ICCJ. Decizia nr. 885/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 885/2014
Dosar nr. 7516/3/2008*
Şedinţa publică din 18 martie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă înregistrată pe roiul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 21 februarie 2008, reclamantul C.A.G. a chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin Primar general, solicitând obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului teren intravilan, fără construcţii, în suprafaţă de 705,65 rnp, situat în Bucureşti, str. P., sector 1.
În motivarea cererii, reclamantul arată că imobilul în litigiu a aparţinut autorului său C.G. care l-a dobândit în 1937 prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 1937 de către Tribunalul Ilfov, secţia notariat, înregistrat conform procesului-verbal de carte funciară şi transcris de grefa Tribunalului Ilfov din 26 februarie 1937.
Imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către stat prin decizia nr. 473 din 18 martie 1955 a secţiunii financiare a capitalei şi dat în folosinţa fostului Sfat popular al raionului I.V.S. Autorul reclamantului a decedat la 26 iulie 1986, reclamantul fiind unicul moştenitor al acestuia, în calitate de nepot de frate, conform certificatului de moştenitor din 3 mai 2003.
Prin folosirea unor manopere frauduloase, numita S.A. a obţinut restituirea în natură a imobilului în litigiu, prin sentinţa civilă nr. 213 din 8 ianuarie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, sentinţă schimbată în tot prin decizia nr. 396/A/12002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi decizia nr. 527/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată. Ca o consecinţă legală, dispoziţia Primarului general al municipiului Bucureşti din 1999 a fost revocată prin dispoziţia din 4 august 2003, restabilindu-se situaţia anterioară, în sensul că terenul în litigiu a reintrat în patrimoniul statului.
Prin notificarea din 2002, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, formându-se Dosarul nr. 24266/2001, nesoluţionată până la data introducerii acţiunii.
După un prim ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 4440 din 26 mai 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul C.A.G. pentru următoarele considerente:
Din motivarea deciziei instanţei de apel, rezultă fără putinţă de tăgadă că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de către Statul român şi că recurentul-reelamant este persoană îndreptăţită la restituire, însă singurul impediment la restituire este dat de faptul că nu s-a făcut dovada că imobilul s-ar afla în posesia municipiului Bucureşti, având în vedere că terenul în litigiu a fost înstrăinat succesiv după emiterea dispoziţiilor din 1999 şi din 2003 emise de Primarul municipiului Bucureşti.
Nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului cu privire la regimul juridic al terenului în litigiu.
Instanţa de apel avea îndatorirea să ordone completarea probelor cu acte pentru a stabili dacă în urma revocării dispoziţiilor din 1999 emise de Primarul general al municipiului Bucureşti, dreptul de proprietate al municipiului Bucureşti asupra terenului în litigiu a fost înscris în cartea funciară.
Pentru identificarea terenului, instanţa de apel putea să dispună o expertiză tehnică care să stabilească dacă acesta este liber de construcţii sau afectat de utilităţi publice şi dacă poate sau nu să fie restituit în natură.
În fine, trebuia verificată şi apărarea formulată insistent de reclamant, de a fi ataşate la dosar eventualele acte de înstrăinare a terenului în litigiu, după ce prin dispoziţia din 2003 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti s-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea municipiului Bucureşti.
După completarea probelor şi apoi, după examinarea prin coroborare a tuturor probelor administrate, instanţa va fi în măsură să hotărască asupra apelului declarat de reclamant, stabilind o situaţie de fapt şi de drept corectă.
În rejudecarea apelului după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 30 iunie 2011, iar prin încheierea din 4 octombrie 2011 Curtea de apel a încuviinţat suplimentarea probatoriului cu o adresă la biroul carte funciară sector 1 Bucureşti pentru a se comunica cine este actualul proprietar şi cine este deţinătorul imobilului în litigiu (teren în suprafaţă de 705,98 mp), precum şi un istoric al rolului de carte funciară începând din anul 1997, copii ale actelor de înstrăinare ce stau la baza notărilor succesive din cartea funciară; a fost încuviinţată şi efectuarea unui supliment la expertiza efectuată prin care să se identifice terenul, coordonatele terenului, respectiv amplasament, vecinătăţi, stabilirea terenului liber de construcţii şi determinarea dacă şi în ce măsură terenul este afectat de utilităţi publice. A fost, de asemenea, încuviinţată pentru apelantul reclamant proba cu interogatoriul intimatei pârâte Primăria municipiului Bucureşti privitor la poziţia pârâtului privind deţinerea imobilului în litigiu.
Prin adresa din 17 octombrie 2011, Direcţia generală dezvoltare urbană din cadrul Primăriei municipiului Bucureşti a comunicat faptul că imobilul în litigiu se încadrează în zona protejată, spaţiu verde amenajat conform planului urbanistic zonal aprobat prin hotărârea Consiliului General al municipiului Bucureşti din 21 decembrie 2000, căzând sub incidenţa art. 71 al O.U.G. nr. 195/2005.
S-au depus, de asemenea, răspunsuri de la D.G.S. şi A.N. Bucureşti, în care se arată că terenul nu este afectat de reţele de utilităţi publice şi s-a comunicat de la Oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară o copie a cărţii funciare deschise pentru imobil.
Prin decizia nr. 59A din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul declarat de reclamantul C.A.G. împotriva sentinţei civile nr. 526 din 8 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 7516/3/2008; a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâta să restituie în natură reclamantului, imobilul teren în suprafaţă de 705,65 mp situat în Bucureşti, bd. P., sector 1, astfel cum acesta este identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert D.A. (Dosarul nr. 7516/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă).
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că aspectul privitor la care Înalta Curte a dispus rejudecarea se referă la determinarea actualului regim al imobilului teren, indicând că este necesar ca, în rejudecarea fondului să se stăruie în a se determina în posesia cui se află în prezent imobilul, date fiind frecventele schimbări de regim juridic şi aspectele contradictorii ce rezultă din documentele aflate la dosar.
Curtea de apel a reţinut că, din analiza relaţiilor solicitate în mod repetat de către instanţă în prezenta cauză autorităţilor administraţiei publice, acestea sunt constante în a susţine regimul actual de bun aflat în domeniul public al statului. Sunt relevante în acest sens atât dispoziţia de a se reînscrie dreptul de proprietate al municipiului Bucureşti emisă în cuprinsul dispoziţiei din 4 august 2003, cât şi adresele din 3 martie 2010 emisă de Primăria sectorului 1 Bucureşti, adresa din 5 decembrie 2009 a Direcţiei de urbanism şi amenajarea teritoriului şi adresa din 17 octombrie 2011 a Direcţiei generale dezvoltare urbană din cadrul Primăriei municipiului Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut totodată, ca element ce probează existenţa terenului în patrimoniul Primăriei municipiului Bucureşti, faptul că pârâta s-a comporta ca atare prin emiterea hotărârii din 27 aprilie 2004 a Primăriei nererale a municipiului Bucureşti şi a protocolului din 26 mai 2004 al Consiliului general al municipiului Bucureşti, prin care se recunoaşte Curţii de Conturi a României un drept de administrare asupra terenului în speţă.
Curtea de apel a constatat că ambele acte administrative au fost emise ulterior revenirii dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul primăriei şi chiar în lipsa diligenţelor privind reînscrierea în cartea funciară a drepturilor Primăriei municipiului Bucureşti.
Un element care pare să contrazică însă existenţa bunului în proprietatea statului simt doar cele mai recente menţiuni din extrasul de carte funciară, care menţionează existenţa terenului în posesia numitului B.A.R.
Curtea de apel a apreciat însă, că nu poate reţine menţiunile din extrasul de carte funciară ca reflectând situaţia juridică reală a terenului, câtă vreme acestea nu sunt constitutive de drepturi.
Pe de altă parte, este evident că inadvertenţa între relaţiile comunicate de către direcţiile Primăriei şi consemnările din cartea funciară sunt rezultatul faptului că dispoziţia privind reînscrierea dreptului de proprietate al municipiului Bucureşti, în urma anulării dispoziţiilor din 1999 nu a fost adusă Ia îndeplinire de către funcţionarii cu atribuţii în acest sens.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că o situaţie formală, consemnările din cartea funciară care au doar efecte de opozabilitate, nu pot fi reţinute în cauză, câtă vreme ele sunt doar rezultatul lipsei de diligenţă al autorităţilor administrative de a pune în practică o dispoziţie a Primarului general.
Fără a fi învestită cu analiza valabilităţii titlului numitului B.A.R., Curtea de apel a apreciat că, pentru o corectă soluţionare a cauzei, este necesar să verifice în ce măsură drepturile pretinse de către acesta ar putea fi reţinute ca fiind în măsură să zădărnicească soluţionarea prezentei acţiuni şi să infirme informaţiile prin care autorităţile administrative comunică existenţa imobilului în posesia Primăriei municipiului Bucureşti.
Astfel, din analiza documentelor privitoare la dreptul numitului B.A.R., s-a reţinut că titlul acestuia provine de la numiţii R.G. şi R.D.I. conform contractului de vânzare-cumpărare din 17 august 2001.
Din analiza succesiunii de titluri anterioare celui notat în cartea funciară de către numitul B.A.R. s-a reţinut existenţa indiciilor privind înstrăinarea succesivă a imobilului teren în scopuri frauduloase. Cu toate acestea, pe lângă faptul că funcţionarii Primăriei nu au depus diligenţe pentru reînscrierea terenului în proprietatea statului, ei nici nu au acţionat în justiţie pe subdobânditori, în scopul determinării legalităţii drepturilor lor.
Curtea de apel a apreciat că atitudinea reprezentanţilor pârâtei în raport cu soluţionarea prezentei cauze oferă indicii nu numai pentru lipsa de diligenţă a funcţionarilor săi, dar şi de natură să probeze reaua credinţă a acestora, după cum urmează:
Un indiciu privitor la existenţa unor interese ascunse în exercitarea de către funcţionarii Primăriei a atribuţiilor lor este susţinerea cuprinsă în concluziile scrise, potrivit cărora pârâta este obligată să respecte menţiunile din cartea funciară potrivit cărora terenul s-ar afla în proprietatea numitului B.A.R.
Or, având în vedere că în succesiunea lanţului de titluri anterioare celui al numitului B.A.R. există un titlu anulat, acela al numitei S.A., legalitatea drepturilor subdobânditorului ar putea fi stabilită doar de către instanţa de judecată în urma analizării condiţiei bunei credinţe.
În plus, este cu atât mai suspectă lipsa de diligenţă a reprezentanţilor Primăriei, cu cât din analiza titlurilor anterioare rezultă rapiditatea cu care terenul a fost înstrăinat, aceasta fiind o practică specifică persoanelor ce acţionau în scopul păgubirii intereselor persoanelor îndreptăţite conform legii.
Astfel, este evidentă natura frauduloasă în care numita S.A. dobândeşte terenul, conform sentinţei nr. 213 din 8 ianuarie 1999, câtă vreme această hotărâre dispune restituirea imobilului în favoarea reclamantului C.A.G., dar prin încheierea de rectificare a erorii materiale date în data de 12 februarie 1999, sentinţa este rectificată în sensul că restituirea se dispune în favoarea intervenientei S.A.
Mai mult, în mai puţin de 30 de zile de la data punerii în posesie asupra terenului, respectiv 1 iunie 1999, acesta este înstrăinat de două ori. După ce, Ia data de 24 iunie 1999, S.A. înstrăinează terenul către B.I., la data de 30 iunie 1999, B.I. îl înstrăinează către R.G. La rândul său, acest din urma dobânditor înstrăinează terenul către numitul B.A.R. la mai puţin de două luni de la dobândire, prin contractul autentificat din 17 august 2001.
Prin urmare, Primăria municipiului Bucureşti avea, cu atât mai mult, obligaţia de a acţiona în scopul protejării bunurilor aflate de drept în patrimoniul său, cu cât menţiunile din cartea funciară oferă indicii pentru existenţa unor fraude succesive în înstrăinarea terenului, fiind evident că înstrăinarea de 4 ori în decurs de cca. 2 luni nu avea ca scop dobândirea acestuia în scop legitim. Omiţând să procedeze în acest sens, pârâta nu îşi poate invoca propria culpă pentru a împiedica valorificarea dreptului reclamantului în cauză.
De altfel, faptul că Primăria municipiului Bucureşti s-a considerat în toată această perioadă ca fiind proprietara terenului rezultă şi emiterea hotărârii din 27 aprilie 2004 a Primăriei generale a municipiului Bucureşti şi a protocolului din 26 mai 2004 al Consiliului general al municipiului Bucureşti, prin care se recunoaşte Curţii de Conturi a României un drept de administrare asupra terenului în speţă. Acest fapt este cu atât mai relevant cu cât emiterea acestor acte administrative a avut loc ulterior înscrierii în cartea funciară a drepturilor numitului B.A.R.
Pentru aceste considerente, Curtea de apel a reţinut că, faţă de caracterul abuziv al preluării imobilului şi a întrunirii de către apelant a condiţiei de a fi persoană îndreptăţită la restituire, ambele intrate în puterea lucrului judecat şi constatarea că imobilul teren nu este afectat de utilităţi publice şi este liber de construcţii nu există impedimente în a dispune obligarea pârâtei la restituirea imobilului în natură, aceasta fiind posesorul de drept şi de fapt al imobilului teren.
În scopul identificării terenului, instanţa de apel a dispus omologarea raportului de expertiză întocmit de expert D.A. (Dosarul nr. 7516/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă).
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general şi numitul A.R.
Primăria municipiului Bucureşti a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant, ca nefondat şi menţinerii sentinţei civile nr. 526/2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca fiind temeinică şi legală, întrucât în mod corect a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de restituire în natură a terenului în litigiu.
În motivarea recursului, pârâta a arătat că instanţa de apei nu a respectat întocmai îndrumările obligatorii ale deciziei de casare, potrivit art. 315 C. proc. civ., îndrumări foarte precise şi punctuale.
Setul de înscrisuri obţinut în concordanţă cu îndrumările deciziei de casare confirmă şi atestă tară echivoc că actualul posesor de drept şi de fapt al imobilului teren litigios este persoana fizică B.A.R., care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 august 2001, aşadar în temeiul unui act de proprietate constitutiv de drepturi. Prin încheierea din 20 august 2001 emisă de Biroul de carte funciară al Judecătoriei sector 1 Bucureşti a fost înscris în cartea funciară a localităţii Bucureşti, dreptul de proprietate al cumpărătorului B.A.R. asupra imobilului.
Ca atare, instanţa de apel se află în eroare când susţine că în speţă este doar o situaţie formală, iar consemnările din cartea funciară au doar efecte de opozabilitate. Greşită este şi reţinerea Curţii de apel potrivit căreia existenţa terenului în posesia numitului B.A.R., atestată prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 august 2001 şi prin încheierea de carte funciară din 20 august 2001 nu reflectă situaţia juridică reală a terenului, câtă vreme acestea sunt constitutive de drepturi.
Ca atare, soluţia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii şi cu nesocotirea îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare, prin care s-a statuat faptul că trebuie aflat adevărul cu privire la regimul juridic al terenului în litigiu. Trebuia stabilit dacă în mina revocării dispoziţiilor Primarului din 1999, dreptul de proprietate ai municipiului Bucureşti asupra terenului a fost înscris în cartea funciară. Din înscrisurile de la dosar rezultă că imobilul litigios a făcut obiectul mai multor înstrăinări succesive în perioada 1999-2001, în prezent aflându-se în posesia şi proprietatea mai multor persoane fizice.
Recurentul A.R. a formulat recurs atât împotriva deciziei civile nr. 59A din 3 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cât şi împotriva încheierii pronunţată de aceeaşi instanţă la data de 4 octombrie 2010, prin care i-a fost respinsă cererea de intervenţie în interesul pârâtei. Recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi cele ale art. 52 alin. (2) C. proc. civ.
În susţinerea recursului declarat împotriva încheierii din 4 octombrie 2010, recurentul a arătat că prin contractul autentificat din 21 iunie 2011 a dobândit prin cumpărare dreptul litigios cu privire la suprafaţa de teren intravilan de 3338,78 mp situat în Bucureşti, bd. P., sector 1, respectiv terenul ce formează obiectul judecăţii între părţile din prezenta pricină.
Recurentul a învederat că a aflat întâmplător de existenţa litigiului pe rol după casare şi solicită instanţei să constate că justifică un interes în promovarea cererii de intervenţie şi a cererii principale, în litigiu fiind chiar suprafaţa de teren pe care a dobândit-o prin cesiunea dreptului litigios.
Recurentul a susţinut că, cererea de intervenţie este admisibilă pentru următoarele motive: autorul recurentului este în măsură să probeze un titlu valabil pentru imobilul în discuţie; decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune instanţei de rejudecare identificarea imobilului şi a situaţiei sale juridice prin toate mijloacele legale, pentru aflarea adevărului; în speţă s-au reţinut operaţiuni frauduloase în privinţa terenului litigios, unele dintre ele săvârşite cu concursul unor funcţionari publici din justiţie, printre care obţinerea unei hotărâri judecătoreşti frauduloase de către S.A.
Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 59A din 3 aprilie 2012, recurentul a solicitat casarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului, care este temeinică şi legală. A arătat ca instanţa de apel în mod greşit a reţinut că, din analiza relaţiilor solicitate de la autorităţile statului rezultă că regimul actual al imobilului este cel de bun aflat în domeniul public al statului. Totodată, în mod nelegal curtea de apel a constatat că nu pot fi reţinute menţiunile din cartea funciară ca reflectând situaţia juridică reală a terenului, menţiuni care indică existenţa terenului în posesia numitului B.A.R.
Recursurile declarate împotriva deciziei nr. 59A din 3 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti vor fi supuse unei analize comune, urmând a fi respinse, ca nefondate, pentru considerentele ce succed:
În speţă, cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţă de trimitere, a respectat statuările instanţei de casare asupra problemelor de drept dezlegate şi, totodată, rejudecând fondul cauzei a stabilit pe deplin situaţia de fapt, prin coroborarea şi analizarea probelor de la dosar.
Urmare a îndrumărilor din decizia de casare nr. 4440 din 26 mai 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel, în rejudecare a dispus suplimentarea probatoriului pentru aflarea adevărului cu privire la regimul juridic al terenului în litigiu.
Astfel, instanţa de apel a constatat că titlul de proprietate al numitei S.A. cu privire la imobilul în litigiu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Ca urmare, primarul municipiului Bucureşti a emis dispoziţia din 4 august 2003 prin care a revocat dispoziţiile din 1999, precum şi actele de restituirea subsecvente; a constatat că terenul în suprafaţă de 763,5 mp situat în Bucureşti, bd. P. reintră în proprietatea statului; a dispus către Administraţia fondului imobiliar să reînscrie dreptul de proprietate al municipiului Bucureşti în Registrul de carte funciară al Judecătoriei sector 1 Bucureşti.
Contrar acestei dispoziţii, funcţionarii abilitaţi să se ocupe cu reînscrierea dreptului de proprietate al statului în cartea funciară nu au depus diligenţe în acest sens, deşi bunul se afla în patrimoniul primăriei.
Pe de altă parte, în perioada 1999-2001, pornind de la titlul de proprietate desfiinţat al numitei S.A. au avut loc mai multe vânzări succesive ale terenului litigios între persoane fizice. Astfel, la data de 24 iunie 1999, numita S.A. înstrăinează terenul către B.I. prin contractul din 1999; la data de 30 iunie 1999, B.I. îl înstrăinează către R.G.; acest din urmă dobânditor înstrăinează terenul către numitul B.A.R. prin contractul autentificat din 17 august 2001. Dreptul de proprietate dobândit în acest fel, prin tranzacţii succesive încheiate la intervale mici de timp, a fost înscris în cartea funciară.
Însă, potrivit probelor de la dosar, astfel cum a statuat instanţa de apel, pârâta Primăria municipiului Bucureşti nu a recunoscut înscrierile din cartea funciară, înregistrate ca urmare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între anii 1999-2001 şi în anul 2004 a emis hotărârea din 27 aprilie 2004 a Primăriei generale a municipiului Bucureşti, şi protocolul din 26 mai 2004 al Consiliului general al municipiului Bucureşti, prin care se recunoaşte Curţii de Conturi a României un drept de administrare asupra terenului în discuţie.
Astfel, Primăria municipiului Bucureşti a avut calitatea de deţinător al bunului după revenirea dreptului de proprietate statului şi a emis actele normative arătate, deşi menţiunile din extrasul de carte funciară indicau existenţa terenului în posesia numitului B.A.R.
Faţă de cele ce preced, pârata-recurentă nu poate susţine în prezentul litigiu că imobilul nu se afla în patrimoniul său la momentul emiterii de către primarul municipiului Bucureşti a dispoziţiei din 4 august 2003, precum şi Ia data adoptării hotărârii din 27 aprilie 2004 şi protocolului din 26 mai 2004.
De asemenea, potrivit principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, Primăria municipiului Bucureşti nu îşi poate invoca propria culpă şi nici să se apere valorificând un asemenea temei. Neînscrierea terenului în proprietatea statului este rezultatul lipsei de diligenţă al autorităţilor administrative de a pune în practică o dispoziţie a Primarului general. În plus, deşi existau indicii privind înstrăinarea în scopuri frauduloase a imobilului litigios, funcţionarii primăriei nu au acţionat în justiţie pe subdobânditorii terenului, în scopul determinării legalităţii drepturilor acestora.
Drept urmare, Curtea de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 care prevăd restituirea în natură a imobilelor. Instanţa a identificat terenul, a stabilit regimul juridic actual al acestuia şi a constatat că bunul în litigiu este liber în sensul prevederilor legii speciale, Acesta se află în patrimoniul statului, Primăria municipiului Bucureşti având calitatea de deţinător şi nu există niciun impediment pentru care pârâta să nu fie obligată la restituirea imobilul în natură către reclamant, urmare a notificării depuse de acesta în baza Legii nr. 10/2001.
Petentului C.A.G. i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului preluat abuziv de stat de la autorul său şi dreptul de proprietate al acestuia nu poate fi afectat de un aspect de ordin administrativ, formal, respectiv lipsa de diligenţă a funcţionarilor statului pentru înscrierea în cartea funciară a menţiunilor care reflectă situaţia juridică reală a terenului, aşa cum greşit susţin ambii recurenţi.
Nefondat este şi recursul declarat de recurentul A.R. împotriva încheierii de şedinţa din data de 4 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti pentru următoarele considerente:
Potrivit prevederilor art. 49 alin. (3) C. proc. civ., cererea de intervenţie în interesul uneia dintre părţi este aceea care sprijină numai apărarea acesteia.
Prin formularea unei cereri de intervenţie accesorie, intervenientul nu poate invoca un drept propriu şi nu poate urmări pronunţarea unei hotărâri pentru el, ci tinde, prin apărările pe care le face, ca soluţia în proces sa se dea în favoarea părţii pentru care a intervenit,
Dispoziţiile art. 54 C. proc. civ. consacră principiul dependenţei procesuale a terţului faţă de partea în folosul căreia a intervenit, context în care titularul cererii de intervenţie accesorie are o poziţie procesuală subsidiară, limitată.
Or, în speţă, numitul A.R. prin apărările formulate în susţinerea cererii de intervenţie accesorie în interesul pârâtei Primăria municipiului Bucureşti invocă un interes propriu şi tinde la dobândirea unui drept propriu de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile legale enunţate, care prevăd condiţiile ce trebuie întrunite pentru formularea cererii de intervenţie accesorie şi care nu sunt îndeplinite în pricina de faţă. Drept urmare, curtea de apei a constatat inadmisibilitatea cererii de intervenţie.
Pe de altă parte, numitul A.R. a formulat cererea de intervenţie accesorie în apel, după casare. Potrivit deciziei de casare, instanţa de trimitere a fost învestită cu o rejudecare limitată la stabilirea situaţiei juridice a terenului litigios. Or, prin cererea de intervenţie se tinde la contestarea calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului, aspect tranşat cu autoritate de lucru judecat, ca şi chestiunea preluării abuzive a imobilului de către stat. Ca urmare, şi din această perspectivă instanţa de apel a reţinut în mod corect inadmisibilitatea cererii de intervenţie accesorie.
Având în vedere toate considerentele reţinute, recursurile vor fi respinse, ca nefondate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei nr. 59A din data de 3 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A.R. împotriva aceleiaşi decizii, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 4 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale,
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 866/2014. Civil. Brevete de invenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 886/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
