ICCJ. Decizia nr. 866/2014. Civil. Brevete de invenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 866/2014
Dosar nr. 74885/3/2011
Şedinţa publică din 14 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti sub nr. 74885/3 din 30 noiembrie 2011, reclamanţii D.G., B.T., B.M., B.I.M., B.D.L. au chemat în judecată Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, solicitând obligarea pârâţilor la plata drepturilor cuvenite inventatorului calculate potrivit art. 91 din H.G. nr. 547/2008 privind beneficiile economico-sociale ale invenţiei pentru perioada 1970-1992.
Prin sentinţa nr. 623 din 15 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţiile privind prescrierea dreptului la acţiune şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a respins ca nefondată acţiunea.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, invocate prin cererea de chemare în judecată, ca lege specială care derogă de la legea generală, nefiind aplicabile dispoziţiile invocate de pârât prin notele scrise, respectiv noul C. civ.
Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 214/2008, termenele de prescripţie a dreptului de a introduce o acţiune juridică privind un brevet de invenţie acordat de Statul român sunt considerate ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte sau după data de 6 martie 1945, începând să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 214/2008.
În condiţiile în care această lege a intrat în vigoare la 30 de zile de la data publicării în M. Of., respectiv la 28 noiembrie 2008, iar reclamanţii au expediat acţiunea prin poştă chiar la 28 noiembrie 2011, tribunalul a constatat că acţiunea a fost promovată înlăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani, motiv pentru care a respins excepţia privind prescripţia extinctivă, ca nefondată.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă, instanţa a constatat că aceasta este întrunită în persoana Statului român, deoarece în perioada anterioară anului 1989, potrivit art. 9 din Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile, dreptul de a valorifica invenţiile aparţinea Statului, astfel că, în condiţiile în care Legea nr. 214/2008 este o lege cu caracter reparator, obligaţia de a despăgubi pe autorul brevetului revine statului, ca unic gestionar al drepturilor de a valorifica un brevet, motiv pentru care şi această excepţie a fost respinsă ca nefondată.
Pe fondul cauzei, instanţa a constatat că, deşi legal citaţi, reclamanţii nu s-au prezentat în instanţă, pentru a administra probele solicitate prin acţiune, nu au depus înscrisuri doveditoare ale susţinerilor făcute, nu au administrat nicio altă probă, nu au depus interogatorii pentru pârâţi, astfel că acţiunea a fost respinsă ca nefondată.
Prin decizia nr. 191 din 20 decembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a anulat cererea de apel formulată de B.M., B.D.L. şi B.I.M., totodată a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii D.G. şi B.T.
În ceea ce priveşte apelul reclamanţilor B.M., B.I.M. şi B.D.L., în şedinţa publică din 19 decembrie 2012, Curtea a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, ce fusese invocată în şedinţa publică din 21 noiembrie 2012, motiv pentru care a anulat cererea de apel formulată de către aceşti reclamanţi.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanţii D.G., B.T., B.M., B.I.M., B.D.L., prin avocat G.C., care a semnat cererea, cu alegerea domiciliul procesual la cabinetul avocatului.
Pe parcursul procesului la fond, nu au fost depuse dovezi din care să reiasă mandatul dat pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau calitatea de reprezentant a avocatului, în condiţiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ., respectiv prin înscris, cu certificarea semnăturii potrivit legii avocaţilor.
Cererea de apel a fost formulată de reclamanţii D.G., B.T., B.M., B.I.M., B.D.L., prin avocat, formalitatea semnării cererii fiind îndeplinită de apelanţii-reclamanţi D.G. şi B.T., în şedinţă publică.
Având în vedere că cererea de apel nu poartă semnătura celorlalţi apelanţi sau a avocatului al cărui nume este menţionat în cuprinsul său, Curtea, în temeiul art. 161 alin. (1) C. proc. civ., a acordat termen pentru îndeplinirea lipsurilor.
La data de 24 octombrie 2012 a fost înregistrată cererea formulată şi semnată de B.I.M., pentru apelanţii-reclamanţi B.M., B.I.M. şi B.D.L., transmisă prin fax, cu menţiunea domiciliului ales la sediul cabinetului de avocatură G.C., cerere prin care se arată însuşirea acţiunii formulate de avocat.
Întrucât însuşirea cererii conţine semnătura apelantei B.I.M. pentru ceilalţi doi apelanţi, în lipsa unui mandat, cât şi faţă de faptul că împuternicirea avocaţială depusă în şedinţa publică din 24 octombrie 2012 de către avocatul G.C. conţine semnătura apelanţilor prezenţi în şedinţă publică, ce au semnat personal cererea de apel, numiţii D.G. şi B.T., Curtea a acordat un nou termen în vederea depunerii înscrisurilor care probează mandatul dat avocatului de către B.M., B.I.M. şi B.D.L.
La dosar au fost depuse, în fotocopie, procura fără încheiere de autentificare dată de B.M. numitei B.I.M. de reprezentare în faţa oricărei instanţe judecătoreşti şi de asistare de către avocat la libera sa apreciere, procura cu încheierea de autentificare din 1 februarie 2011 la Biroul Notarial D.I.S.D., dată de B.D.L. aceluiaşi mandatar, în scopul intentării oricărei acţiuni civile şi a angajării de avocaţi, procura cu încheierea de autentificare din 16 mai 2012 la acelaşi birou notarial, dată de B.M. numitei B.I.M. în scopul intentării oricărei acţiuni civile.
Înscrisurile menţionate mai sus au fost transmise instanţei prin fax, de la Spitalul M.D., la data de 24 octombrie 2012, după cum rezultă din menţiunile efectuate în conţinutul lor.
La data de 18 decembrie 2012, aceleaşi înscrisuri au fost depuse de avocat în fotocopii certificate pentru conformitate cu originalul.
Totodată, a fost depus în fotocopie, fără a fi certificat că este conform cu originalul, contractul de asistenţă juridică din 12 noiembrie 2012, având ca obiect asistarea şi reprezentarea numiţilor B.M., B.I.M. şi B.D.L., contract semnat de numita B.I.M. în numele tuturor mandanţilor.
Având în vedere dispoziţiile art. 112 pct. 2, art. 139 şi art. 83 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constatat neîndeplinirea obligaţiei de depunere a procurilor în original date de B.M. şi B.D.L., numitei B.I.M., pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată, precum şi de certificare sau înfăţişare în original a contractului de asistenţă juridică din care rezultă dreptul de reprezentare a avocatului dat de către B.I.M. în numele său şi a mandanţilor, obligaţie pusă în vedere prin încheierea din 28 noiembrie 2012.
Chiar dacă s-ar considera că exercitarea căii de atac s-a efectuat, fără mandat, de către avocatul care a asistat părţile la judecarea pricinii, conform art. 69 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., se constată imposibilitatea îndeplinirii actelor de procedură faţă de partea însăşi, singurul domiciliu indicat fiind cel al cabinetului avocatului, în condiţiile în care din coroborarea art. 112 alin. (1) lit. a) şi art. 93 C. proc. civ. rezultă că indicarea domiciliului părţii este obligatorie, chiar în cazul alegerii de domiciliu.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către reclamanţii D.G. şi B.T., instanţa de apel a înlăturat c ritica privind soluţionarea cu celeritate şi neprocedural la primul termen de judecată, întrucât, pe de o parte, cauza a fost soluţionată după acordarea a două termene de judecată, pe de altă parte, soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil constituie unul din principiile ce guvernează procesul civil.
Cu privire la comunicarea întâmpinării, dispoziţiile C. proc. civ. nu impun instanţei o astfel de obligaţie, iar reclamanţii nu au formulat o cerere expresă în acest sens, probele propuse de părţi fiind puse în discuţie şi încuviinţate în condiţiile art. 167 C. proc. civ., după cum rezultă din încheierea de şedinţă de la data de 16 februarie 2012.
Cu privire la neefectuarea unei expertize, s-a observat că obiectivele acesteia nu au fost precizate prin acţiune, astfel că instanţa nu putea aprecia asupra utilităţii administrării potrivit art. 201 C. proc. civ., totodată reţinându-se că reclamanţii nu au înţeles să depună la dosar înscrisurile doveditoare ale drepturilor de proprietate intelectuală pretinse (obligaţie impusă de la momentul introducerii cererii, conform art. 112 C. proc. civ.), în raport de care era posibilă aprecierea asupra altor dovezi ce pot duce la dezlegarea pricinii.
Deşi a fost încuviinţată proba cu interogatoriul pârâtului, reclamanţii nu au efectuat demersurile necesare administrării în condiţiile art. 218 şi urm. C. proc. civ., neputându-se imputa primei instanţe încălcarea vreunei norme procedurale referitoare la soluţionarea cauzei.
S-a reţinut, din modul de formulare a acţiunii, că reclamanţii invocă art. 91 din H.G. nr. 547/2008 cu privire la modul de evaluare a daunelor, a căror solicitare este întemeiată pe art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, aşa cum rezultă din pct. III al cererii de chemare în judecată, care a fost reţinut de prima instanţă la soluţionarea excepţiilor şi a fondului cauzei, în condiţiile în care nu au fost depuse dovezi din care să reiasă data începerii protecţiei dreptului de proprietate intelectuală pretins de reclamanţi.
Însă, faţă de înscrisurile depuse în apel, Curtea a reţinut că brevetul de invenţie, în baza căruia se solicită despăgubiri, a fost acordat SC A.S. SA, conform hotărârii din 30 decembrie 1994, calitate de inventatori având apelanţii B.T. şi D.G.
Având în vedere data acordării brevetului, 30 aprilie 1996, s-a constatat că aceşti apelanţi nu fac parte din categoria beneficiarilor despăgubirilor reglementate prin art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, care se referă la drepturi de proprietate industrială protejate printr-un brevet de invenţie deţinut în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, textul nefiindu-le, astfel, aplicabil.
În ceea ce priveşte celălalt temei juridic invocat prin acţiune, respectiv art. 91 din H.G. nr. 547/2008 prin care s -a aprobat Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 64/1991, text care se referă la drepturile patrimoniale ale inventatorului salariat, s-a constatat că nici în calea de atac a apelului nu au fost produse dovezi din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor cerute de text, anume calitatea reclamanţilor de salariaţi ai pârâţilor în cauză şi crearea unei invenţii în această calitate [cu referire şi la prevederile art. 5 şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 64/1991].
Astfel, brevetul de invenţie acordat SC A.S. SA, în care figurează ca inventatori apelanţii B.T. şi D.G., nu justifică solicitarea de despăgubiri în temeiul art. 91 din H.G. nr. 547/2008.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs reclamanţii D.G., B.T., B.M. şi B.D.L.
Astfel, reclamanţii, prin avocat G.C., au expediat cererea de recurs prin fax, înlăuntrul termenului legal, respectiv la data de 21 ianuarie 2013, prin care au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au susţinut că „au fost depuse toate documentele solicitate de instanţă pentru reclamanţii B., care, în mod normal şi procedural, şi-au dovedit atât calitatea, dreptul, interesul, contractul de asistenţă etc.”. S-a solicitat să se observe că au fost „privaţi de un proces echitabil, de un grad de jurisdicţie, de dreptul de a administra probe, de nişte magistraţi extrem de rutinaţi şi aşa-zis riguroşi procedural”.
Distinct de această cerere, reclamantul D.G. a expediat prin poştă, în termenul legal, şi o altă cerere de recurs, prin care a susţinut următoarele:
Instanţa nu a reţinut că pentru activitatea de concepere şi realizare a „Autospecialei cu jet de gaze” nu a fost recompensat în niciun fel, nici de regimul comunist, nici de cel actual, cu toate că a produs beneficii Statului Român de milioane de dolari, ci, din contră, a fost pedepsit, trecut în şomaj de regimul actual, fiind socotit prea calificat în raport cu directorii de după 1989.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie a acţiunii, instanţa nu a reţinut că invenţia a fost realizată şi folosită înainte de 1989, dar nu a fost brevetată la acea vreme, având caracter „strict secret”. După 1989, a fost brevetată fără ştirea reclamantului, a se vedea „declaraţia de cesiune” unde i-a fost falsificată semnătura, deci reclamantul nu avea cum să cunoască data brevetării şi să promoveze acţiune în justiţie.
La termenul din 14 martie 2014, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii ambelor recursuri, având în vedere că recursul declarat de avocat G.C. pentru reclamanţii B.T., B.M. şi B.D.L. şi înregistrat la Înalta Curte la 21 ianuarie 2013 este nemotivat, iar cel declarat de reclamantul D.G., în nume propriu, nu cuprinde nicio critică susceptibilă de a fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., instanţa reţinând cauza spre soluţionare pe acest aspect.
Faţă de excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată.
În conformitate cu prevederile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”.
Excepţia nulităţii recursului este absolută, sancţiunea operând pentru încălcarea unei norme de motiv de ordine publică, astfel încât poate fi invocată şi de către instanţă, din oficiu, nu numai de către intimat, astfel cum, în mod greşit, susţin recurenţii prin concluziile scrise depuse la dosar.
Obligaţia prevăzută în textul de lege citat sub sancţiunea nulităţii presupune enunţarea şi dezvoltarea unor critici la adresa considerentelor deciziei recurate, prin care să se argumenteze nelegalitatea acesteia, critici susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre cazurile de modificare ori casare descrise de art. 304 C. proc. civ.
Simpla indicare a unuia dintre cazurile din art. 304 C. proc. civ. nu echivalează cu îndeplinirea obligaţiei legale, deoarece eventuala indicare greşită a temeiului juridic al recursului nu atrage nulitatea recursului, instanţa urmând a proceda la încadrarea corectă a recursului din perspectiva art. 304, dacă dezvoltarea motivelor de recurs permite o asemenea operaţiune juridică, astfel cum se prevede expres în art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Intenţia legiuitorului prin instituirea sancţiunii nulităţii a fost aceea de a lipsi de efecte juridice actul procedural al cererii de recurs dacă nu au fost înfăţişate şi dezvoltate criticile la adresa deciziei recurate, iar acestea pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Din conţinutul cererii de recurs transmise prin fax la data de 21 ianuarie 2013, se reţine că reclamanţii B.T., B.M. şi B.D.L. nu au formulat vreo critică de nelegalitate susceptibilă de încadrare în cazul de recurs expres precizat şi nici în vreunul dintre celelalte cazuri prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar menţionarea prevederilor art. 304 pct. 9 ca temei juridic al recursului nu are nicio relevanţă în contextul art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ., după cum s-a arătat anterior, în absenţa enunţării şi a dezvoltării criticilor de nelegalitate la adresa considerentelor pentru care decizia recurată a fost pronunţată.
Astfel, în cererea de recurs se afirmă că reclamanţii B.M. şi B.D.L. şi-au dovedit calitatea, dreptul şi interesul în promovarea cererii, prin depunerea tuturor documentelor solicitate de către instanţă.
Or, soluţia adoptată de instanţa de apel nu a vizat neîntrunirea condiţiilor de exerciţiu pentru promovarea cererii de chemare în judecată (respectiv calitate procesuală, drept, interes), ci nedovedirea calităţii de reprezentant a persoanei care a declarat apelul în numele acestor reclamanţi, în aplicarea art. 161 C. proc. civ.
În motivarea deciziei recurate, s-a reţinut că, urmare a solicitării instanţei de complinire a acestei neregularităţi procedurale, în condiţiile art. 161 alin. (1) C. proc. civ., au fost depuse la dosar, prin avocat, cele două procuri notariale de reprezentare date de reclamanţii B.M. şi B.D.L. în favoarea reclamantei B.I.M., iar aceste procuri au fost certificate pentru conformitate cu originalul de către avocat.
Cu toate acestea, instanţa de apel a constatat că, în acest fel, nu s-a făcut dovada calităţii de reprezentant pentru declararea apelului, în condiţiile în care nu au fost înfăţişate originalele acestor înscrisuri, după cum nu a fost depus în original nici contractul de asistenţă juridică încheiat între reclamanta B.I.M. şi avocat G.C., astfel încât a aplicat sancţiunea prevăzută de art. 139 alin. (1) C. proc. civ. pentru ipoteza neînfăţişării originalului înscrisurilor depuse în copie certificată la dosar, anume înlăturarea respectivelor înscrisuri.
În contextul acestor considerente, cererea de recurs ar fi trebuit să conţină critici referitoare la încălcarea ori greşita aplicare a prevederilor legale reţinute ca fiind incidente în cauză [art. 139 alin. (1) C. proc. civ., ca, de altfel, şi a dispoziţiilor art. 69 alin. (2) C. proc. civ., la care s-a făcut, de asemenea, referire în decizia de apel], arătându-se în concret în ce constă nelegalitatea săvârşită de către instanţă prin înlăturarea mijloacelor de probă depuse în dovedirea calităţii de reprezentant.
Or, prin cererea de recurs nici măcar nu s-a făcut referire la chestiunea calităţii de reprezentant pentru depunerea cererii de apel şi nici la vreuna dintre dispoziţiile legale aplicate de către instanţa de apel. Invocarea depunerii „tuturor documentelor solicitate de către instanţă” nu reprezintă o critică de nelegalitate, atât timp cât se menţionează un fapt ce a fost avut în vedere de către instanţa de apel, fără a se combate argumentele pentru care instanţa nu a ţinut cont de documentele solicitate şi depuse de către părţi la dosar.
Cât priveşte susţinerea privind încălcarea dreptului recurenţilor la apărare, ar fi putut reprezenta o critică de nelegalitate doar în măsura în care ar fi fost combătute chiar considerentele referitoare la nedovedirea calităţii de reprezentant, deoarece eventuala atingere adusă unui drept procesual al părţii nu poate fi privită în mod abstract, ci în legătură cu o măsură procesuală concretă adoptată de către instanţă. Or, în absenţa criticilor referitoare la argumentele ce au justificat anularea cererii de apel, susţinerea în discuţie nu poate fi luată în considerare în contextul art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Este de precizat, totodată, că împrejurarea constatării de către această instanţă de recurs a calităţii de reprezentant al reclamanţilor B.M. şi B.D.L. în persoana avocatului G.C. nu este suficientă pentru ca instanţa să analizeze legalitatea deciziei de apel în privinţa acestor reclamanţi, în sensul formulării unei constatări similare şi pentru faza apelului, în absenţa unor critici de nelegalitate pe acest aspect.
În condiţiile în care instanţa de apel a anulat cererea celor doi reclamanţi tocmai pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant, legalitatea deciziei pe acest aspect nu poate fi analizată din oficiu, ci trebuie invocată de către părţile nemulţumite de această soluţie, prin motive de recurs susceptibile de a fi încadrate în cazurile de recurs din art. 304 C. proc. civ. şi analizate ca atare.
Pe de altă parte, condiţiile în care în recurs s-a ajuns la concluzia întrunirii cerinţelor legale pentru reprezentarea reclamanţilor la momentul declarării recursului, ce trebuia verificată independent de modul de soluţionare a apelului, sunt diferite de cele din apel, deoarece s-au depus procuri de reprezentare chiar pentru cauza de faţă în favoarea intimatei-reclamante B.I.M., care l-a împuternicit pe avocat să le reprezinte interesele în cauză, iar atât reclamanţii B., cât şi reclamanta B.I.M., s-au prezentat personal în faţa Înaltei Curţi, ratificând, în acest fel, actul declarării recursului, îndeplinit de avocat fără mandat, context în care instanţa nu a socotit necesară aplicarea prevederilor art. 139 alin. (1) C. proc. civ. şi înfăţişarea originalelor procurilor şi a contractului de asistenţă juridică.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că cererea de recurs formulată de către reclamanţii B.M. şi B.D.L. nu este motivată potrivit exigenţelor impuse de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., astfel încât, pe acest temei, va constata nulitatea cererii de recurs a acestor reclamanţi.
Aceeaşi concluzie se impune şi în privinţa recursului declarat de către reclamantul B.T., a cărui cerere de apel, spre deosebire de cea a reclamanţilor B., nu a fost anulată, ci a fost respinsă ca nefondată, iar prin cererea de recurs nu s-a formulat nicio critică vizând fondul cauzei.
Menţionarea generică a îndeplinirii condiţiilor de exerciţiu a dreptului la acţiune (calitate procesuală, drept, interes) nu echivalează cu formularea unor critici de nelegalitate de natura celor prevăzute de art. 304 C. proc. civ., cât timp nu sunt combătute argumentele pentru care instanţa de apel a apreciat că reclamantul B.T. nu face parte din categoria beneficiarilor despăgubirilor reglementate prin art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 şi nici a celor care ar putea formula cerere în despăgubiri pe temeiul art. 91 din H.G. nr. 547/2008, coroborate cu art. 5 şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.
De asemenea, nu s-a formulat nicio critică referitoare la modul de aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor C. proc. civ. în privinţa probelor solicitate şi de către acest reclamant, motiv pentru care nici susţinerile vizând privarea recurentului de posibilitatea dovedirii pretenţiilor sale nu pot fi primite, dat fiind caracterul lor generic.
Drept urmare, Înalta Curte va constata nulitatea şi a cererii de recurs formulate de către reclamantul B.T.
În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamantul D.G., temeiul juridic al susţinerilor formulate nu a fost indicat explicit, însă, după cum s-a arătat deja, această împrejurare nu conduce, prin ea însăşi, la nulitatea cererii, dacă din dezvoltarea motivelor de recurs ar rezulta că este posibilă încadrarea acestora în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel cum prevede expres art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Cu toate acestea, astfel cum rezultă din interpretarea per a contrario a acestei norme, sancţiunea nulităţii recursului nu poate fi evitată dacă o asemenea calificare juridică a recursului nu este posibilă.
Or, susţinerile recurentului-reclamant D.G. nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de recurs descrise de art. 304 C. proc. civ.
Astfel, apelul acestui reclamant a fost respins ca nefondat, deoarece s-a considerat, la fel ca în cazul reclamantului B.T., că reclamantul nu face parte din categoria beneficiarilor despăgubirilor reglementate prin art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 şi nici a celor care ar putea formula cerere în despăgubiri pe temeiul art. 91 din H.G. nr. 547/2008, coroborate cu art. 5 şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.
În acest context, reclamantul ar fi trebuit să demonstreze, prin motivele de recurs, că sunt întrunite în cauză cerinţele de aplicare a normelor anterior menţionate, respectiv calitatea reclamantului de titular al unui brevet de invenţie deţinut în perioada 1945-1989, respectiv de salariat al pârâţilor în cauză şi crearea unei invenţii în această calitate.
Or, reclamantul nu a formulat critici în acest sens, ci doar a reiterat faptul că nu a fost recompensat pentru crearea invenţiei brevetate, aspect ce interesează, însă, plata despăgubirilor, după stabilirea îndreptăţirii reclamantului la despăgubiri, şi nu însăşi calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri, iar, pe de altă parte, faptul invocat nu a fost infirmat de către instanţă, dar nu a fost relevant din perspectiva aspectului analizat.
Totodată, nici susţinerile referitoare la prescripţia dreptului de formulare a acţiunii nu au legătură cu decizia de apel, deoarece respectarea termenului de prescripţie a fost constatată cu putere de lucru judecat încă din faza judecăţii în primă instanţă, în condiţiile în care excepţia cu acest obiect a fost respinsă, iar pârâtul nu a declarat apel. Ca atare, în faza apelului nu s-au purtat dezbateri pe aspectul prescripţiei, iar decizia nu a fost pronunţată în considerarea acestuia.
Se constată, astfel, că nu s-au formulat critici de nelegalitate faţă de decizia recurată, motiv pentru care, în aplicarea art. 3021 alin. (1) lit. c) şi art. 306 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de către reclamantul D.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Constată nule recursurile declarate de reclamanţii D.G., B.T., B.M. şi B.D.L. împotriva deciziei nr. 191A din 20 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 865/2014. Civil. Desene şi modele... | ICCJ. Decizia nr. 885/2014. Civil → |
|---|
