ICCJ. Decizia nr. 889/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 889/2014
Dosar nr. 54621/3/2011
Şedinţa publică din 18 martie 2014
A supra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 108A din data de 30 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de apelantul-reclamant C.F. împotriva sentinţei civile nr. 1173 din 29 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Guvernul României şi Ministerul Justiţiei, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 25 iulie 2011, reclamantul C.F. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se recunoacă dreptului său de autor, izvorât din publicarea în anul 2007 a lucrării „C. civ. adnotat” la Editura M.O.; să se constate încălcarea acestui drept de către pârât, prin publicarea în anul 2009 a expunerii de motive la Legea nr. 287/2009, referitoare la noul C. civ., respectiv Secţiunea a II-a, Motivul emiterii actului normativ, pct. 1, Descrierea situaţiei actuale; să se dipună publicarea prin mijloacele de comunicare în masă a hotărârii instanţei de judecată, pe cheltuiala pârâtului şi obligarea acestuia la plata de daune morale în valoare de 50.000 euro, echivalentul în RON la data pronunţării hotărârii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că în anul 2007 a publicat lucrarea „C. civ. adnotat” la Editura M.O., în care, în Cuvântul înainte, a realizat o expunere originală a percepţiei sale faţă de importanţa şi funcţia acestui act normativ, arătând că, „Codul civil al fiecărei ţări este o oglindă a vieţii respectivului sistem social. Normele pe care le conţin răspund unor nevoi concrete şi în acelaşi timp, tind să vină în întâmpinarea necesităţilor ce rezultă din dinamica vieţii sociale. Astfel, el se constituie într-un modelator al raporturilor interumane, oferind individului aflat în relaţie cu sine însuşi şi cu alţi indivizi principii după care îşi poate conduce viaţa sub toate aspectele ei, spiritual, material, biologic şi, mai ales, social.
Normele dintr-un C. civ. par, uneori, chiar şi celor avizaţi, ca având un înalt grad de generalitate şi abstractizare. Pentru fiecare caz concret, interpretarea, în vederea aplicării, a textelor din cod are un caracter de noutate absolută. De asemenea, este dificil, dacă nu chiar imposibil, ca, interpretând C. civ., să poată fi considerate ca fiind sub incidenţa normelor sale toate categoriile de relaţii sociale. Cu toate acestea, de câteva mii de ani, principiile care guvernează raporturile dintre oameni, sunt aceleaşi. Iată ceea ce oferă, prin excelenţă, orice C. civ.: principii de drept natural, în jurul cărora se structurează orice tip de societate, indiferent de timp şi spaţiu (...).”
În anul 2009 s-a publicat expunerea de motive la Legea nr. 287/2009, noul C. civ., în care, în Secţiunea a II-a intitulată „Motivul emiterii actului normativ” se copiază mai multe fragmente, arătându-se că, „C. civ. este o oglindă a unui sistem social. Normele pe care le conţine răspund unor nevoi concrete şi, în acelaşi timp, tind să vină în întâmpinarea dinamicii vieţii sociale. Astfel, el se constituie într-un modelator al raporturilor interumane, oferind individului aflat în relaţie cu sine însuşi şi cu alţi indivizi principii după care îşi poate conduce viaţa, sub toate aspectele ei - spiritual, material, biologic şi, mai ales, social.
Principiile care guvernează raporturile dintre oameni sunt, în esenţa lor aceleaşi. Tocmai de aceea, un C. civ. oferă, prin excelenţă, principii de drept constante, în jurul cărora se structurează orice tip de societate, indiferent de timp şi spaţiu (...).”
Analizând comparativ cele două texte se observă cum, dincolo de faptul că se preia aceeaşi idee originală (aspect neilicit), se reproduc de către pârâtă, fără citarea autorului (sursei), mai multe cuvinte, propoziţii şi chiar fraze din lucrarea originală (a sa).
Ministerul Justiţiei a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului, iar reclamantul a formulat precizare la acţiune prin care a întregit cadrul procesual, solicitând judecarea cauzei şi în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 1173 din 29 mai 2012, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând în motivare următoarele considerente:
Reproducerea textelor în expunerea de motive reprezintă o limitare permisă a dreptului de autor, neputându-se reţine vreo încălcare, astfel cum afirmă reclamantul.
Potrivit art. 5 alin. (3) lit. e) din Directiva 2001/29/CEE, este permisă reproducerea operelor în cazul utilizării acestora pentru scopuri de siguranţă publică şi pentru buna desfăşurare a procedurilor administrative, parlamentare sau judiciare.
Legea naţională, nr. 8/1996, astfel cum a fost modificată, prevede în art. 33 lit. a) că sunt permise în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, anumite utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îi prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare.
În contextul legal menţionat, preluarea fragmentelor menţionate în corpul expunerii de motive a noului C. civ. nu constituie o încălcare a dreptului de autor al reclamantului, ci se încadrează, astfel cum susţin pârâţii, în excepţia prevăzută de art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 şi de art. 5 alin. (3) lit. e) din Directiva 2001/29/CE referitor la limitarea dreptului de autor, prin folosirea textelor în cadrul procedurii administrative şi parlamentare.
Situaţia în speţă este o excepţie de la obligaţia citării, astfel cum este aceasta stabilită pentru celelalte tipuri de limitări [prevăzute la art. 33 alin. (1) lit. b), lit. c), lit. e), lit. f), lit. i) şi la alin. (2)].
Expunerea de motive este un document care însoţeşte actul normativ în cadrul procedurii administrative şi parlamentare de adoptare [art. 30 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative] şi detaliază cerinţele ce reclamă intervenţia legislativă [art. 31 alin. (1) din aceeaşi lege].
Opera a fost adusă anterior la cunoştinţă publică, odată ce lucrarea „C. civ., adnotat” a fost publicată în anul 2007 la Editura M.O., iar utilizarea a fost făcută cu respectarea bunelor uzanţe, fără a contraveni exploatării normale a operei şi fără a-l prejudicia pe autor.
Cerinţa respectării bunelor uzanţe a fost dezvoltată în doctrina şi practica judiciară, noţiunea de „bune uzanţe” circumscriindu-se modalităţii concrete de reproducere şi scopului urmărit.
Astfel, este permisă reproducerea unor pasaje scurte, calificativul „scurt” urmând a fi apreciat de instanţă în raport de lungimea şi complexitatea operei pretins a fi contrafăcute. Este îndeplinită această cerinţă în contextul în care, în cazul de faţă, dimensiunea frazelor contestate este foarte redusă (8 rânduri), nesemnificativă prin raportare atât la expunerea de motive (un document public de circa 30 de pagini), cât şi la lucrarea reclamantului (1052 pagini).
Totodată, nu se poate reţine că prin preluarea acestor fragmente introductive au fost reproduse pasaje esenţiale, ce priveau partea principală a operei reclamantului, de natură a-l prejudicia, printr-o exploatare abuzivă a operei, scopul reproducerii fiind de interes public, de informare a destinatarului legii cu privire la necesitatea modificărilor legislative aduse de noul C. civ., fără a se urmări un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic.
Reproducerea textului contestat nu supune reclamantul niciunui prejudiciu, având în vedere că scopul citării a fost exclusiv informarea publicului şi nu însuşirea de către pârâţi a operei sale.
Cu privire la apelul declarat de reclamant, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanţei protejarea drepturilor sale de autor asupra lucrării „C. civ. adnotat” publicată în anul 2007, pretinzând constatarea şi sancţionarea faptei ilicite de încălcare a acestor drepturi de către pârâtă, constând în includerea unor pasaje din opera sa în expunerea de motive la Legea nr. 287/2009, noul C. civ., fără citarea sursei şi fără acordul acestuia.
Din analiza în paralel a textulului „Cuvânt înainte” elaborat de reclamant în cadrul lucrării sale şi expunerea de motive la Legea nr. 287/2009 a rezultat, într-adevăr, preluarea a 8 rânduri din cadrul lucrării aparţinând reclamantului, fără citarea acestuia.
Drepturile de autor ale reclamantului izvorăsc din art. 7 şi art. 10 din Legea nr. 8/1996 şi nu au fost contestate niciodată de către pârâţii din cauză.
Nu este fondată critica prin care s-a susţinut că pârâţii şi instanţa de fond au recunoscut contrafacerea operei reclamantului, atât timp cât prin hotărârea apelată s-a reţinut tocmai nedovedirea în cauză a încălcării dreptului de autor al acestuia, prin aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) din Legea nr. 8/1996.
Instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii în cauză, întrucât preluarea unor scurte pasaje din lucrarea reclamantului nu este o faptă de natură să aducă atingere drepturilor sale de proprietate intelectuală, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 33 lit. a) din Legea nr. 8/1996, conform cărora „sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţa publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare: reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică.”
În art. 33 alin. (4) din lege s-a prevăzut că „ în toate cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), lit. c), lit. e), lit. f), lit. i) şi la alin. (2) trebuie să se menţioneze sursa şi numele autorului, cu excepţia cazului în care acest lucru se dovedeşte a fi imposibil”, ceea ce înseamnă, implicit, că în cazul ipotezei reglementată la alin. (1) lit. a) al acestui text de lege nu este prevăzută obligaţia de a se menţiona sursa şi numele autorului.
În ceea ce priveşte limitările aduse protecţiei dreptului de autor, conform dispoziţiilor art. 33 din lege, legiuitorul a legat aplicarea acestora de îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii, respectv opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică (cerinţă îndeplinită în cauză, lucrarea fiind publicată în anul 2007 la Editura M.O.), iar utilizarea acesteia să fi fost făcută cu respectarea bunelor uzanţe, fără a contraveni exploatării normale a operei şi fără a-l prejudicia pe autor.
Aceste limitări sunt conforme cu soluţiile adoptate prin Directiva nr. 2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe, în cuprinsul preambulului prevăzându-se dreptul statelor membre în acest sens.
În cauză sunt îndeplinite toate condiţiile pentru limitarea protecţiei dreptului de autor, susmenţioante.
Astfel, cât priveşte respectarea bunelor uzanţe, scopul preluării acestor pasaje nu a fost personal, ci unul de interes public, respectiv îndeplinirea cerinţelor legale privind realizarea expunerii de motive, prevăzută de Legea nr. 24/2000. De asemenea, utilizarea nu a urmărit realizarea unui folos patrimonial, ci doar informarea publicului.
Totodată, trebuie avut în vedere şi criteriul cantitativ, reţinut şi de instanţa de fond, apreciat ca fiind util de jurisprudenţa română în materie. În speţă, numărul pasajelor reproduse este foarte redus, de 8 rânduri, prin raportare atât la conţinutul expunerii de motive, document de 30 de pagini, precum şi la lucrarea reclamantului care are 1052 pagini.
Având în vedere şi plasarea acestor pasaje în expunerea de motive, care poate fi caracterizată ca fiind o prezentare cu caracter general a C. civ., o definire a scopului acestuia, rezultă în mod implicit că în cauză reproducerea nu a fost făcută în scopul apropierii ideilor sau pasajelor respective, ci doar în scop de informare publică.
Astfel, originalitatea lucrării reclamantului nu poate fi afectată de preluarea unor pasaje, nesemnificative ca număr, în raport de amploarea întregii lucrări, cu atât mai mult cu cât „filozofia” acestui cod, astfel cum a fost prezentată de reclamant, conţine aprecieri cu caracter general, care nu se referă la un act normativ anume, ci la noţiunea de cod în general.
Totodată, nu se poate reţine că această preluare, astfel cum a fost reţinută mai sus, ar putea avea efecte importante din punct de vedere practic, nefiind de natură a aduce atingere normalei exploatări a operei reclamantului.
Nu s-a făcut nici dovada producerii unui prejudiciu reclamantului în cauză prin preluarea unor scurte fragmente din lucrarea sa în cadrul expunerii de motive, document elaborat în cadrul procedurii administrative de adoptare a actului normativ, având în vedere că introducerea acestora în text nu a generat drepturi de autor în patrimoniul unei alte persoane.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.F., criticând-o după cum urmează:
1. Există o contradicţie între considerente şi dispozitiv, deoarece ambele instanţe au recunoscut faptul că textele în discuţie îi aparţin, ceea ce impunea admiterea cel puţin a primului capăt de cerere.
Instanţa îşi motivează decizia, în principal, pe textele de lege cuprinse în art. 33 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 şi art. 5 alin. (3) lit. e) din Directiva 2001/29/CE cu privire la limitarea dreptului de autor prin folosirea textelor în cadrul procedurilor parlamentare, însă acestea prezintă importanţă sub aspectul celorlalte capete de cerere.
2. În ceea ce priveşte textele legale aplicate, instanţa a calificat greşit faptele în raport de exigentele impuse.
Nu sunt incidente dispoziţiile art. 33 lit. a) din Legea nr. 8/1996, nefiind îndeplinite condiţiile pe care le impune acest text legal în ceea ce priveşte utilizarea operei, respectiv ca aceasta să nu contravină bunelor uzanţe, exploatării normale a operei şi să nu îi prejudicieze pe autor (şi pe titularii drepturilor de utilizare).
Referitor la „bunele uzanţe”, este falsă reţinerea instanţei în sensul că scopul preluării pasajelor este de interes public, neurmărindu-se un folos patrimonial, câtă vreme prejudiciul autorului este unul moral, iar un scop non-profit nu este automat privit ca echitabil. Mai mult, pentru elaborarea legilor experţii sunt remuneraţi, iar în cauză sumele au fost foarte mari, fiind un aspect de notorietate.
Comercialitatea sau non-comercialitatea, respectiv obţinerea unui folos patrimonial ori neurmărirea acestuia de către intimaţi, astfel cum menţionează instanţa de apel, nu prezintă interes, câtă vreme este cert că textele îi aparţin, chestiune pe deplin recunoscută de ambele instanţe şi de intimaţi.
Folosirea de către intimată a textelor în speţă contravine bunelor uzanţe, căci nu se poate accepta că vreun legiuitor, vreodată, a considerat ca fiind „conform uzanţelor” să îşi însuşească ceea ce un individ a creat, fără acordul său şi fără a face referire la opera acestuia.
Nici cerinţele referitoare la exploatarea normală a operei şi prejudiciu nu sunt respectate.
Utilizarea textelor incriminate contravine bunei exploatări a operei, căci s-ar putea crea ideea că „filosofia” exprimată în expunerea de motive aparţine autorilor acesteia, iar nu reclamantului, chestiune pe deplin prejudiciabilă, cel puţin din punct de vedere moral.
Prejudiciul său ar putea apărea în ipoteza în care o viitoare operă a unui autor ar putea prelua şi cita textele din speţă din expunerea de motive la noul C. civ. şi nu din lucrarea sa, or acesta este un prejudiciu. Recurentul, în calitate de profesor şi doctor în drept, ar fi lipsit de posibilitatea de a fi citat în diverse lucrări, chestiune ce l-ar prejudicia în mod evident, cunoscută fiind importanţa acestui aspect pentru creşterea profesională.
Textele incriminate ar ieşi oarecum forţat din opera sa şi s-ar regăsi permanent în opera intimatei, lipsindu-l de o concepţie proprie, lucru ce, cu siguranţă, poate fi catalogat ca prejudiciabil. În calitate de profesor şi doctor în drept, recurentul ar fi lipsit de posibilitatea de a fi citat în diverse lucrări, chestiune ce l-ar prejudicia în mod evident, ştiută fiind importanţa acestui aspect pentru creşterea profesională.
Dată fiind şi calificarea expunerii de motive ca fiind încadrabilă în textele art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1396, preluarea unor pasaje din „Cuvântul înainte” la vechiul C. civ., care îi aparţine (preluare chiar parţială, căci nu aceasta are relevanţă, de vreme ce reperul nu este întinderea operei, ci conţinutul ideatic „aportat” în „filosofia” la textele celor două coduri), contravine atât bunelor uzanţe, cât şi bunei exploatări a operei şi, de asemenea, este de natură a-i crea un prejudiciu moral.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
1. Nu este contradicţie între considerente şi dispozitiv în sensul relevat, de natură a atrage incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Prin primul petit reclamantul a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se recunoacă dreptului său de autor, izvorât din publicarea în anul 2007 a lucrării „C. civ., adnotat” la Editura M.O.
Potrivit art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, titularii drepturilor de autor recunoscute şi protejate de lege pot solicita instanţei de judecată recunoaşterea drepturilor lor, constatarea încălcării acestora şi pot pretinde repararea prejudiciului cauzat.
Scopul urmărit de legiuitor este cel al sancţionării persoanei responsabile de încălcarea dreptului titularului, iar pentru realizarea acestuia trebuie verificată, oricum în prealabil, calitatea de titular şi dacă a intervenit o încălcare care trebuie sancţionată.
În acest context, formularea unor capete de cerere în constatare distincte, pe lângă faptul că ar fi inadmisibile din perspectiva art. 111 C. proc. civ., ar fi avut şi un caracter redundant. Constatarea drepturilor de autor şi a încălcării acestora constituie baza soluţionării acţiunii în realizare, respectiv de acoperire a prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor de autor.
2. S-a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor legale incidente, ceea ce face să nu fie fondat nici cel de-al doilea motiv de recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Din Capitolul VI al Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, referitor la limitele exercitării dreptului de autor, s-a reţinut a fi incident în cauză art. 33 alin. (1) lit. a), care prevede că:
„ (1) Sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare :
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică; (...) ”.
Aplicarea acestor dispoziţii legale, corelate cu normele din Directiva nr. 2001/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională, a fost contestată numai sub aspectul inexistenţei condiţiilor generale cuprinse în art. 33 alin. (1), respectiv cele referitoare la utilizarea conform bunele uzanţe, fără a se contraveni exploatării normale a operei şi fără prejudicierea sa.
Această limitare este aplicabilă atât timp cât norma legală care o confirmă este în vigoare şi îşi produce pe deplin efectele, valabilitatea acesteia neputând intra în discuţie în cadrul procesual al litigiului de faţă.
Astfel, contrar apărării reclamantului-recurent referitoare la voinţa legiuitorului, sunt permise anumite utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, cu respectarea unor cerinţe, în parte contestate prin recurs.
Cum în mod corect s-a reţinut în cauză, reglementarea limitării în discuţie a fost impusă de necesitatea protejării unor interese generale, de ordin public, cum este cel privind informarea publicului cu privire la importanţa şi relevanţa intervenţiei legislative în materia C. civ.
Dat fiind acest considerent, nu este necesar să se aprecieze relevanţa folosului patrimonial. Acesta este exclus, date fiind iniţiativa şi justificarea întocmirii lucrării în care se regăseşte preluarea reclamată, pentru a cărei redactare a fost necesară cooptarea unor specialişti în domeniu.
În ceea ce priveşte criteriul cantitativ de apreciere a preluării, norma legală incidentă nu face referire la scurte citate sau extrase din opera originală, aşa cum se procedează pentru alte situaţii permise în cadrul aceluiaşi art. 33 din lege, însă acesta a fost avut în vedere de instanţe în analiza cerinţei referitoare la utilizarea operei conform bunelor uzanţe. Prin cererea de recurs i s-a subliniat numai irelevanţa, fără a se prezenta şi argumentele, aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Din perspectiva aceleiaşi cerinţe a fost analizat şi caracterul pasajului preluat în ansamblul lucrării originale, reţinându-se că acesta nu este unul esenţial, conţinând aprecieri cu caracter general.
Concluzia instanţei este confirmată în analiza prezentului recurs, înlăturând încălcarea legii reclamată.
Critica în sensul că s-ar putea crede că textul în cauză ar aparţine noii lucrări, fiind astfel citat, iar nu reclamantului care nu ar fi citat, este înlăturată de norma legală incidentă, fiind permis de legiuitor ca în anumite situaţii, printre care şi cea în speţă, să fie utilizate opere aduse anterior la cunoştinţă publică, fără consimţământul autorului, fără plata unei remuneraţii şi fără indicarea sursei/numelui autorului.
Potrivit art. 33 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, î n toate cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), lit. c), lit. e), lit. f), lit. i) şi la alin. (2), deci mai puţin lit. a) din primul alin. (aplicabilă în speţă), trebuie să se menţioneze sursa şi numele autorului, cu excepţia cazului în care acest lucru se dovedeşte a fi imposibil, iar în cazul operelor de artă plastică, fotografică sau de arhitectură trebuie să se menţioneze şi locul unde se găseşte originalul.
Ieşirea „forţată” din opera reclamantului şi regăsirea permanentă în lucrarea incriminată a textelor în cauză, astfel subliniate şi catalogate ca prejudiciabile de către reclamantul-recurent, nu pot fi acceptate în acest sens în analiza în discuţie, dată fiind norma legală incidentă.
În considerarea acestor argumente, care susţin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.F. împotriva deciziei nr. 108A din data de 30 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 886/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 890/2014. Civil. Brevete de invenţii. Recurs → |
|---|
