m.p., situat în Bucureşti, Calea R., sector. 5.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.L.N.

Prin motivele de recurs recurentul reclamant a susţinut posibilitatea ca instanţa să modifice în parte dispoziţia eliberată în cursul judecăţii de către intimatul pârât, în sensul acordării de despăgubiri la valoarea stabilită de expertiza administrată în cauză, respectiv suma de 494.800 euro, singura variantă care face ca rolul legislaţiei privind despăgubirile pentru imobile preluate abuziv să respecte spiritul în care a fost creată aceasta, în ciuda lentorii de care a dat dovadă intimatul pârât în cei 9 ani, de la formularea notificării. Altfel, a considera că dispoziţia eliberată de intimatul pârât în cursul procesului răspunde cererii reclamanţilor făcute în faţa instanţei, nu face decât să prelungească nejustificat întârzierea acordării despăgubirilor conform Legii nr. 10/2001 coroborate cu cele ale Legii nr. 247/2005.

Se mai susţine că, în ciuda îndrumărilor stabilite explicit de către instanţa supremă prin decizia de casare, instanţa de apel, prin decizia atacată, a nesocotit complet îndrumările instanţei de recurs, nerezolvând problemele solicitate de aceasta şi nerăspunzând motivelor de apel formulate de apelantul pârât.

Mai mult decât atât, instanţa de apel primind cauza spre rejudecare cu indicaţiile instanţei de recurs, s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut, respectiv incidenţa Dispoziţiei nr. 11308 emise de intimatul-apelant în timpul soluţionării acţiunii de face obiectul acestui dosar. Intimatul-apelant nu a avut un motiv de apel cu privire la incidenţa acestei dispoziţii şi nici nu a criticat acest aspect în cadrul motivării apelului formulat împotriva sentinţei tribunalului, considerente pentru care se apreciează că instanţa s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, atâta vreme cât nu este indicat temeiul legal al înlăturării obligaţiei apelantei de a plăti despăgubirile stabilite de instanţa de fond.

Instanţa de apel nu a respectat indicaţiile instanţei de recurs, nerezolvând prin decizia recurată clarificarea situaţiei de fapt şi de drept a imobilului în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data formulării notificării sub aspectul identificării situaţiei juridice a imobilului în litigiu, cât şi a unităţii deţinătoare, cu relevanţă asupra regimului juridic aplicabil.

Ori, în speţa de faţă, unitatea deţinătoare este cunoscută, aşa încât nu există niciun dubiu cu privire la faptul că intimata este unitatea deţinătoare care foloseşte terenul naţionalizat de la autorii reclamantului-recurent.

Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia, întrucât, atâta vreme cât la instanţa de fond intimatul-pârât a avut calitate procesuală pasivă, ca de altfel şi posibilitatea chemării în garanţie a statului prin orice entitate care să plătească despăgubirile, în mod superficial şi lipsit de temei, instanţa de apel a apreciat că stabilirea despăgubirilor şi a cuantumului este contrară exigenţelor stabilite prin art. 26 din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât nu era faza administrativă a soluţionării notificării pentru a fi incident acest temei legal. Pe de altă parte, însăşi practica judiciară constantă arată că instanţa, în baza plenitudinii de competenţă soluţionează pe fond notificarea, stabilind cuantumul despăgubirilor, tocmai datorită faptului că rolul Legii nr. 10/2001 este acela de a despăgubi proprietarii în mod efectiv şi într-un termen rezonabil.

Ori, atâta vreme cât nu este interzis unei instanţe de a judeca o astfel de cerere, nu se poate reţine că judecând cauza, simpla afirmaţie că hotărârea este contrară legii fără ca instanţa de apel să indice temeiul legal al acestei interdicţii, face ca, la rândul său, această decizie a instanţei de apel să fie lipsită de temei legal, schimbându-se înţelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susţine că hotărârea este lipsită de temei legal, întrucât potrivit art. 10 alin. (1) şi (2) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 este prevăzută obligaţia despăgubirii pentru imobilele preluate abuziv, iar în cazul în care terenurile sunt afectate de amenajări de utilitate publică, persoana îndreptăţită va obţine măsuri reparatorii prin echivalent.

Având în vedere aceste motive se solicită admiterea recursului în baza art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., casarea în totalitate a deciziei recurate, respingerea apelului şi păstrarea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, sens în care reţine următoarele:

În primul rând, susţinerea recurentului reclamant relativă la posibilitatea instanţei de a modifica în parte Dispoziţia nr. 11308, eliberată în cursul procesului pendinte de către intimatul pârât, în sensul acordării de despăgubiri la valoarea stabilită prin expertiza administrată în cauză, respectiv suma de 494.800 euro, în condiţiile în care această dispoziţie nu face obiectul prezentei judecăţi, reprezintă o susţinere/solicitare nouă, care nu a mai fost formulată în cursul acestui proces, deşi dispoziţia în cauză a fost emisă în timpul judecăţii în faţa primei instanţe de fond.

O astfel de susţinere nouă, care nu a făcut obiect de critică în apel la adresa sentinţei primei instanţe, nu poate fi formulată pentru prima dată în recurs, fiind inadmisibilă.

De asemenea, susţinerea recurentului reclamant în sensul că instanţa de apel, prin decizia atacată, a nesocotit complet îndrumările instanţei de recurs, nerezolvând problemele solicitate de aceasta şi nerăspunzând motivelor de apel formulate de apelantul pârât, nu poate fi primită din partea reclamantului în cauză, numai pârâtul apelant vătămat de eventuala omisiune a instanţei de apel, putând critica hotărârea sub acest aspect.

În ceea ce priveşte aprecierea recurentului reclamant în sensul că instanţa de apel, primind cauza spre rejudecare cu indicaţiile instanţei de recurs, s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut, respectiv incidenţa Dispoziţiei nr. 11308 emise de intimat în timpul soluţionării acţiunii ce face obiectul acestui dosar, Înalta Curte constată că nu corespunde realităţii.

Art. 304 pct. 6 C. proc. civ., vizează situaţiile de plus petita şi extra petita, respectiv când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

În speţă, apelantul intimat nu a formulat un motiv de apel, la adresa sentinţei primei instanţe de fond, cu privire la incidenţa Dispoziţiei nr. 11308 din 26 martie 2009 şi nici nu a criticat această dispoziţie în cadrul motivării apelului formulat. La rândul său, instanţa de apel nu a răspuns unei veritabile critici în acest sens.

Dimpotrivă, răspunzând criticii adusă soluţiei primei instanţe, aceea că ar fi stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent fără a constata în prealabil că pârâta apelantă are calitatea de unitate deţinătoare, Curtea de apel a statuat că acelaşi drept a fost stabilit în favoarea reclamantului V.N. de însăşi instituţia apelantă, prin Dispoziţia nr. 11308/2009 - emisă înainte de data formulării apelului în cauză. În condiţiile în care această dispoziţie este definitivă, reprezentând un act juridic intrat în circuitul civil şi cu efecte juridice depline odată ce a fost comunicată destinatarului şi acesta nu a exercitat calea de atac (contestaţia) în termenul imperativ stabilit prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectivul act de dispoziţie constituie o dovadă pertinentă şi concludentă a faptului că unitatea deţinătoare a imobilului pentru care a fost formulată Notificarea nr. 1528/2001 este - în sensul prevederilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 - apelantul pârât.

Prin urmare, nu se poate aprecia că instanţa de apel, în rejudecare, s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv asupra incidenţei Dispoziţiei nr. 11308/2009, în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., respectiv că ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut în cauză.

O altă critică formulată de recurentul reclamant este aceea că, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, atâta vreme cât nu este indicat temeiul legal al înlăturării obligaţiei apelantului pârât de a plăti despăgubirile stabilite de instanţa de fond.

Critica nu este fondată, câtă vreme instanţa de apel a statuat în mod clar că dispoziţia prin care instanţa de fond a stabilit atât cuantumul, cât şi forma (bănească) a măsurilor reparatorii pe care reclamanţii ar urma să le primească este contrară exigenţelor stabilite prin art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 16 - 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în forma în care era în vigoare la data pronunţării sentinţei apelate). Obligaţia pe care instanţa a stabilit-o în sarcina apelantului pârât, de a efectua plata despăgubirilor băneşti stabilite în favoarea intimaţilor reclamanţi, este total lipsită de suport legal, excedând atribuţiilor special acordate unităţilor deţinătoare prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 coroborate cu cele ale Legii nr. 247/2005.

Aşadar, nu se poate reţine că hotărârea atacată nu indică temeiul legal al înlăturării obligaţiei apelantului pârât de a plăti despăgubirile stabilite de prima instanţă şi, prin urmare, că aceasta nu este motivată în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nefiind incident în recurs acest motiv de nelegalitate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că susţinerile recurentului reclamant nu se referă la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci se referă, exclusiv, la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale care stabilesc regimul juridic al despăgubirilor şi cuantumului lor, raportat la art. 26 din Legea nr. 10/2001. O asemenea susţinere nu se încadrează în motivul de nelegalitate astfel invocat, nefiind incident în recurs.

În ceea ce priveşte critica încadrată juridic în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale care stabilesc obligaţia de plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, Înalta Curte constată, de asemenea, că nu este fondată.

Subsumând argumentele aduse în susţinerea acestei critici, Înalta Curte constată că raportat la pretenţiile deduse judecăţii, întemeiate pe Decizia nr. XX/2007 pronunţată de instanţa supremă în procedura recursului în interesul legii - obligatorie, potrivit cu prevederile art. 330⁷ alin. ultim C. proc. civ. - în mod corect s-a stabilit că solicitările intimaţilor reclamanţi trebuiau analizate în coordonatele procedurii contestaţiei îndreptate împotriva refuzului nejustificat al entităţii notificate de a emite actul de dispoziţie prin care trebuia soluţionată notificarea şi, în consecinţă, instanţa trebuia să se substituie în drepturile şi obligaţiile acesteia din urmă analizând fondul notificării.

Intimatul pârât a emis la data de 26 martie 2009, Dispoziţia nr. 11308, prin care a soluţionat notificarea formulată de reclamant şi autorul reclamantului pentru imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul formulării propunerii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, atât pentru construcţia demolată, cât şi pentru terenul aferent în suprafaţă de 418 mp. Dispoziţia astfel emisă (depusă chiar de către reclamanţi la dosarul cauzei) nu a fost contestată conform prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea de la data emiterii actului de dispoziţie), astfel că aceasta a intrat în circuitul civil şi, în consecinţă, a constituit suportul declanşării procedurii de sesizare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii şi plăţii măsurilor reparatorii prin echivalent potrivit cu rigorile stabilite prin art. 16 - 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în forma în care era în vigoare la aceeaşi dată a emiterii dispoziţiei menţionate).

Din această perspectivă, nu pot fi primite criticile relative la obligaţia de plată a despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv, respectiv la cuantumul şi forma (bănească) a măsurilor reparatorii pe care reclamantul ar fi îndreptăţit să le primească, dar nici cele referitoare la obligaţia pe care instanţa ar fi trebuit să o stabilească în sarcina pârâtului, aceea de a efectua însăşi plata despăgubirilor băneşti la care reclamantul este îndreptăţit.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt reţinută în speţă, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.L.N.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.L.N. împotriva Deciziei civile nr. 196A din 19 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2014.

Procesat de GGC - NN

← ICCJ. Decizia nr. 842/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 847/2014. Civil. Hotarâre care sa tina loc de... →

ICCJ. Decizia nr. 843/2014. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 843/2014. Civil