ICCJ. Decizia nr. 863/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 863/2014

Dosar nr. 23448/3/2005

Şedinţa publică din 14 martie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 2 august 2005 şi înregistrată sub nr. 23448/3/2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul N.C. a chemat în judecată pe pârâţii U.C.M.R. - A.D.A., SC E. SA, C.R.E.D.I.D.A.M., solicitând:

1. obligarea pârâtei SC E. SA în solidar cu pârâta U.C.M.R. - A.D.A. la plata echivalentului în lei a sumei de 80.000 euro reprezentând drepturi de autor cuvenite reclamantului în calitate de compozitor al unora din compoziţiile muzicale cuprinse în albumul „Cantafabule”, precum şi drepturile cuvenite în calitate de interpret pentru exploatarea acestor compoziţii muzicale prin reproducerea şi distribuţia pe discuri, casete audio, C.D.-uri şi orice alte înregistrări audio, pentru perioada 1974 - 2002;

2. obligarea pârâtei SC E. SA la plata echivalentului în lei a sumei de 20.000 euro reprezentând drepturi de autor cuvenite reclamantului în calitate de compozitor al unora din compoziţiile muzicale cuprinse în albumul „Cantafabule”, precum şi drepturile cuvenite în calitate de interpret pentru exploatarea acestor compoziţii muzicale prin reproducerea şi distribuţia pe discuri, casete audio, C.D.-uri şi orice alte înregistrări audio, pentru perioada 2003 -2005;

3. obligarea pârâtei U.C.M.R. - A.D.A. la plata sumei de 20.000 euro reprezentând remuneraţia cuvenită reclamantului în calitate de compozitor al unora din compoziţiile muzicale cuprinse în albumul „Cantafabule”, precum şi drepturile cuvenite în calitate de interpret pentru exploatarea acestor compoziţii muzicale prin radiodifuzare în perioada 1974 - 2005, iar pentru perioada 1997 - 2005, în solidar cu C.R.E.D.I.D.A.M.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Decretului nr. 321/1956, ale Legii nr. 8/1996, precum şi ale H.C.M. nr. 632/1957 cu modificările ulterioare, H.G. nr. 143/2003, H.G. nr. 521/1999, H.G. nr. 119/2002.

Prin încheierea de şedinţă din data de 13 iunie 2006, Tribunalul, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea cererii formulate în contradictoriu cu pârâta C.R.E.D.I.D.A.M.

Prin sentinţa nr. 609 din 27 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, totodată, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte pretenţiile formulate pentru perioada 1975 - 1990, conform scrisorii din 29 mai 2009 depuse la dosarul cauzei de către U.C.M.R., la data de 6 aprilie 1984 s-a achitat prin mandat poştal, către mama reclamantului, S.T., suma de 18.470 lei reprezentând drepturi de autor - capitolul drepturi de autor străini -, conform referatului de plată din data de 3 aprilie 1984 şi avizului Ministerului de Finanţe din 03 februarie 1984, nu numai cele pentru albumul „Cantafabule”, ci şi pentru celelalte drepturi de autor cuvenite.

Pentru perioada trim. II 1984 - trim. IV 1996, plăţile au fost efectuate conform scrisorii din 29 mai 2009 depuse la dosarul cauzei de către U.C.M.R.. În această scrisoare se menţionează toate drepturile de autor plătite reclamantului în această perioadă, respectiv 3.745.612 lei, reprezentând nu numai cele pentru albumul „Cantafabule”, ci şi pentru celelalte drepturi de autor cuvenite; sumele au fost achitate cu numerar reclamantului la casieria U.C.M.R., conform copiilor chitanţelor anexate.

Pentru perioada trim. I 1977 - trim. IV 1998, sumele au fost calculate conform centralizatorului anexat raportului de expertiză şi au fost achitate la datele menţionate în centralizator, prin care se confirmă achitarea în această perioadă a sumei de 13.335.594 lei, nu numai pentru albumul „Cantafabule”, ci şi pentru celelalte drepturi de autor cuvenite; sumele au fost achitate cu numerar reclamantului la casieria U.C.M.R., conform copiilor chitanţelor anexate.

Faţă de aceste considerente de fapt, tribunalul a constatat că excepţia prescripţiei este neîntemeiată, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, dat fiind că, prin efectuarea de plăţi succesive a drepturilor de autor de către pârâţi, termenul de prescripţie a fost întrerupt, ultima plată având loc conform O.P. din 25 octombrie 2005, după care a fost introdusă cererea de chemare în judecată în cadrul termenului general de prescripţie de trei ani.

Pe fondul cauzei, colectarea şi repartizarea sumelor aferente drepturilor de autor cuvenite autorilor de opere muzicale s-a realizat astfel:

- până la data de 23 iulie 1996, de către U.C.M.R.;

- după data de 23 iulie 1996, de către U.C.M.R. - A.D.A., care a fost înfiinţată conform sentinţei nr. 2218 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti; conform statutului, U.C.M.R. - A.D.A. colectează şi repartizează sumele aferente drepturilor de autor de la toate categoriile de utilizatori de opere muzicale prevăzute de lege.

Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 8 din 14 martie 1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, publicată în M. Of. nr. 60 din 26 martie 1996, atribuirea drepturilor de autor s-a realizat în baza prevederilor Decretului nr. 321 din 27 iunie 1956 şi H.C.M. nr. 632 din 15 iulie 1957 (art. 64). Conform metodologiei stabilite prin acest act normativ, remuneraţia de folosinţă cuvenită autorilor pentru înregistrarea sonoră a operelor muzicale sau vorbite este de 4 % din preţul de vânzare al înregistrărilor.

La lucrările cu text, din suma rezultată prin aplicarea procentului de 4 % din preţul de vânzare al înregistrărilor se cuvine autorului textului 40 % la cântecele de masă şi 25 % pentru celelalte lucrări muzicale cu text, iar pentru compozitorii lor un procent de 75 %.

Prin H.G. nr. 521 din 29 iunie 1996, publicată în M. Of. nr. 335 din 08 iulie 1996, au fost aprobate tabelele şi metodologiile privind drepturile de autor pentru înregistrări sonore ale operelor muzicale, art. 64 din H.C.M. nr. 632/1957 fiind abrogat.

În conformitate cu prevederile art. 130 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 şi art. 6 din statutul său, U.C.M.R. - A.D.A. are obligaţia sa urmărească colectarea sumelor aferente drepturilor de autor de la toate categoriile de utilizatori prevăzuţi de lege.

În cauză, nu s-a făcut dovada, astfel cum a susţinut reclamantul, că respectivul album ar fi fost exportat de către casa de discuri Electrecord sau/şi U.C.M.R. pe durata şederii sale în străinătate şi nici a încasării unor remuneraţii de către organisme de gestiune colectivă din alte ţări.

Pe baza declaraţiilor lucrărilor muzicale aflate în arhivele U.C.M.R., pentru albumul „Cantafabule”, ponderea drepturilor reclamantului N.C. este de 36,48% din total drepturi remuneraţie cuvenite formaţiei Phoenix pentru acest album.

Conform concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, s-a constatat că reclamantul N.C. a încasat integral sumele cuvenite de la utilizatori pentru piesele muzicale de pe albumul „Cantafabule” compuse şi interpretate de acesta.

Prin Decizia nr. 58 din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de ambele părţi.

Pentru a decide astfel, în ceea ce priveşte apelul reclamantului, instanţa de apel a apreciat că nu pot fi primite criticile privind nulitatea raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză, câtă vreme acestea pleacă de la premisa greşită că expertul avea obligaţia citării părţilor la fiecare dintre convocări.

În realitate, prevederile art. 205 şi 208 ce stabilesc o obligaţie a expertului de a cita părţile au în vedere asigurarea dreptului la apărare pentru fiecare dintre acestea, în sensul că părţile au astfel posibilitatea să îşi formuleze propriile apărări.

Or, apelantul a fost citat de către expert şi a avut astfel posibilitatea să îşi formuleze apărările, astfel încât nu poate indica vreo vătămare ce i s-ar fi produs pentru a putea atrage aplicarea sancţiunii actului procedural, în aplicarea art. 105 C. proc. civ.

Au fost înlăturate şi criticile privind omisiunea expertului de a răspunde unei părţi a obiectivelor încuviinţate, caracterul incomplet al unora dintre răspunsuri ori redarea în cuprinsul acestuia a unor date ce nu corespund realităţii. Argumentele pe care le invocă apelantul cuprind, de fapt, critici privitoare la stabilirea de către prima instanţă a circumstanţelor de fapt ale cauzei, pentru determinarea cărora Tribunalul s-a bazat pe concluziile raportului de expertiză.

Argumentele apelantului s-au limitat, însă, la a indica elemente de fapt colaterale circumstanţelor pe care tinde să le dovedească, precum natura matriţei sau numărul aproximativ de discuri ce era produs cu ajutorul unei prese, din care trage concluzia comercializării în perioada relevantă a unui număr de discuri şi casete cu albumul „Cantafabule”, mult mai mare decât cel reţinut de către expert în cuprinsul raportului de expertiză.

Pe de altă parte, luând în calcul numărul mediu de discuri comercializate în perioadele pentru care expertului i-au fost puse la dispoziţie documente concrete, apelantul a apreciat că un număr similar ar trebui să fie luat în calcul şi pentru lunile în care nu există astfel de date.

Or, niciunul din aceste raţionamente nu poate fi acceptat. Din analizarea unor împrejurări precum numărul mediu al discurilor ce puteau fi realizate prin folosirea unei matriţe se poate trage o prezumţie simplă, care, însă, nu este suficientă pentru a face proba faptului pretins, în speţă a numărului de discuri comercializate. În mod similar, nu se poate extinde determinarea numărului de discuri comercializate în medie în perioadele reţinute în cuprinsul raportului la perioadele pentru care nu există date concrete. Câtă vreme prin cererea introductivă de instanţă s-a solicitat stabilirea şi determinarea obligaţiei pârâtelor de a-i achita reclamantului remuneraţia aferentă drepturilor sale, întinderea acestei obligaţii trebuie să fie clar determinată în valorificarea principiului in dubio pro reo.

Nici luarea în calcul a numărului de coperte ce au fost printate pentru albumul „Cantafabule” nu este un element de fapt suficient pentru a face proba comercializării unui număr corespunzător de discuri, câtă vreme nu poate fi stabilită această împrejurare pe calea unei deducţii logice.

Simplul fapt al tipăririi unui număr de coperte nu este suficient pentru a dovedi fabricarea unui număr similar de discuri şi, cu atât mai puţin, comercializarea efectivă a acestei cantităţi de discuri.

Curtea a reţinut, de asemenea, că nici susţinerile privind lipsa rolului activ al primei instanţe nu pot fi primite câtă vreme, prin respingerea obiecţiunilor formulate de către reclamant, tribunalul a luat doar o măsură procedurală în conformitate cu convingerea pe care şi-a format-o faţă de lucrările cauzei. Pe de altă parte, deşi susţine că prima instanţă nu a analizat şi nu a ţinut cont de datele şi documentele prezentate de către apelantul reclamant apelantul nu indică în concret documentele care ar fi fost nesocotite, critica sa fiind formulată în termeni generali, astfel că nu poate fi luată în consideraţie.

Principiul rolului activ al judecătorului are în vedere diligenţa pe care instanţa este obligată să o depună pentru aflarea tuturor circumstanţelor cauzei. Nu s-a reţinut, însă, că efectele acestui principiu reflectă şi situaţia în care instanţa este obligată să culeagă probe în sprijinul susţinerii afirmaţiilor uneia dintre părţi, deoarece prin aceasta s-ar nesocoti principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.

Curtea a înlăturat şi criticile privind lipsa motivării sentinţei apelate, având în vedere că aspectele privitor la care apelantul susţine lipsa motivării privesc fie situaţii cu care instanţa nu a fost legal învestită (precum constatarea nulităţii contractului de cesiune din 22 aprilie 1975), fie situaţii privitor la care nu s-a putut reţine, din analiza materialului probator administrat în cauză, nici măcar existenţa unor indicii (precum comercializarea albumului in străinătate) sau accesorii ale acestor cereri.

În conformitate cu prevederile art. 1169 C. civ., sarcina probei incumbă acelei părţi care face o alegaţie în faţa instanţei de judecată. Prin urmare, nu se poate susţine că Tribunalul a răsturnat sarcina probei, câtă vreme a apreciat că incumbă reclamantului sarcina de a proba exportarea albumului „Cantafabule”.

instanţa de apel a admis că documente concrete cuprinzând date numărul discurilor exploatate ar fi putut exista doar în posesia pârâtei, însă a apreciat că, pentru a i se pune în vedere pârâtei obligaţia administrării de probe, era necesar ca reclamantul să producă măcar nişte indicii privitor la această exportare sau date prin care perioada exportului să poată fi măcar determinabilă. Pentru aceleaşi motive, nu s-a reţinut nici existenţa unei obligaţii a expertului de a depune diligenţe în „descoperirea” de probe în lipsa oricăror probe administrate de către reclamant.

Privitor la apelul apelantei pârâte U.C.M.R. - A.D.A., au fost înlăturate criticile referitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, câtă vreme apelanta nu a indicat elemente potrivit cărora plăţile valorificate de către Tribunal ca elemente de natură să întrerupă prescripţia ar fi fost făcute, în realitate, pentru drepturile de autor aferente altor opere muzicale, iar nu compoziţiilor de pe albumul „Cantafabule”.

Termenul de 6 luni prevăzut de art. 134 din Legea 8/1996 poate fi reţinut doar pentru remuneraţiile aferente perioadei ulterioare intrării în vigoare a acestei legi, iar nu şi pretenţiilor aferente perioadei anterioare. Pe de altă parte, invocarea acestui termen nu este de natură să afecteze legalitate soluţiei pronunţate de către Tribunal în soluţionarea excepţiei prescripţiei câtă vreme epuizarea acestui termen este doar punctul de plecare al termenului de prescripţie de 3 ani.

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.N. şi pârâta U.C.M.R. - A.D.A., criticând-o pentru nelegalitate şi susţinând, în esenţă, următoarele:

1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul C.N. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi a susţinut că decizia recurată, ca, de altfel, şi hotărârea primei instanţe, se bazează pe un raport de expertiză nul şi care nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, pentru următoarele considerente:

- Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Instanţa de apel avea obligaţia de a dispune, în baza art. 105 alin. (2) C. proc. civ., refacerea expertizei contabile efectuate în cursul judecăţii în primă instanţă cu încălcarea art. 208 C. proc. civ., prin necitarea reclamantului ori a reprezentanţilor acestuia pentru fiecare convocare a expertizei judiciare.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că nu există temei de nulitate a raportului de expertiză, câtă vreme subsemnatul nu a putut indica vreo vătămare ce i s-a produs pentru a putea atrage aplicarea sancţiunii actului procedural, deşi vătămarea este evidentă, ca urmare a concluziilor formulate de expert. Fără a nega viciile de procedură de citare privind realizarea expertizei, instanţa a apreciat ca acoperitoare citarea secvenţială de către expert, dar a ignorat împrejurarea că partea nu a avut, astfel, posibilitatea să îşi formuleze apărările.

Mai mult decât atât, încheierea de şedinţă din 23 martie 2010, atacată odată cu fondul, este nelegală sub aspectul respingerii cererii de anulare a raportului de expertiză, întrucât în condiţiile în care expertul a convocat părţile la efectuarea mai multor acte privind expertiza (menţionate în raport la pag. 3 pct. II.1 parag. 1), chiar dacă erau printre altele şi verificări ale actelor aflate în arhivele unor părţi din proces, era necesară şi obligatorie convocarea şi prezenţa subsemnatului sau al reprezentanţilor subsemnatului, dispoziţiile art. 200 C. proc. civ. fiind imperative.

Recurentului i s-a încălcat dreptul la apărare, atât timp cât tocmai citarea părţilor pentru efectuarea expertizei la faţa locului constituie o garanţie a dreptului la apărare, deoarece se creează posibilitatea de a da lămuririle necesare expertului, precum şi de a solicita expertului să facă toate constatările legate de obiectivele fixate pentru expertiză, fiind nelegală hotărârea care se bazează pe o expertiză efectuată la faţa locului fără citarea părţilor.

Întrucât expertul nu a înţeles să efectueze convocări pentru toate datele când au fost necesare cercetări şi verificări de acte aflate în arhivele pârâtelor, a întocmit acte cu încălcarea prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cauzând recurentului o serie de vătămări majore ce nu pot fi înlăturate decât prin anularea raportului de expertiză contabilă judiciară, atât timp cât concluziile acestui raport de expertiză stau la baza ambelor hotărâri judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză şi prin care a fost respinsă acţiunea.

Instanţa de apel a respins criticile privind atitudinea părtinitoare a expertului, care a oferit o interpretare subiectivă întregului material probatoriu ce i-a fost pus la dispoziţie, dar a şi lăsat nesoluţionate mai multe obiective din cele propuse, fără ca instanţa să prezinte o motivare pentru care a adoptat această poziţie sau care sunt răspunsurile expertului la obiectivele indicate de către reclamant (la obiectivele nr. 2, 4, 10, 11 nu s-a răspuns deloc, iar la restul obiectivelor răspunsul este incomplet, respectiv nu vizează toată perioada solicitată - 1974-2005, nefiind expertizată perioada 1974-1995).

Contrar aprecierii instanţei de apel, expertul judiciar avea obligaţia să depună diligenţele necesare pentru a obţine date şi informaţii suplimentare ori pentru a obţine date şi documente acolo unde motivarea pentru neformularea unui răspuns a fost lipsa de documente ori a informaţiilor, deoarece scopul unei expertize de specialitate nu poate fi doar constatarea unei stări de fapt pe baza unor documente puse la dispoziţie de părţi, ci aflarea adevărului în întregime pe baza datelor, informaţiilor şi documentelor, inclusiv solicitate de către expert, care în calitatea sa de specialist în respectivul domeniu poate să ofere date şi informaţii şi să lămurească aspecte pe care nici instanţa şi nici părţile nu au cum să le cunoască sau să le înţeleagă.

Recurentul a susţinut că raportul de expertiză întocmit în cauză conţine date neconforme realităţii, precum şi contrare actelor depuse la dosar, astfel că acest raport nu numai că este nelegal, dar este esenţialmente eronat.

Astfel, una din premisele care stau la baza întregului raport de expertiză, precum şi la baza raţionamentului instanţelor de fond care au preluat concluziile raportului de expertiză, este aceea că numărul de discuri fabricat şi vândut pentru toată perioada 1975-1977 ar fi fost de 7.927 bucăţi.

Or, din documentele existente la dosarul cauzei, ignorate total atât de către instanţa de judecată, cât şi de către expertul contabil, rezultă clar că numărul de discuri produse şi vândute de pârâta SC E. SA în perioada vizată a fost în realitate cu mult mai mare şi implicit valoarea drepturilor de autor ce i s-ar fi cuvenit este mult mai mare. Astfel, factura din 30 octombrie 1975 menţionează o cantitate de 61.750 de bucăţi discuri cu un preţ de 7429 lei, iar talonul facturii nr. 2010-2071 din 31 octombrie 1975 menţionează o valoare de 64.057 lei, ambele fiind emise de către Întreprinderea P. Bucureştii Noi către C.D.E.

Aplicând regula de trei simplă, dacă pentru o cantitate de 61.750 bucăţi discuri s-a plătit un preţ de 7.429 lei, rezultă că la o valoare de 64.057 lei corespunde un nr. de 532.443,094 bucăţi discuri.

În acest context, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că argumentele apelantului s-ar fi limitat la indicarea elementelor de fapt colaterale circumstanţelor de fapt pe care tinde să le dovedească, deoarece au fost ignorate facturile depuse la dosarul cauzei, astfel încât, în virtutea rolului activ al judecătorului, instanţa de apel avea obligaţia de a dispune refacerea ori completarea probatoriului administrat pentru clarificarea situaţiei de fapt.

Pe de altă parte, s-au ignorat şi alte documente esenţiale aflate la dosarul cauzei, din care rezultă că volumul înregistrărilor cu albumul „Cantafabule” fabricate şi vândute este mult mai mare decât cel menţionat în cuprinsul expertizei şi omologat de ambele instanţe. În acest context, recurentul a reiterat pe larg susţinerile din motivarea apelului, inclusiv referirile la înscrisurile existente la dosar.

Recurentul a susţinut că nu este corect argumentul instanţei de apel care, apreciază că din analiza împrejurărilor indicate de către reclamant, precum numărul mediu al discurilor ce puteau fi realizate prin folosirea unei matriţe, ar rezulta o prezumţie simplă care, însă, nu este suficientă pentru a face proba faptului pretins. Dimpotrivă, împrejurările invocate sunt fapte notorii a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială, fiind vorba despre aspecte foarte cunoscute pentru perioada de referinţă.

Pe de altă parte instanţa nu a pornit, aşa cum impune textul de lege, de la fapte cunoscute (bazate pe probe directe), care să inducă existenţa faptului vecin şi conex cu cel generator de drepturi, respectiv cu privire la perioadele în care nu există date concrete privind numărul de discuri comercializate.

În ceea ce priveşte sumele pretins a fi încasate de către reclamantul-recurent, menţionate în cuprinsul raportului de expertiză, recurentul a susţinut că nu s-a dovedit că reprezintă plăţi efectuate doar pentru drepturile de autor cuvenite în calitate de compozitor şi interpret al unor compoziţii de pe albumul „Cantafabule”, dimpotrivă, atât din expertiză cât şi din hotărârile judecătoreşti rezultă că aceste plăţi sunt aferente şi altor drepturi de autor cuvenite, fie acestuia personal, fie formaţiei Phoenix, astfel că, din raportul de expertiză nu se poate distinge care este suma care ar fi trebuit să-i revină reclamantului, raportul de expertiză fiind incomplet şi sub acest aspect.

Având în considerare toate aceste aspecte, recurentul a susţinut că este necesară efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă, care să analizeze toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum şi toate documentele care completează situaţia raportărilor conţinând cifrele de vânzări, respectiv drepturile de autor vărsate de Electrecord în contul U.C.M.R. - A.D.A. pentru fiecare interval de referinţă în parte, urmând a se dispune casarea în parte a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamantului.

- Argumentele instanţei de apel privind faptul că nu există temei de nulitate a raportului de expertiză sunt contradictorii (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, pe de o parte, instanţa a reţinut că prevederile art. 205 şi 208 C. proc. civ. stabilesc o obligaţie a expertului de a cita părţile în vederea asigurării dreptului la apărare, în sensul că părţile au astfel posibilitatea să îşi formuleze propriile apărări, iar pe de altă parte, a reţinut că reclamantul nu poate indica vreo vătămare ce i s-a produs pentru a putea atrage aplicarea sancţiunii actului procedural, cată vreme a fost citat de către expert şi a avut astfel posibilitatea să îşi formuleze apărările.

- Instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, prin interpretarea greşită a întregului material probator administrat în cauză, inclusiv a raportului de expertiză contabilă judiciară, care nu se coroborează cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei, înlăturând toate celelalte probe în mod nelegal, fără să existe o motivare pertinentă care să justifice această măsură, inclusiv obiecţiunile formulate la expertiza contabilă judiciară (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

- Prin hotărârea pronunţată a fost încălcat dreptul reclamantului la apărare, în condiţiile în care nerespectarea de către expert a dispoziţiilor legale a cauzat reclamantului o serie de vătămări majore ce nu pot fi înlăturate decât prin anularea raportului de expertiză contabilă judiciară.

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi din perspectiva prezumţiilor ce s-ar fi putut formula pe baza unor fapte notorii a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială.

Prin acest motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost reluate susţineri expuse în cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta U.C.M.R. - A.D.A. a susţinut, în esenţă, că, în mod greşit, a fost menţinută hotărârea primei instanţe sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune, cu privire la remuneraţiile pretinse pentru utilizări ale operelor muzicale anterioare datei de 2 august 2002, decizia fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, art. 3 şi art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Litigiul nu poartă asupra existenţei sau inexistenţei dreptului de autor al reclamantului, drept imprescriptibil pentru durata protecţiei legale şi necontestat, ci asupra mai multor drepturi de creanţă născute din mai multe utilizări ale operelor muzicale invocate de reclamant.

Plata unei remuneraţii corespunzătoare unei utilizări a unei opere nu întrerupe prescripţia dreptului material la acţiune pentru valorificarea unui nou drept de creanţă născut dintr-o altă utilizare ulterioară sau anterioară a operei muzicale, astfel cum a apreciat instanţa de apel.

De asemenea, hotărârea a fost pronunţată şi cu încălcarea art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996, care prevede că „dreptul de creanţă se naşte la împlinirea a 6 luni de la data colectării remuneraţiilor de către organismul de gestiune colectivă”.

Practic, potrivit hotărârii recurate, termenul de prescripţie nu se va împlini niciodată în cazul organismelor de gestiune colectivă, pentru simplul motiv că acestea fac plăţi succesive ale unor remuneraţii colectate din utilizări diferite, de la utilizatori diferiţi, dar pentru aceeaşi operă muzicală.

Odată cu cererea de recurs, pârâta a formulat şi cerere de repunere în termenul de declarare a recursului, în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., faţă de împrejurarea că decizia de apel nu i-a fost comunicată.

Sediul pârâtei, astfel cum a fost indicat în faţa instanţelor de fond, a rămas acelaşi, pentru perioada prevăzută de art. 264 alin. (1) C. proc. civ. În prezent, sediul principal al subscrisei este în Mun. Bucureşti, sector 1, însă comunicarea actelor de procedură către subscrisa se realizează atât în Calea V., cât şi în Str. O. Mai mult, agentul procedural a restituit la dosar hotărârea, deşi la adresa din Calea V. existau persoane care puteau primi corespondenţa sau indica noul sediu.

Pârâta a susţinut că necomunicarea hotărârii la sediul indicat are drept consecinţă faptul că termenul de recurs nu a început să curgă decât de la data de 4 octombrie 2013, când partea a luat cunoştinţă de conţinutul deciziei.

La termenul din 14 martie 2014, Înalta Curte, faţă de cererea recurentei - pârâte de repunere în termenul de declarare a recursului, în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., a constatat că recursul este declarat în termen, deoarece termenul de declarare a recursului nu a curs, în condiţiile în care schimbarea sediului pârâtei a intervenit ulterior pronunţării deciziei din apel, iar procedura de comunicare a deciziei recurate este lovită de nulitate, restituită fiind la dosar cu menţiunea „destinatar mutat”. S-a apreciat că nu este aplicabilă sancţiunea prevăzută de art. 98 C. proc. civ., întrucât obligaţia prevăzută de textul legal menţionat, de aducere la cunoştinţa instanţei a schimbării sediului, subzistă până la închiderea dezbaterilor în faţa instanţei. S-a constatat, în aceste condiţii, că cererea de repunere în termenul de declarare a recursului a rămas fără obiect.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamantul C.N., se reţine că au fost indicate, drept temei juridic al criticilor formulate, dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Cu toate acestea, din dezvoltarea motivelor de recurs, se apreciază că motivele de recurs pot fi încadrate exclusiv în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., din perspectiva cărora urmează a fi analizate.

Se constată că nu sunt întrunite premisele de aplicare a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Referirea legiuitorului, în cuprinsul acestei norme, la „actul juridic dedus judecăţii”, al cărui înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic” ar fi fost schimbat de către instanţa de apel prin interpretarea greşită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamant (causa debendi).

În speţă, cauza cererii rezidă în protecţia legală recunoscută autorului, după caz, interpretului unei opere muzicale, din care decurg drepturile patrimoniale a căror valorificare se urmăreşte de către reclamant prin cererea dedusă judecăţii.

Or, invocând prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu a pretins vreo denaturare a actului juridic dedus judecăţii (în speţă, a faptului producător de efecte juridice), pretins a fi fost săvârşită de către instanţa de apel, ci a susţinut interpretarea greşită a întregului material probator administrat în cauză, finalitate ce nu atrage incidenţa cazului de recurs în discuţie.

Aceste susţineri nu pot fi încadrate în vreunul dintre celelalte cazuri descrise de art. 304 C. proc. civ., întrucât nu vizează legalitatea deciziei recurate, ci temeinicia acesteia, după cum se va dezvolta în considerentele ce vor fi expuse în prezenta decizie.

Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. vizează aceleaşi aspecte de nelegalitate a deciziei, astfel încât urmează a fi analizate împreună, nu în mod necesar în ordinea stabilită de către recurent, ci în succesiunea logică presupusă de raţionamentul juridic pe care se fundamentează soluţia adoptată în cauză şi de expunerea coerentă a argumentelor reţinute de către această instanţă.

În acest context, se reţine că, în esenţă, recurentul a criticat dispoziţia instanţei de apel de respingere a cererii sale de refacere a expertizei contabile efectuate în faţa primei instanţe.

Solicitarea de refacere a probei deja administrate a fost formulată prin motivele de apel şi reiterată în cursul judecării apelului.

În susţinerea acestei cereri, reclamantul C.N. a invocat, în primul rând, nulitatea raportului de expertiză întocmit de expertul judiciar G.N.M.G. (file 541 - 563 vol. II dosar fond), pentru necitarea reclamantului ori a reprezentanţilor acestuia pentru fiecare convocare a expertizei judiciare, astfel cum prevede art. 208 C. proc. civ.

Art. 208 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia partea trebuie convocată atunci când „pentru expertiză este nevoie de o lucrare la faţa locului”, are caracter dispozitiv, şi nu imperativ, deoarece norma nu ocroteşte un interes general, ci unul particular, cel al părţilor din proces.

Ca atare, sancţiunea pentru nerespectarea acestei norme este nulitatea relativă, ce trebuia invocată de partea interesată, pretins vătămată prin întocmirea nelegală a actului de procedură, în condiţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., respectiv la prima zi de înfăţişare după depunerea raportului de expertiză şi înainte de a se pune concluzii în fond, în faza procesuală în care a intervenit neregularitatea pretinsă.

Sancţiunea nerespectării termenului prevăzut de art. 108 alin. (3) C. proc. civ. constă în decăderea părţii din dreptul de a invoca nulitatea raportului de expertiză.

În cauză, după depunerea raportului de expertiză, reclamantul a formulat obiecţiuni (file 572 - 582 vol. II dosar fond), fără a invoca nulitatea raportului pentru motivul neconvocării sale la toate termenele la care expertul s-a deplasat la sediul pârâtelor.

În condiţiile în care această susţinere a fost formulată pentru prima dată prin motivele de apel, Înalta Curte constată că a operat decăderea reclamantului din dreptul de a invoca nulitatea pentru încălcarea art. 208 alin. (1) C. proc. civ., invocarea excepţiei nulităţii direct în apel fiind tardivă.

Drept urmare, în mod corect, instanţa de apel a respins solicitarea reclamantului de refacere a expertizei, întemeiată pe nulitatea raportului întocmit la judecata în primă instanţă.

Se reţine, în acelaşi timp, că, susţinând verbal obiecţiunile la raportul de expertiză, la termenul de judecată din data de 9 martie 2010 în faţa tribunalului, reprezentantul ales al reclamantului a invocat un motiv suplimentar de nulitate a raportului, constând în modalitatea de convocare a expertului - parte desemnat de către reclamant, P.E., care a participat la două şedinţe de efectuare a expertizei, fără ca, ulterior, expertul judiciar să depună dovezi ale convocării expertului - parte.

Faţă de acest motiv de nulitate, Înalta Curte constată că, de această dată, a fost invocat cu respectarea termenului prevăzut de art. 108 alin. (3) C. proc. civ., însă, în mod corect, instanţa de apel a considerat că nu există temei pentru refacerea raportului de expertiză.

După cum rezultă din cuprinsul art. 208 alin. (1) C. proc. civ., obligaţia expertului desemnat de către instanţa de judecată privind convocarea la efectuarea expertizei nu vizează decât pe părţile din proces, nu şi pe experţii desemnaţi de părţi, încuviinţaţi ca atare de către instanţă. De asemenea, nu există vreo altă normă, în codul de procedură civilă ori în legea specială, reprezentată de O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, care să impună o atare obligaţie în sarcina expertului judiciar.

Raţiunea încuviinţării de către instanţă a participării, la efectuarea expertizei, a specialiştilor desemnaţi de părţi, în calitate de consilieri, astfel cum prevede art. 201 alin. (5) C. proc. civ. şi O.G. nr. 2/2000, este aceea a garantării dreptului la apărare al părţilor, prin asistenţa calificată pe care specialistul o poate acorda în domeniul în care se efectuează expertiza, dat fiind că, potrivit art. 18 alin. (2) din O.G. nr. 2/2000, consilierul părţii trebuie să deţină aceeaşi specializare cu cea a expertului tehnic judiciar desemnat de instanţă ori o specializare înrudită, dar în acelaşi domeniu.

Aşadar, ar trebui verificat dacă, în raport de dispoziţiile legale menţionate, a fost încălcat dreptul reclamantul la apărare, cu consecinţa refacerii expertizei.

Consilierul părţii este îndreptăţit să participe la efectuarea şedinţei, să aibă acces la înscrisurile relevante şi să-şi exprime punctul de vedere propriu, fie prin raportul întocmit de către expertul judiciar, fie printr-un raport distinct.

În contextul în care, după cum s-a arătat, nu există vreo obligaţie legală a convocării directe, la efectuarea expertizei, a expertului desemnat de parte, eventuala încălcare a dreptului la apărare al părţii ar putea decurge doar din îngrădirea accesului consilierului său, care s-a prezentat la efectuarea expertizei, la documentele de studiu ori a posibilităţii de a-şi prezenta punctul de vedere.

Or, din cuprinsul raportului de expertiză întocmit de expertul judiciar, s-a menţionat că expertul desemnat de către reclamant a participat doar la primele două deplasări la sediile pârâtelor, nu şi la următoarele 7 (expertul a precizat că a convocat părţile pentru 10 deplasări), retrăgându-se din lucrare.

Aşadar, nu s-a relevat împiedicarea consilierului părţii de participare la efectuarea expertizei, în vreuna dintre modalităţile arătate anterior şi, în condiţiile în care reclamantul nu a susţinut că nu ar fi avut posibilitatea concretă de a studia documentele înfăţişate expertului judiciar (ci doar că nu a fost convocat, dar a invocat tardiv acest motiv de nulitate), nu a fost încălcat dreptul reclamantului la apărare, astfel încât, în mod corect, instanţa de apel nu a procedat la refacerea expertizei.

Chiar dacă, pentru a respinge cererea reclamantului, instanţa de apel nu a reţinut decăderea acestuia din dreptul de a invoca nulitatea raportului de expertiză în temeiul art. 208 C. proc. civ., c ontrar susţinerilor recurentului, nu există vreo contradicţie în argumentarea instanţei de apel în respingerea criticilor pe acest aspect.

Prin decizia recurată, s-a arătat că art. 208 alin. (1) nu impune obligaţia convocării părţilor pentru fiecare deplasare la faţa locului, astfel cum pretinde reclamantul, context în care încălcarea dreptului la apărare al părţii prin administrarea probei cu expertiză s-ar fi putut reţine doar prin dovedirea unei vătămări decurgând din imposibilitatea formulării apărărilor. Or, cât timp partea a avut posibilitatea să-şi formuleze apărările, nu există vătămare.

Aşadar, instanţa de apel nu a reţinut nelegalitatea convocării reclamantului, după cum se susţine prin motivele de recurs, din moment ce s-a apreciat că expertul nu avea obligaţia convocării de fiecare dată a părţilor. Pornindu-se de la această premisă, nu s-a analizat în concret dacă reclamantul a fost sau nu convocat pentru fiecare deplasare la faţa locului, iar concluzia lipsei vătămării a fost formulată prin nedovedirea încălcării dreptului la apărare, în condiţiile în care reclamantul a avut posibilitatea să-şi formuleze apărările.

Întrucât această instanţă de recurs consideră că reclamantul a invocat tardiv nulitatea raportului de expertiză în temeiul art. 208 alin. (1) C. proc. civ., nu se va analiza aprecierea instanţei de apel privind conţinutul obligaţiei expertului în contextul acelei norme. Concluzia la care s-a ajuns prin prezenta decizie de recurs, aceea a respectării dreptului părţii la apărare, coincide cu cea a instanţei de apel, iar considerentele anterior expuse sunt de natură a complini motivarea din decizia recurată, în susţinerea soluţiei corect adoptate, aceea de respingere a cererii de refacere a raportului de expertiză, ce se impune a fi menţinută ca atare, urmând a fi înlăturate criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.

Se constată că solicitarea de refacere a raportului de expertiză adresată instanţei de apel s-a fundamentat, în al doilea rând, pe caracterul incomplet şi nereal al constatărilor expertului din raportul întocmit în cursul judecăţii în primă instanţă.

O asemenea motivare nu relevă necesitatea refacerii probei, care reprezintă un remediu pentru vătămarea produsă prin nerespectarea dispoziţiilor procedurale, ci ar putea susţine, eventual, o solicitare de completare a expertizei de către acelaşi expert ori de efectuare a unei noi expertize, de către unul sau trei experţi, în condiţiile art. 295 alin. (2) cu referire la art. 201 alin. (1) C. proc. civ.

Modul de respectare a dispoziţiilor procedurale la efectuarea unei expertize poate fi cenzurat de instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate presupus de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în schimb, dispoziţia instanţei de apel privind respingerea solicitării de completare a probelor administrate la prima instanţă sau de administrare de probe noi excede atribuţiilor instanţei de control judiciar, deoarece administrarea probelor în condiţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. este la aprecierea instanţei de apel, în funcţie de necesitatea acestora pentru soluţionarea cauzei. Or, aprecierea asupra necesităţii probelor interesează temeinicia, şi nu legalitatea deciziei, astfel încât nu este incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Se observă că, deşi recurentul se referă la refacerea probei, pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în realitate, invocă motive care ar fi putut conduce la completarea probelor sau administrarea de probe noi, după cum a solicitat, de altfel, în faţa instanţei de apel, astfel încât dispoziţia instanţei de apel nu poate fi cenzurată pe vreunul dintre temeiurile descrise de art. 304 C. proc. civ.

Verificarea legalităţii deciziei de apel, în contextul acestor cazuri de recurs, din perspectiva probelor administrate, poate fi efectuată doar în privinţa modului de argumentare a respingerii cererii de administrare a probei cu expertiză contabilă în faza apelului, precum şi a motivelor de apel care vizau raportul de expertiză întocmit în faza judecăţii în primă instanţă, în contextul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv în privinţa modului de apreciere a puterii doveditoare a anumitor mijloace de probă, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în limitele susţinerilor din motivarea recursului.

Faţă de considerentele expuse în decizia recurată, se constată că niciunul dintre cazurile de recurs menţionate nu este incident.

Instanţa de apel a răspuns susţinerilor reclamantului privind omisiunea expertului desemnat de prima instanţă de a se pronunţa asupra unora dintre obiectivele expertizei, caracterul incomplet al unora dintre răspunsuri ori inserarea unor date neconforme cu realitatea, reţinând, în mod generic, că, prin asemenea critici, reclamantul vizează situaţia de fapt stabilită de către prima instanţă, dar expunând, în acelaşi timp, considerente cu referire la fiecare susţinere a reclamantului în dezvoltarea criticilor enunţate generic.

Astfel, se observă că, deşi afirmă lipsa unui răspuns al expertului la anumite obiective (2, 4, 10 şi 11), reclamantul dezvoltă în continuare critici în legătură şi cu împrejurări vizate de acele obiective, ceea ce contrazice susţinerea iniţială şi denotă că, în realitate, reclamantul este nemulţumit de răspunsul expertului la obiectivele expertizei. Acest mod de înfăţişare a criticilor la adresa raportului de expertiză este confirmat de faptul că reclamantul nici nu a invocat lipsa unui răspuns al expertului la obiective, în cadrul obiecţiunilor la raportul de expertiză depuse la tribunal. În acest context, se constată că instanţa de apel, chiar dacă nu a precizat că expertul s-a conformat dispoziţiilor instanţei privind împrejurările pe care trebuia să le constate, a analizat celelalte critici ale reclamantului, iar acest fapt este suficient pentru a se considera că a inserat considerentele avute în vedere în legătură cu raportul de expertiză întocmit în faza judecăţii în primă instanţă.

Împrejurările vizate de obiectivele indicate de către recurentul - reclamant au în vedere tocmai numărul de discuri produse de pârâta SC E. SA şi de către Casa de Producţie G. în perioada de referinţă, în legătură cu care reclamantul a contestat fie calculul din raportul de expertiză, pe baza documentelor existente şi analizate, fie constatările privind inexistenţa producerii de discuri sau casete audio în anumite perioade de timp.

Astfel, expertul a relevat producerea de către SC E. SA, în perioada iulie 1991 - aprilie 1993, de discuri cuprinzând piesele albumului iniţial „Cantafabule”, făcând referire la numerele de catalog, ceea ce coincide cu indicativele arătate de reclamant în cuprinsul obiecţiunilor la raportul de expertiză ca reflectând reeditarea albumului iniţial, aspect vizat de obiectivul nr. 2. Ceea ce îl nemulţumeşte pe reclamant nu este, în realitate, neindicarea de către expert a tirajului reeditării, cât timp expertul a menţionat numărul discurilor rezultate din reeditare, ci tocmai aspectul numărului de discuri precizat de expert.

De asemenea, instanţa de apel a înlăturat susţinerile reclamantului privind exportul în străinătate de discuri, casete audio sau C.D.-uri în perioada 1974 - 2005, în legătură cu care expertul a arătat (la obiectivul nr. 4) că nu a identificat realizarea de astfel de exporturi, motivând că, în absenţa documentelor provenind de la producătorii de asemenea suporturi, sarcina probei efectuării de asemenea exporturi revenea reclamantului, în aplicarea art. 1169 C. civ. Aşadar, instanţa de apel a expus argumentele pentru care a înlăturat susţinerile reclamantului, fără ca prin motivele de recurs să fie formulate critici în legătură cu sarcina probei pe acest aspect.

Se constată, totodată, că expertul a răspuns obiectivului nr. 11 al expertizei, contrar susţinerilor reclamantului, arătând drepturile repartizate acestuia de către U.C.M.R. - A.D.A. ca urmare a producţiei de casete audio efectuate de Casa de Producţie G. în legătură cu piesele din albumul iniţial „Cantafabule” în perioadele 1997 - 2000 şi 2002 - 2005 (când reclamantul a cesionat acestui utilizator drepturile sale pentru producerea de casete audio cu mai multe albume ale formaţiei P., printre care şi albumul „Cantafabule”). Recurentul nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză şi nici motive de apel sau de recurs în legătură cu întinderea drepturilor astfel calculate, astfel încât este lipsită de finalitate critica vizând nemotivarea instanţei de apel pe aspectul neidentificării de către expert, în cadrul obiectivului nr. 10, a numărului de copii realizate de către Casa de Producţie G.

Se constată că principala nemulţumire a recurentului în legătură cu raportul de expertiză, din care decurg criticile referitoare la nemotivarea deciziei şi aplicarea greşită a legii, este aceea privind numărul de discuri produse şi comercializate de către SC E. SA, aspect relevant pentru calculul remuneraţiei cuvenite autorului unei opere muzicale în temeiul art. 64 din H.C.M. nr. 632/1957 (aplicabil până la data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996), în raport de preţul de vânzare al înregistrărilor sonore (aplicarea legii în privinţa criteriilor de calcul al remuneraţiei nu a făcut obiectul vreunei critici a reclamantului).

Expertul şi-a fundamentat calculul pe baza înscrisurilor provenind de la cele două pârâte, iar reclamantul a propus o interpretare proprie a conţinutului acestor înscrisuri. Astfel, se observă că numărul de discuri pretins de reclamant ca fiind relevat de înscrisurile emise de SC E. SA (file 609 - 676 vol. II dosar fond) este indicat în raportul de expertiză ca fiind, în fapt, numărul de piese raportat de către SC E. SA (şi luat în considerare de către U.C.M.R. la calcularea drepturilor cuvenite reclamantului în calitate de compozitor al unora dintre piesele de pe albumul iniţial „Cantafabule”), în timp ce numărul de discuri este indicat distinct.

Pornind de la premisa greşită că înscrisurile provenind de la SC E. SA (care arată, în fapt, numărul de piese) relevă un număr de discuri mai mare decât cel menţionat de către expert, reclamantul a încercat să dovedească această susţinere prin prezumţii formulate pe baza unor împrejurări precum numărul de coperte comandat şi achitat de către C.D.E. în octombrie 1975, numărul de discuri ce putea fi produs, în mod normal, cu echipament industrial (presa), seriile matriţelor inscripţionate pe discuri.

Instanţa de apel a apreciat că aceste împrejurări pot genera doar o prezumţie simplă în sensul producerii unui anumit număr de discuri, insuficientă pentru a face dovada faptului pretins.

Prin motivele de recurs, s-a susţinut că această apreciere a instanţei este greşită, întrucât împrejurările relevate sunt fapte notorii în perioada de referinţă, a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială.

Aceste susţineri nu pot fi primite, în condiţiile în care instanţa de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 1199 C. civ., potrivit cărora „Prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”.

Astfel, nu s-a contestat că împrejurările invocate de către reclamant nu ar fi „cunoscute”, fie chiar notorii, astfel cum pretinde recurentul, dimpotrivă, s-a acceptat că, pe baza lor, s-ar putea formula concluzia producerii unui anumit număr de discuri.

S-a considerat, însă, că această prezumţie simplă nu este suficientă pentru a se tranşa aspectul numărului de discuri produs efectiv, ceea ce înseamnă o apreciere a instanţei de apel a puterii doveditoare a unuia dintre mijloacele de probă în contextul întregului probatoriu administrat.

Astfel, instanţa de apel a apreciat în mod corect că nu se poate acorda o valoare absolută de adevăr unei singure probe, prin ignorarea celorlalte administrate în cauză, ci este necesară coroborarea probelor, pentru a se constata că pretenţia sau afirmaţia părţii este dovedită.

Concluzia nedovedirii numărului de discuri pretins de către reclamant, la care instanţa de apel a ajuns prin aprecierea coroborată a probelor administrate, în special a constatărilor expertului, care a analizat înscrisurile puse la dispoziţie de către pârâte, nu poate fi cenzurată de către această instanţă de recurs, ale cărei atribuţii sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii, nu şi a temeiniciei deciziei.

Cât priveşte plăţile efectuate către reclamant cu titlu de remuneraţie, se reţine că prima instanţă a constatat, iar instanţa de apel a confirmat, achitarea integrală a remuneraţiei cuvenite reclamantului în calitate de compozitor al câtorva piese de pe albumul „Cantafabule” (ca autor exclusiv a 5 piese şi coautor al piesei „Invocaţie”), pentru perioada 1974 - 2005, respectiv în calitate de interpret al pieselor de pe album, pentru perioada 1996 - 2005 (după data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996, în condiţiile în care, sub imperiul reglementării anterioare, reprezentate de Decretul nr. 321/1956, numai dreptul de autor beneficia de protecţia legală, nu şi drepturile conexe, precum cele decurgând din execuţia muzicală).

Chiar dacă, astfel cum susţine recurentul, înscrisurile doveditoare ale plăţilor nu menţionează expres operele în considerarea cărora s-a achitat remuneraţia către reclamant, Înalta Curte constată că înscrisurile la care reclamantul face referire atestă doar încasarea efectivă a sumelor de bani, în condiţiile în care cuantumul remuneraţiei cuvenite reclamantului a fost calculat pe baza dispoziţiilor legale incidente, iar achitarea remuneraţiei pentru operele în discuţie este reflectată de evidenţele contabile ale pârâtei U.C.M.R., ce au fost verificate de către expert.

Ca atare, aprecierea că reclamantul nu mai este îndreptăţit la plata vreunei sume de bani cu titlu de remuneraţie s-a fundamentat pe coroborarea probelor administrate, constatându-se că sumele de bani datorate se regăsesc printre cele remise efectiv reclamantului ori mamei acestuia, la diferite date.

Faţă de considerentele expuse şi înlăturându-se toate susţinerile referitoare la aprecierea probelor administrate şi la situaţia de fapt stabilită pe baza acestora, ce excede atribuţiilor acestei instanţe de control judiciar, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge ca atare, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâta U.C.M.R. - A.D.A., se constată următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată formulate la data de 2 august 2005 în contradictoriu cu pârâta U.C.M.R. - A.D.A. l-a reprezentat obligarea acesteia la plata către reclamant a remuneraţiei cuvenite în calitate de compozitor al unora dintre operele muzicale din albumul „Cantafabule” şi de interpret al pieselor din acelaşi album, pentru exploatare pe orice tip de suport (în solidar cu SC E. SA), pentru perioada 1974 - 2002 şi prin radiodifuzare, pentru perioada 1974 - 2005.

Pârâta U.C.M.R. - A.D.A. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile vizând perioada 1974 - 2002 chiar prin întâmpinare, iar excepţia a fost unită cu fondul cauzei la termenul de judecată din 18 aprilie 2006, pentru ca, prin hotărârea primei instanţe, să fie respinsă ca neîntemeiată, soluţie ce a fost menţinută prin decizia de apel.

În contextul motivelor de recurs vizând legalitatea menţinerii dispoziţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei privind incidenţa prevederilor art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 sunt fondate.

Pârâta U.C.M.R. - A.D.A. a fost chemată în judecată în calitate de organism de gestiune colectivă, care au ca obiect de activitate, în principal, colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţată de către titulari, astfel cum prevede art. 124 din Legea nr. 8/1996.

Şi sub imperiul reglementării anterioare, reprezentate de Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor, uniunile sau asociaţiile de creatori aveau obligaţia urmăririi dreptului de reprezentare sau executare a operelor, conform art. 18 din decret, însemnând tocmai colectarea şi repartizarea drepturilor patrimoniale cuvenite autorilor.

În conformitate cu dispoziţiile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, „Titularii dreptului de autor şi ai drepturilor conexe îşi pot exercita drepturile recunoscute prin prezenta lege în mod individual sau, pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă, în condiţiile prezentei legi”.

În cazurile de gestiune colectivă facultativă, prevăzute de art. 1232 din Lege, gestionarea drepturilor se face în limita mandatului special acordat de către titulari, conform art. 1233 din Lege, în timp ce, în cazurile de gestiune obligatorie, prevăzute de art. 1231 din Lege, atunci când nu este posibilă gestiunea individuală a drepturilor, organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat, astfel cum prevede art. 1231alin. (2).

Din dispoziţiile legale menţionate, rezultă că raporturile juridice dintre titularii de drepturi şi organismele de gestiune colectivă se întemeiază pe un mandat, fie cu caracter special, fie legal, neexistând niciun motiv pentru a nu recunoaşte acelaşi conţinut şi raporturilor juridice create în baza Decretului nr. 321/1956, dat fiind obiectul obligaţiei legale stabilite în sarcina uniunilor sau asociaţiilor de creatori.

Ca atare, pretenţia titularului dreptului formulată împotriva organismului de gestiune colectivă nu se subordonează unui raport juridic delictual, astfel cum susţine recurentul - reclamant, ci unuia contractual, derivând dintr-un mandat, chiar atunci când este vorba despre un mandat legal, cât timp obiectul pretenţiilor îl reprezintă plata remuneraţiei cuvenite pentru diferitele utilizări ale operei.

În acest caz, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune este cel de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, potrivit prevederilor art. 7 din acelaşi decret.

Momentul la care se naşte dreptul la acţiune este acela al colectării sumelor de bani cuvenite autorilor, după caz, titularilor drepturilor conexe, pentru fiecare utilizare în parte a operei sau a execuţiei, ceea ce înseamnă că determinarea acestui moment depinde de situaţia concretă, în funcţie de diferitele utilizări şi de data colectării remuneraţiilor aferente.

Pentru utilizările ulterioare datei intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996, sunt relevante dispoziţiile art. 134 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 8/1996, care prevăd repartizarea individuală a sumelor colectate într-un termen de 6 luni de la data colectării, dreptul la acţiune se naşte de la împlinirii termenului legal de 6 luni, astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs.

De asemenea, este corectă interpretarea recurentei - pârâte în sensul că plata remuneraţiei poate echivala cu recunoaşterea dreptului ce are efect întreruptiv al prescripţiei, în sensul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, doar pentru o anumită utilizare a operei sau a execuţiei, întrucât remuneraţia se datorează pentru fiecare utilizare în parte, astfel încât termenul de prescripţie curge distinct, pentru fiecare creanţă constând în remuneraţia astfel datorată.

Din nou, aprecierea operării efectului întreruptiv al prescripţiei depinde de situaţia concretă, respectiv de corelaţia dintre plată şi utilizare.

În cauză, după cum s-a arătat deja, s-a reţinut în fapt că nu există alte utilizări ale operei sau ale execuţiei reclamantului pentru care s-ar datora remuneraţia, iar U.C.M.R. - A.D.A. a achitat toate sumele de bani cuvenite reclamantului cu acest titlu. Conform raportului de expertiză întocmit în cursul judecăţii în primă instanţă, valorificat în adoptarea soluţiei de respingere a pretenţiilor formulate în cauză, ultima utilizare a operei sau a execuţiei reclamantului, cu 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, a avut loc în februarie 2002 (suporturi produse de Casa de Producţie G.), iar plata către reclamant pentru această utilizare s-a făcut la 27 martie 2002 (fila 552 vol. II dosar fond).

Ca atare, sunt corecte susţinerile recurentei - pârâte în sensul că, pentru pretenţiile formulate pentru perioada 1974 - 2002, a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune şi nu operează întreruperea prescripţiei, cât timp nu s-a dovedit că au avut loc, în acea perioadă de timp, alte utilizări ale operei sau a execuţiei pentru care nu s-a achitat remuneraţia cuvenită.

Cu toate acestea, nu se va da eficienţă acestor susţineri ale recurentei, prin respingerea cererii ca prescrisă în ceea ce priveşte pretenţiile formulate pentru perioada 1974 - 2002, ca urmare a admiterii recursului, respectiv a apelului pârâtei, astfel cum se preconizează prin motivele de recurs, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prescripţia extinctivă echivalează cu stingerea dreptului material la acţiune pentru sumele de bani datorate şi neachitate, ceea ce înseamnă că eventuala creanţă ce ar fi rezultat din probatoriul administrat ca fiind datorată de către organismul de gestiune colectivă pentru perioada respectivă de timp nu ar mai fi putut fi valorificată, în sensul obligării pârâtei la plata sa către reclamant, tocmai ca efect al prescripţiei extinctive.

În cauză, însă, ca urmare a probatoriilor comune administrate pentru calcularea termenului de prescripţie şi pentru soluţionarea fondului cauzei (excepţia fiind unită cu fondul de către prima instanţă), a rezultat că pârâta nu mai datorează vreo sumă de bani din utilizări pentru care s-au făcut deja plăţi ori din alte utilizări pentru care nu s-a achitat vreo sumă de bani.

În consecinţă, aplicarea prescripţiei extinctive este lipsită de finalitate, cât timp pretenţiile reclamantului au fost respinse ca neîntemeiate.

Recursul nu va fi respins ca lipsit de interes, atât timp cât exista, la data formulării sale, un folos practic, acela de a împiedica eventuala admitere în fond a pretenţiilor reclamantului, în cazul unei eventuale admiteri a recursului acestuia.

Întrucât recursul reclamantului a fost respins ca nefondat, criticile pârâtei nu mai au vreo finalitate, pentru considerentele arătate, motiv pentru care Înalta Curte va respinge şi recursul pârâtei U.C.M.R. - A.D.A. ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Din modul de formulare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, se constată că pârâta U.C.M.R. - A.D.A. a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. doar pentru ipoteza admiterii propriului recurs, astfel încât, faţă de respingerea recursului său ca nefondat, Înalta Curte va respinge cererea privind acordarea cu acest obiect formulată de recurenta pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C.N. şi de pârâta U.C.M.R. - A.D.A. împotriva Deciziei nr. 58/A din 3 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de recurenta pârâtă U.C.M.R. - A.D.A.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 martie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 853/2014. Civil. Pretenţii. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 865/2014. Civil. Desene şi modele... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 863/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs