ICCJ. Decizia nr. 886/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 886/2014
Dosar nr. 11501/3/2011
Şedinţa publică din 18 martie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 12 martie 2008, reclamantul M.G. a chemat în judecată pârâţii Consiliul general al municipiului Bucureşti, A.F.I., P.I. şi P.M., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se constate că Statul român nu a dobândit în mod legal proprietatea asupra apartamentului situat în Bucureşti, Calea D., sector 1 şi să fie obligaţi pârâţii P.I. şi P.M. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti, Calea D., sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 803 din 13 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M.G., ca nefondată şi a obligat reclamantul la plata către pârâta P.M. a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 februarie 1939 şi transcris la grefa Tribunalului Ilfov, secţia notariat, la data de 28 februarie 1939, încheiat între Edilitatea „S.A.S.C.”, în calitate de vânzătoare şi M.F. şi M.U., în calitate de cumpărători, aceştia din urmă au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, Calea D.
Ulterior, numărul poştal al imobilului a fost schimbat, conform adresei din 9 octombrie 2007 emisă de Primăria municipiului Bucureşti.
Pe acest teren, conform autorizaţiei de construire din 1 iulie 1939, s-a edificat un imobil compus din pivniţă, parter şi trei etaje.
Conform relaţiilor comunicate de Consiliul general al municipiului Bucureşti, A.F.I. prin adresa din 3 iunie 2009, imobilul situat în Bucureşti, Calea D., a fost preluat de stat de la M.F. şi M.U., în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin aceeaşi adresă, se comunică şi faptul că apartamentul a fost vândut lui P.I. şi P.M., în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997.
Conform certificatului de moştenitor emis de Biroul Notarial Public D.T. din 20 iulie 2011, de pe urma decesului lui P.I., survenit în cursul soluţionării cauzei, au rămas ca moştenitori P.M., N.N., N.C., D.I., P.A. şi C.N.
Pe de altă parte, în urma decesului lui M.F., a rămas ca unic moştenitor fiul său, reclamantul M.G.
De asemenea, reclamantul M.G. a rămas unic moştenitor şi în urma decesului lui M.U. şi al soţiei sale, C.P., conform înscrisurilor depuse la dosar.
Conform adresei din 22 iunie 2009 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, Direcţia juridic, contencios şi legislaţie, M.G. a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul menţionat. nesoluţionată până în prezent.
Prin raportare la situaţia de fapt reţinută, instanţa de fond a apreciat că, capătul de cerere privind constatarea preluării imobilului de către stat fără titlu valabil trebuie calificat ca o apărare de fond pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea, de principiu, această apărare urmând a fi avută în vedere la compararea titlurilor părţilor.
Subsecvent, tribunalul a mai constatat că, prin Acordul încheiat între Guvernul Republicii Socialiste România şi Guvernul Republicii Italiene privind Reglementarea problemelor financiare în suspensie, s-a convenit asupra aspectelor care vor fi detaliate mai jos.
Conform art. 1, „Guvernul Republicii Socialiste România a plătit Guvernului Republicii Italiene suma forfetară de 1.312.500.000 lire italiene, cu titlu de indemnizaţie globală şi definitivă pentru pretenţiile de orice natură ale statului italian şi ale persoanelor fizice şi juridice italiene faţă de statul român şi persoanele fizice şi juridice române, cu privire la:
a) bunurile, drepturile şi interesele italiene atinse de măsurile româneşti de naţionalizare, expropriere, luare în administrare sau orice alte măsuri legislative ori administrative similare (...)”.
Conform art. 2 din acelaşi Acord „Sunt considerate bunuri, drepturi şi interese italiene, în sensul art. 1, acele bunuri, drepturi şi interese care, în momentul luării măsurilor româneşti, aparţineau, direct sau indirect, total ori parţial, unor persoane fizice care aveau cetăţeni italiană (...)”.
De asemenea, conform art. 4 şi art. 6 din Acord, plata integrală a sumei forfetare indicate la art. 1 va avea efect liberator pentru Statul român şi persoanele fizice şi juridice române faţă de statul italian şi persoanele fizice şi juridice italiene; totodată, repartizarea către cei în drept a sumei indicate la art. 1 este de competenţa exclusivă a Guvernului Republicii Italiene, fără ca din aceasta să poată rezulta vreo răspundere pentru Guvernul Republicii Socialiste România.
În acelaşi sens, prin adresa din 5 august 2003 emisă de Ministerul Finanţelor Publice s-a comunicat că: „În baza acestui acord, Guvernul Statului român a plătit despăgubiri sub forma unor sume forfetare cu titlu de indemnizaţie globală şi definitivă pentru pretenţiile de orice natură ale statului italian, rămânând ca acesta să-şi despăgubească proprii cetăţeni.”
Faţă de prevederile Acordului redate anterior, tribunalul a constatat că cererea de revendicare formulată de reclamantul M.G. nu poate fi primită, acesta încadrându-se pe deplin în dispoziţiile acordului la care s-a făcut referire, calea legală de urmat fiind nu aceea a formulării de cereri privind restituirea în natură, acordarea de despăgubiri în contradictoriu cu statul român, persoane fizice sau juridice române, în baza legislaţiei române, ci parcurgerea căilor legale prevăzute de legislaţia italiană, în situaţia în care statul italian nu l-a despăgubit încă.
Prin decizia nr. 445 A din data de 14 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.G.
În ceea ce priveşte titlul statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, instanţa de apel a constatat că preluarea s-a efectuat în mod abuziv, cu încălcarea art. 17 şi art. 36 din Constituţia din anul 1965.
De asemenea, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, titlul statului, în temeiul căruia s-a dispus preluarea, nu a fost valabil constituit.
În acest sens a fost şi legislaţia adoptată ulterior de către statul român în ceea ce priveşte restituirea imobilelor preluate abuziv. Astfel, prin adoptarea Legii nr. 10/2001, s-a statuat împrejurarea că preluarea realizată în temeiul Decretului nr. 92/1950 reprezintă o preluare abuzivă, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din lege.
Atâta timp cât legiuitorul a adoptat o legislaţie prin care se prevede în mod expres caracterul abuziv al preluării imobilelor în perioada comunistă nu se mai poate susţine în prezent că titlul statului ar fi valabil.
Cu privire la susţinerea apelantului în sensul că prima instanţă trebuia să constatate în dispozitivul hotărârii faptul că titlul statului nu este valabil constituit, prin soluţionarea capătului de cerere formulat în acest sens, instanţa de apel a reţinut că solicitarea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului nu reprezintă un capăt de cerere propriu-zis, ci o chestiune prejudicială care trebuia analizată de către instanţa de judecată pe cale incidentală, în cadrul unei acţiuni în revendicare. Astfel, soluţionarea acţiunii în revendicare nu se poate realiza decât prin analizarea titlului invocat de către fiecare parte, care presupunea automat şi cercetarea modalităţii şi valabilităţii preluării bunului de către stat.
Instanţa de apel a constatat ca preluarea abuzivă nu are relevanţă juridică în prezenta cauză, deoarece contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost desfiinţat, bucurându-se de o prezumţie de valabilitate şi legalitate care nu a fost înlăturată prin niciun act juridic sau prin nicio hotărâre judecătorească şi îşi produce efectele sale juridice, independent de caracterul abuziv al preluării de către stat.
Din acest punct de vedere, curtea de apel a apreciat că aspectul valabilităţii sau nevalabilităţii actului de preluare nu produce niciun efect juridic asupra situaţiei juridice a apelantului-reclamant, atâta timp cât acesta nu poate invoca că există în patrimoniul său un drept de proprietate asupra bunului litigios care face obiectul prezentei cauze.
Astfel, constatarea nevalabilităţii titlului statului nu produce ca efect constatarea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul fostului proprietar (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a bunului), deoarece bunul a ieşit în mod definitiv din patrimoniul statului şi a intrat în patrimoniul altei persoane fizice, în temeiul unui titlu valabil care nu a fost anulat.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., instanţa de apel a reţinut că în cadrul acţiunii în revendicare, cu un caracter specific, având în vedere apariţia Legii nr. 10/2001, nu se vor avea în vedere criteriile clasice de compararea a titlurilor de proprietate care rezultă din practica şi jurisprudenţa anterioară anului 1990, ci următoarele: existenţa unui bun în patrimoniul părţilor din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 112/1995, precum şi modalităţile concrete de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului.
Titlul apelantului-reclamant nu este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat din 25 februarie 1939 şi transcris la grefa Tribunalului Ilfov, secţia notariat, care nu poate fi considerat un titlu de proprietate în sensul existenţei unui drept de a obţine restituirea efectivă în natură a imobilului litigios.
Acesta nu poate constitui titlul de proprietate, având în vedere jurisprudenţa recentă a C.E.D.O., care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 92/1950.
În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun în sensul unui nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislaţiei speciale şi a unei dispoziţii administrative sau judiciare.
Jurisprudenţa din anul 2010 a C.E.D.O. a statuat că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul legislaţiei adoptate de către un stat membru (cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, cauza Mătieş împotriva României).
Astfel, C.E.D.O. a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noţiunii de bun, aşa cum a fost definită prin jurisprudenţa sa.
S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nici o creanţă condiţională (cauza Mătieş împotriva României).
De asemenea, hotărârea pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României s-a reiterat viziunea Curţii în sensul că, fostele state comuniste nu au obligaţia generală de a restitui bunurile care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenţiei şi că este opţiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalităţii de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.
Din această perspectivă, curtea de apel a reţinut că, în prezent, reclamantul M.G. nu are un bun actual şi nici o speranţă legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios.
Titlul de proprietate al intimaţilor-pârâţi P.I. şi P.M. este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997 încheiat între aceştia şi Primăria municipiului Bucureşti, prin SC C. SA.
Instanţa de apel a arătat că acest titlul de proprietate se bucură de prezumţia de validitate şi legalitate, nefiind desfiinţat prin niciun act administrativ şi prin nicio hotărâre judecătorească.
Prin urmare, dreptul de proprietate pe care intimaţii-pârâţii P.I. şi P.M. îl exhibă în temeiul acestui contract constituie un „bun actual” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional.
Instanţa de apel a reţinut că preferabilitatea titlului de proprietate al intimaţilor-pârâţi P.I. şi P.M. este determinată de următoarele aspecte: încheierea valabilă a actului de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995, actul de vânzare-cumpărare nu a fost desfiinţat, bucurându-se de prezumţia de legalitate şi valabilitate; existenţa contractului de vânzare-cumpărare ca act juridic, care îşi produce pe deplin efectele juridice; existenţa dispoziţiilor legale menţionate, art. 7 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009 şi art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, care consolidează titlul de proprietate al pârâţilor P.I. şi P.M.
Având în vedere aceste aspecte, instanţa de apel a constatat că titlul pârâţilor P.I. şi P.M. este preferabil, motiv pentru care se paralizează acţiunea în revendicare formulată de reclamantul M.G.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a învederat că legiuitorul a adoptat Legea nr. 10/2001 şi a oferit posibilitatea foştilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, foştii proprietari pot obţine despăgubiri în echivalent, în condiţiile legii speciale de reparaţie.
Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a reţinut că apelantul-reclamant M.G. a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care se află în curs de soluţionare.
Modalitatea de soluţionare a notificării se va realiza în conformitate cu dispoziţiile actului normativ menţionat.
Instanţa de apel a confirmat şi susţinerile primei instanţe în ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu lit. f) din anexa nr. 1, care prevăd că „nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din prezenta lege”.
Insă, posibilitatea apelantului-reclamant de a beneficia sau nu de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, constând în dreptul de a obţine măsurii reparatorii în echivalent, nu formează obiectul analizei prezentei cauze, deoarece excede cadrului procesual dedus judecăţii.
Având în vedere considerentele expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 C. civ., ţinând cont de faptul că apelantul M.G. nu are niciun bun şi nici o speranţă legitimă cu privire la imobilul litigios, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe cu privire la modalitatea de soluţionare a acţiunii în revendicare, iar considerentele Tribunalului Bucureşti au fost completate de către instanţa de apel cu argumentele mai sus-expuse.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.G., solicitând, pe fond, admiterea acţiunii în revendicare.
Printr-un prim motiv de recurs, reclamantul a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel prin care a fost criticată motivarea reţinută de tribunal privind efectul liberator al acordului româno-italian, ce ar duce la stingerea dreptului de proprietate al autorilor săi şi implicit, al său.
În mod greşit instanţa de fond a analizat dispoziţiile acordului cu privire la persoanele care au primit despăgubiri pentru bunurile preluate de statul român, întrucât nu se aplică în mod automat dispoziţiile acordului româno-italian, care nu au creat o prezumţie irefragabilă de despăgubire în sarcina acestora.
Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu constituie temei pentru respingerea acţiunii în revendicare, astfel cum eronat a considerat prima instanţă, iar instanţa de apel nu a răspuns criticii formulate de reclamant cu privire la soluţia pe care trebuia să o cenzureze.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs se critică analiza instanţei de apel referitoare la cererea de constatare a preluării abuzive de către statul român a imobilului naţionalizat.
În mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că preluarea abuzivă nu are relevanţă juridică în cauza de faţă.
Revendicarea are ca obiect comparaţia dintre titlul pârâţilor şi cel al reclamantului, respectiv ordinea de preferinţă a acestora.
Reclamantul a solicitat ca, în urma comparării titlurilor de proprietate, să se constate că titlul său este singurul valabil, originea acestuia fiind în actul autorilor reclamantului.
Instanţa de apel în mod greşit a considerat că titlul reclamantului nu poate fi considerat un titlu de proprietate în baza căruia să se recunoască în patrimoniul său existenţa unui drept de proprietate. Jurisprudenţa C.E.D.O. a fost interpretată greşit, cauza M. Atanasiu şi alţii contra României, în sensul că reclamantul nu are un bun actual şi nici o speranţă legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra bunului litigios.
Recurentul-reclamant a arătat, totodată, că instanţa de apel eronat a reţinut că titlul pârâţilor se bucură de validitate şi legalitate, constituind un bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional. Instanţa a reţinut preferabilitatea titlului pârâţilor, interpretând în sens contrar reclamantului principiul securităţii raporturilor juridice şi pe cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 112/1995.
Chiar dacă nu există o recunoaştere printr-o dispoziţie a primarului general al municipiului Bucureşti sau o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, este de competenţa exclusivă a organului de jurisdicţie învestit cu acţiunea, C.E.D.O. şi jurisprudenţa românească pronunţându-se în sensul că existenţa unui bun se poate constatat chiar prin acţiunea prin care acesta este solicitat în revendicare.
Având în vedere că preluarea imobilului de către statul comunist a fost una abuzivă, fără titlu, aceasta echivalează recunoaşterii în patrimoniul reclamantului a unui bun în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. În cauza Dobrescu contra României, ce este similară cu prezenta speţă, Curtea a considerat ca reclamanta avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, recurentul-reclamant are confirmarea în justiţie a unui bun, respectiv prin constatarea că titlul statului nu a fost valabil, deoarece Decretul nr. 92/1950 contravenea ordinii constituţionale a vremii.
Chiar Legea nr. 10/2001 constată nevalabilitatea titlului statului, consolidând titlul de proprietate al reclamantului şi punându-l sub protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În consecinţă, reclamantul are recunoaşterea unui bun în patrimoniul său.
Instanţa trebuie să analizeze în ce măsură privarea de proprietate a reclamantului, prin înstrăinarea bunului său de stat către chiriaşi corespunde cerinţelor primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv dacă această ingerinţă a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.
Această analiză a fost deja făcută de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin contra României, Pădurarii contra României, Porţeanu contra României. S-a reţinut împrejurarea ca legislaţia internă nu permite un remediu efectiv şi eficient al încălcării constatate, având în vedere procedura greoaie şi de durată pe care reclamantul trebuie să o parcurgă.
În cauze mai recente, Curtea a observat că nici în prezent Guvernul României nu a demonstrat că sistemul de indemnizare creat prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească conform unei proceduri şi unui calendar previzibile o indemnizaţie în raport cu valoarea de piaţă a bunurilor de care au fost lipsiţi (cauza Bone contra României, cauza Faimblat contra României, cauza Matache şi alţii contra României).
Practica instanţei europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv justifică concluzia că recurentul-reclamant este în imposibilitatea de a-şi recupera bunul, deşi prin constatarea nevalabilităţii titlului statului, instanţele îi recunosc calitatea de proprietar.
În lipsa unei despăgubiri, singura soluţie pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamantul a fost supus în mod continuu este înlăturarea dispoziţiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei C.E.D.O.
Pârâţii nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece, spre deosebire de reclamant, aceştia au la dispoziţie un remediu efectiv în dreptul intern, anume calea dreptului comun pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilului.
Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 reglementează tocmai o asemenea cale, pe care pârâţii din prezenta cauză o pot urma pentru a obţine valoarea actuală de piaţă a imobilului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea preţului stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
În ceea ce priveşte compararea de titluri, reclamantul a arătat că titlul său este singurul valabil, originea lui fiind în actul autorilor săi, în timp ce titlul pârâţilor este unul precar, deoarece statul a vândut un bun în posesia căruia intrase în mod abuziv. Contractul de vânzare-cumpărare nu constituie un titlu valabil nici prin sine însăşi şi, cu atât mai puţin, prin comparaţie cu titlul reclamantului.
Prin urmare, lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului către reclamant este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către pârâţi.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Referitor la primul motiv de recurs este de reţinut că instanţa de apel a analizat criticile formulate de apelantul-reclamant privind motivarea reţinută de tribunal pe aspectul efectelor în cauză a acordului româno-italian.
Astfel, curtea de apel a reţinut inaplicabilitatea în cauză a acordului, deoarece excede cadrului procesual dedus judecăţii, fiind de analizat în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect, instanţa de apel a completat şi suplinit motivarea instanţei de fond cu argumente noi, în temeiul cărora a constatat neaplicarea acordului româno-italian în speţă.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurent pe fondul pricinii este de reţinut că acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale (ca în speţa de faţă), trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.
Prin decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost tranşat raportul dintre legea specială şi dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriaşilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibus derogant s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
În acest context, Înalta Curte constată că şi în cadrul soluţionării prezentei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă, astfel că restituirea în natură cu privire la apartamentul revendicat nu poate fi dispusă, date fiind dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
În speţă, reclamantul nu a obţinut, în termenul special prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriaşul pârât în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul situat în Bucureşti, Calea D.
Aceasta înseamnă că titlul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat prin nedesfiinţarea actului juridic enunţat în termenul de prescripţie prevăzut în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.
Sub acest aspect, consecinţa pentru reclamant constă în aplicarea prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care nu permit restituirea în natură a imobilelor legal vândute.
Câtă vreme acest contract nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumţia că a fost încheiat legal, iar pârâţii nu pot fi obligaţi să lase reclamantului imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, în temeiul art. 480 C. civ.
Din această perspectivă, chiar dacă reclamantul invocă, în susţinerea acţiunii în revendicare, titlul originar de proprietate, aceasta nu îl îndreptăţeşte să spere că se va da preferabilitate titlului său de proprietate în faţa titlului pârâţilor, având în vedere faptul că nu a obţinut desfiinţarea titlului acestora, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Potrivit celor expuse în precedent, menţinerea titlului de proprietate al pârâţilor reprezintă un criteriu legal de preferabilitate a titlului acestora, ce nu poate fi pus în discuţie decât în condiţiile în care ar contraveni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Or, reclamantul nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu poate pretinde că are „o speranţă legitimă” să îşi concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură.
Singura speranţă legitimă este aceea a obţinerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu însă şi a restituirii în natură.
Ca urmare, cât priveşte raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Eropeană a Drepturilor Omului, este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea interna intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Astfel, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un „bun” în sensul Convenţiei.
În acest sens este relevantă decizia C.E.D.O. în cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a reţinut faptul că, deşi obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporţionate.
În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri, citat şi în cauza Raicu contra României.
Faţă de cele reţinute anterior, este corect că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al chiriaşului cumpărător s-a consolidat, el fiind cel care beneficiază de „un bun”, motiv pentru care titlul chiriaşului cumpărător este preferat faţă de titlul fostului proprietar.
În acest context, pârâtul cumpărător beneficiază de un „bun” din perspectiva C.E.D.O., având titlu de proprietate valabil pentru apartamentul în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecţia instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere aspectul analizat, Înalta Curte constată că nici din perspectiva Convenţiei reclamantul nu are vocaţia obţinerii măsurii reparatorii în natură cu privire la acest apartament, aşa cum se va arăta, date fiind cele statuate în jurispnidenţa recentă a C.E.D.O., cu referire la cauza Atanasiu ş.a. c. României din 12 octombrie 2010.
Astfel, în analiza concursului dintre legea internă şi Convenţia europeană instanţele, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, sunt ţinute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Aşa fiind, este util a se observa că, în jurispnidenţa actuală a avut loc o schimbare în raţionamentul C.E.D.O. faţă de cel construit pe tiparul cauzei Pădurarii contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, în jurisprudenţa anterioară Cauzei Atanasiu, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin; cauza Porţeanu; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii).
S-a apreciat, în acelaşi gen de cauze, că reclamanţii au chiar un „bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură (însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual, în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1), în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Pădurarii, precum şi în cauza Porţeanu).
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Aşadar, în speţă, reclamantul este beneficiarul unui drept de creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce se vor putea acorda în procedura prevăzută de legea specială dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.
Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei, premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul
Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârât, în condiţiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Urmare a hotărârii Curţii Europene din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă, nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, ce a fost urmată de către reclamant. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni (ce a fost prelungit), măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire în vigoare şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, chiar dacă principiul electa una via nu s-ar fi opus şi, procedura Legii nr. 10/2001 nu ar fi fost urmată de către reclamant, acesta nu avea un drept la restituire care să-l îndreptăţească la redobândirea posesiei, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
În ceea e priveşte acordarea măsurilor reparatorii în echivalent este de reţinut că potrivit celor statuate de C.E.D.O. prin hotărârea pilot Atanasiu, la data de 17 aprilie 2013 a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, lege ce a fost publicată în M. Of. Partea I nr. 278/17.05.2013.
Dispoziţiile acestei legi prevăd acordarea de măsuri compensatorii în situaţia imposibilităţii restituirii în natură a imobilelor.
În acest context, nu s-ar putea susţine lipsa unei noi legislaţii, ulterioară pronunţării de către C.E.D.O. a hotărârii pilot Atanasiu, prin care să se stabilească „măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţii”, aşa cum s-a reţinut în hotărârea instanţei europene.
Având în vedere toate considerentele reţinute, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul reclamantului fiind nefondat şi urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 445 A din data de 14 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurentul la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul V.G.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 885/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 889/2014. Civil → |
|---|
