ICCJ. Decizia nr. 91/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 91 /2014
Dosar nr. 6004/2/2012
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, sub nr. 21771/299 din 20 noiembrie 2007, reclamanţii P.M., M.I., M.G., M.G.A., M.A. şi M.D. au chemat în judecată pe pârâţii B.I., B.M.M. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că pârâtul Municipiul Bucureşti a preluat fără titlu valabil, prin fraudă la lege, imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, compus din teren în suprafaţă de 300 mp şi construcţia edificată pe acest teren cu subsol, parter, două etaje şi dependinţe.
Au solicitat, de asemenea, să se constate calitatea reclamanţilor de proprietari ai imobilului şi, procedând la compararea titlurilor acestora cu titlul succesorilor cu titlu particular ai Statului, să se dispună obligarea pârâţilor B. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul imobilului, compus din 3 camere, hol, vestibul, bucătărie, 2 oficii, baie, debara, balcon, boxă, precum şi cota indiviză de 18,18% din părţile şi dependinţele comune ale imobilului, precum şi terenul situat sub construcţie, în suprafaţă de 28,18 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 6467 din 15 mai 2008 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti în Dosarul nr. 21771/299/2007, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, apreciindu-se că, faţă de concluziile raportului de expertiză, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., considerente pentru care competenţa în cauză revine Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Cauza a fost înregistrată la data de 25 iunie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 24798/3/2008.
Pârâţii au depus întâmpinare invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ. şi în considerarea deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, totodată, strâns legat de fondul cauzei, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 377 din 16 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanţii P.M., M.I., M.G., M.G.A., M.A. şi M.D.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.
Prin decizia civilă nr. 75A din 11 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-au admis apelurile formulate de către apelanţii-reclamanţi; s-a desfiinţat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin această decizie instanţa de apel a tranşat chestiunea inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, în sensul că soluţia este echivalentă cu limitarea accesului reclamanţilor la acţiunea în justiţie şi că se impune analiza fondului cauzei în privinţa aspectelor relative la caracterul nelegal al preluării de către stat a imobilului din litigiu, precum şi cele referitoare la stabilirea preferabilităţii unuia sau altuia dintre titlurile a căror comparaţie se solicită prin raportare, atât la legea naţională cât şi la reglementările din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi din art. 1 din Primul Protocol Adiţional la această Convenţie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii B.I. şi B.M.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 73 din 2 februarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţi.
Cauza a fost înregistrată la data de 16 martie 2011, în rejudecare, în fond, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 24798/3/2006*.
Prin sentinţa civilă nr. 2225 din 13 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor având în vedere următoarele considerente:
Imobilul din litigiu situat în Bucureşti, sector 1 a aparţinut autorilor reclamanţilor M.C. şi M.A., iar potrivit Decretului nr. 92/1950 a fost naţionalizat figurând în anaxa la decret.
Potrivit Legii nr. 112/1995 imobilul a fost înstrăinat pârâţilor B.I. şi B.M.M. în baza contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996.
Reclamanţii, aşa cum au precizat constant, au învestit instanţa cu o acţiune în revendicare prin compararea titlului de proprietate al acestora, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat din 21 ianuarie 1946 şi transcris cu titlul de proprietate al pârâţilor reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996.
Procedând la analizarea celor două titluri de proprietate exhibate de către părţi, Tribunalul a reţinut, cu privire la criteriile de comparare, că nu sunt stabilite expres nici de art. 480 C. civ., care constituie temeiul de drept general al acţiunii în revendicare imobiliară şi nici de actele normative speciale ce stabilesc regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Aceste criterii au fost propuse şi dezvoltate în doctrină şi jurisprudenţă. Conform art. 1169 C. civ., reclamanţilor le revine sarcina probei că autorul lor avea un drept preferabil, iar dacă această probă nu este făcută şi nu se poate stabili un motiv de preferinţă a titlului de proprietate invocat de reclamanţi, în raport cu titlul invocat de pârâţi, acţiunea în revendicare va fi soluţionată în favoarea pârâţilor.
Cu privire la titlul de proprietate al reclamanţilor, instanţa reţine că este mai vechi decât cel al pârâţilor şi provine de la o persoană care a avut la rândul său calitatea de proprietar. Titlul de proprietate al pârâţilor provine de la un subiect de drept (municipiul Bucureşti) în patrimoniul căruia imobilul litigios a intrat, fără titlu valabil, în baza dispoziţiilor neconstituţionale ale Decretului nr. 92/1950 de la chiar autorii reclamanţilor. Cu toate acestea, având în vedere situaţia juridică particulară a imobilului litigios, respectiv, faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, Tribunalul a apreciat că titlul de proprietate al reclamanţilor nu este preferabil celui invocat de pârâţi.
Astfel, valabilitatea titlului de proprietate al pârâţilor nu mai poate fi contestată, acesta bucurându-se de o prezumţie absolută de validitate, având în vedere că imobilul litigios face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, iar conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancţiunii de drept civil a nulităţii, s-a prescris, ca urmare a neexercitării lui în termenul special de un an. Conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptăţite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale. Prin această normă juridică, deşi este recunoscută existenţa dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptăţite la beneficiul măsurilor reparatorii, calea obţinerii unei reparaţii în natură, imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terţ.
Prin această dispoziţie legală, având în vedere necesitatea asigurării stabilităţii circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, şi se instituie indirect, un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare.
În favoarea pârâţilor operează principiul validităţii aparenţei în drept, error communis facit jus, dreptul său de proprietate fiind preferabil oricărui alt drept de aceeaşi natură anterior, ce poartă asupra aceluiaşi obiect.
Pârâţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, sector 1, cu titlu oneros, iar la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 au fost de bună-credinţă, în sensul că au cunoscut că imobilul se află în patrimoniul statului. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care constituie titlul de proprietate al pârâţilor exista o eroare comună şi invincibilă, cu privire la dreptul statului de a înstrăina locuinţele intrate în patrimoniul său în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Astfel, la data la care pârâţii au cumpărat locuinţa, reclamanţii nu solicitaseră în justiţie constatarea nevalabilităţii titlului statului, iar titlul statului asupra imobilului era prezumat valabil
În consecinţă, nu a existat nici o raţiune la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 pentru care apartamentul să fi fost considerat ca neintrând în obiectul de reglementare al art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, astfel cum a fost acesta interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1995.
De asemenea, faptul că reclamanţii au formulat o cerere în baza Legii nr. 112/1995 prin care au solicitat să se constate că sunt moştenitorii autorilor lor, nu duce automat la concluzia încheierii nelegale a contractului de vânzare-cumpărare, faţă de dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 112/1995. Astfel, dispoziţiile legii prevedeau redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care foştii proprietari locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condiţiile art. 12 din lege. Ori, în cauză, aşa cum sunt şi referatele aferente întocmite pe acest contract, reclamantele nu se aflau în situaţia dobândirii în proprietate a acestui apartament.
În aceste condiţii, Tribunalul a mai arătat că solicitarea reclamanţilor, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie şi având în vedere, desigur, şi Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, potrivit prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dar şi jurisprudenţa recentă a C.E.D.O., cu referire expresă la cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României .
Tribunalul a menţionat că, potrivit principiului general de drept, specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu amendamentul, că instanţa sesizată cu soluţionarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun, este ţinută să verifice, dacă această din urmă lege specială este în concordanţă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în caz contrar fiind prioritară, urmând a examina dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate.
După cum se menţionează în decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun”, însă, tribunalul a constatat că, urmare a schimbării jurisprudenţei C.E.D.O. (cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României), nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un „bun”, respectiv, un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuţie existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către un stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României ). Dacă în jurisprudenţa anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi şi că hotărârile judecătoreşti prin care se constată nelegalitatea naţionalizării reprezenta o recunoaştere explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiul drept, în cursul anului 2010, şi-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaşte, în favoarea fostului proprietar, un drept de proprietate vechi, referindu-se la existenţa unui nou drept ce se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre, situaţie, în raport de care, nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv Legea nr. 10/2001 .
Drept urmare, aprecierea că în patrimoniul fostului proprietar se naşte un nou drept, C.E.D.O. a statornicit că acesta nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă şi dacă a urmat calea deschisă de legislaţia internă, respectiv Legea nr. 10/2001. De asemenea, instanţa europeană a considerat că, prin constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului, se naşte un interes patrimonial, care intră sub protecţia art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi care naşte un drept de indemnizaţie, iar nu unul la restituirea efectivă a bunului în natură.
Aşa fiind, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, s-a reţinut că aceştia au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Astfel, aceştia susţin că a fost formulată notificare în baza Legii nr. 10/2001, dar aceasta nu a fost soluţionată.
În privinţa pârâţilor, tribunalul a constatat că deţin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 pârâţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1.
Raportând aspectele rezultate din jurisprudenţa C.E.D.O. la situaţia de fapt dedusă judecăţii, tribunalul a apreciat că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a bunului imobil, ci doar la acordarea de despăgubiri, în condiţiile în care, imobilul a fost preluat în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950, restituire în natură care nici nu este posibilă, faţă de faptul că titlul pârâţilor, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat, iar valabilitatea sa nu mai poate fi pusă în discuţie la acest moment.
Prin decizia civilă nr. 117A din 22 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanţii P.M., M.I., M.G., M.G.A. prin moştenitor I.R., M.A. şi M.D. împotriva sentinţei civile nr. 2225 din 13 decembrie 2011 pronunţată în Dosarul cu nr. 24798/3/2008* de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B.I. şi B.M.M. şi Municipiul Bucureşti prin primar general.
Din examinarea soluţiei apelate rezultă cu evidenţă faptul că în procedura comparării titlurilor, instanţa a pornit de la conceptul de „bun” consacrat de jurisprudenţa naţională şi de convenţie, fiind respectate dispoziţiile art. 20 din Constituţia României. Motivarea soluţiei nu este una de ordin general, ci reprezintă analiza concretă a situaţiei de fapt a speţei, prin raportare la titlurile exhibate de litiganţi şi la temeiul juridic al acţiunii.
Pornind de la coordonatele de esenţă ale cazului: invocarea de către reclamanţi a valabilităţii titlului autorului lor, de la împrejurarea că reclamanţii au uzat de procedura specială, de la faptul că titlul intimaţilor pârâţi nu a fost contestat pe calea prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001, şi nu în ultimul rând, de la decizia de îndrumare prin care cauza a fost trimisă spre soluţionare, în mod corect, prima instanţă a soluţionat fondul cauzei.
Curtea a reţinut că, potrivit deciziei nr. XXXIII/2008 pronunţată în interesul legii în şedinţa din 9 iunie 2008, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apare conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Înalta Curte a mai reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Dând valenţă deciziei nr. 33/2009 în interesul legii, Curtea a constatat că în analiza titlului exhibat de către reclamanţi, aceştia nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, susţinerile apelanţilor reclamanţi, în sensul că, fiind o preluare abuzivă, dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorilor lor, neputând fi validate, sub acest aspect, Curtea confirmând soluţia primei instanţe. Aceasta a surprins judicios faptul că, în cauza Atanasiu c. României, C.E.D.O. a definit, pe de o parte, noţiunea de bun care se bucură de ocrotirea art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, dar şi consecinţele juridice pe care le produce constatarea caracterului abuziv al preluării de către stat a bunului din litigiu, conotaţie distinctă de cea pe care a primit-o această împrejurare în Cauza Faimblat c. României.
În jurisprudenţa actuală a instanţei de contencios european, C.E.D.O., s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin; cauza Porţeanu; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii, hotărârea din 19 ianuarie 2010, pentru a da un exemplu recent).
Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoaşterea preluării fără titlu a imobilului de către stat este suficientă pentru existenţa unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1, Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamanţilor, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei, premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Într-adevăr, în cauza pilot (hotărârea din 12 octombrie 2010), s-a arătat că „în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în vederea restituirii”.
Aşa fiind, prin raportare la considerentele mai sus expuse, nu se poate admite susţinerea în sensul că dreptul de proprietate al autorului apelanţilor nu a ieşit niciodată din patrimoniul acestuia, aşa cum afirmă reclamanţii.
Apelanţii reclamanţi au susţinut că sunt beneficiarii art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie. Însă, pentru a beneficia de protecţia oferită de această normă convenţională, reclamanţii trebuie să aibă un bun, fie sub forma unui bun actual, fie sub forma unei speranţe legitime.
Aşa cum s-a arătat, conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, intrată în puterea lucrului judecat, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
Astfel, în cauza Atanasiu contra României, Curtea a observat că nicio jurisdicţie sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios. Hotărârile judecătoreşti invocate de reclamante, deşi constatau că naţionalizarea bunului imobil în ansamblu fusese ilegală, nu constituiau un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. În consecinţă, Curtea a apreciat că apartamentul litigios nu constituia „un bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele să se poată prevala. Totuşi, deşi constatarea judecătorească în sensul că naţionalizarea imobilului fusese abuzivă nu antrenează în mod automat un drept la restituirea bunului, ci generează un drept la indemnizare dat fiind că, prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, se constată că erau întrunite condiţiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv naţionalizarea ilegală a bunului şi proba calităţii de moştenitor al proprietarului iniţial.
Speranţa legitimă, în schimb, presupune ca o creanţă să poată fi considerată ca având valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
Or, la momentul sesizării instanţei de judecată, reclamanţii nu deţineau un bun actual, având în vedere că aceştia nu sunt în posesia unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, intrată în puterea lucrului judecat, care să le recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
Ei au declanşat procedura administrativă prin care vor beneficia de măsuri reparatorii, pentru bunul preluat de stat, procedura administrativă astfel declanşată fiind supusă controlului judecătoresc şi, astfel, îşi găseşte aplicarea principiul electa una via non datur recursus ad alteram.
În cazul de faţă, apelanţii nu se pot prevala nici de o speranţă legitimă, deoarece nu au nici măcar o „creanţă de restituire”, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., pe care ar putea-o invoca pe calea acţiunii în revendicare.
Cât timp dreptul invocat face obiectul unei proceduri judiciare interne, el nu constituie obiectul unui „bun existent”, iar reclamanţii nu sunt titularii unei creanţe „suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă”, astfel încât nu se pot prevala de existenţa unui bun în sensul art. 1.
Prin urmare, la momentul sesizării instanţei de judecată, reclamanţii nu deţin o creanţă considerată ca fiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Convenţia şi C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
În acest sens, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Însă, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică. Curtea a constatat, însă, că în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Ca urmare, Curtea a constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile speciale ale acestor acte normative.
În sprijinul celor arătate vine şi prima hotărâre pilot a C.E.D.O. invocată mai sus. Or, raportat la această hotărâre trebuie reţinut că, prin aceasta, C.E.D.O. a statuat că România trebuie să ia măsuri generale pentru a asigura o protecţie efectivă a drepturilor garantate prin prevederile Convenţiei şi a îngheţat examinarea tuturor cauzelor similare pentru o perioadă de 18 luni, recomandându-se tratarea în legislaţia naţională cu cea mai mare prioritate a simplificării şi eficientizării procedurilor în domeniu şi în practica administrativă, cu scopul de a crea un echilibru ţinând cont de interesele tuturor părţilor implicate.
S-a mai statuat în hotărârea pilot că autorităţile române ar putea stabili măsuri pentru eşalonarea pe o perioadă mai îndelungată a plăţilor datorate cu titlu de despăgubiri şi, că ţinând cont de impactul acestor măsuri asupra întregii ţări, autorităţile române vor avea libera atingere a modalităţilor de compensare şi reparare a legislaţiei în domeniul proprietăţii.
În maniera dezlegată de instanţa de contencios european s-a tranşat şi chestiunea ingerinţei statului în privinţa exerciţiului dreptului de proprietate privată al reclamanţilor, în sensul că, neputând invoca, în sprijinul lor o hotărâre definitivă şi executorie, prin care să se fi constatat preluarea abuzivă şi nici existenţa vreunei speranţe legitime, în accepţiunea mai sus dezvoltată, aceştia nu au un bun care să facă obiectul protecţiei efective garantată prin art. 1 din Primul protocol; pe cale de consecinţă, în mod judicios nu s-a mai analizat de către Tribunal nici proporţionalitatea intereselor aflate în conflict şi nici ingerinţa în dreptul de proprietate invocat de apelanţi.
Aceste aspecte au fost avute în vedere de instanţa de fond, când, din perspectiva mai sus explicată, a statuat că cei care se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei sunt tocmai intimaţii pârâţi; dând eficienţă deciziei pronunţată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond a stabilit că titlul intimaţilor este preferabil, întrucât contractul de vânzare-cumpărare îşi produce efectele cât timp reclamanţii nu au invocat nulitatea acestuia, în condiţiile reglementate prin dispoziţia art. 45 din Legea nr. 10/2001 pentru motivele susţinute pe calea prezentei acţiuni şi paralizate de principiul bunei credinţe şi la securităţii raporturilor juridice civile.
În concret, chestiunile supuse analizei în apel, relative la buna credinţă a cumpărătorilor (cu trimitere la existenţa unei notificări la momentul înstrăinării), la efectele pe care le produce aceasta în cadrul convenţiei pe care intimaţii au încheiat-o cu statul român (apreciat ca un non dominus de către apelanţi), la incidenţa principiului error communis facit jus, sunt aspecte care puteau fi valorificate pe calea reglementată expres prin dispoziţia art. 45 din Legea nr. 10/2001; în aceste condiţii, Curtea a apreciat că şi aceste susţineri sunt nefondate prin raportare la obiectul prezentei cauze.
Având în vedere argumentele de mai sus, surprinse şi de instanţa de fond, Curtea a apreciat neîntemeiate şi criticile care privesc aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 1/2009. Intimaţii pârâţi puteau fi beneficiarii acestora, în sensul că puteau obţine o reparaţie integrală a pierderii bunului prin obligarea statului la restituirea preţului de piaţă a imobilului stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare doar în contextul în care contractul acestora era considerat nevalabil însă, această împrejurare, excede cadrului procesual, aşa cum rezultă din cele ce preced, în plus, în virtutea aceloraşi argumente, Curtea a aratat că şi apelanţi reclamanţi sunt beneficiarii unor prevederi speciale în virtutea cărora se asigură despăgubiri pentru bunurile preluate abuziv în perioada regimului comunist.
Împotriva deciziei Curţii de apel au declarat recurs reclamanţii.
1. Reclamanţii P.M., M.I. şi M.G. critică, în esenţă, opinia instanţei de apel, exprimată în sensul că aceştia nu justifică un „bun” potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi niciun interes legitim pentru a beneficia de protecţia oferită de norma convenţională.
În motivarea acestui punct de vedere, instanţa de apel a reţinut şi interpretat greşit hotărârea pronunţată în cauza pilot Maria Atanasiu împotriva României, decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi alte hotărâri pronunţate de C.E.D.O. împotriva României.
Hotărârea astfel pronunţată, şi care face obiectul recursului de faţă, este nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv, instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea în cauză.
2. În recursul declarat de reclamanţii M.A. şi M.D. critica esenţială vizează greşita interpretare de către Curtea de apel a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a hotărârilor C.E.D.O. invocate în dezlegarea problemei de a determina în ce măsură reclamanţii mai beneficiau sau nu de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană.
Hotărârea pronunţată de instanţa de apel în aceste condiţii este lipsită de temei legal şi a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând recursurile prin prisma criticilor comune formulate de recurenţii reclamanţi, Înalta Curte a constatat că nu sunt fondate, urmând să le respingă pentru considerentele ce succed:
Instanţa de control judiciar constată că aspectele sesizate prin ambele recursuri vizează, în esenţă, aceleaşi chestiuni de nelegalitate a hotărârii atacate, ce se circumscriu sferei de aplicabilitate a motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza, când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Înalta Curte constată, însă, că nu este incident acest motiv de recurs, deoarece s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită în speţă, urmând a confirma soluţiile pronunţate de instanţele anterioare, cu consecinţa respingerii recursurilor, ca nefondate.
Astfel, în privinţa obiectului supus judecăţii în cauza de faţă, se constată că instanţele anterioare s-au socotit legal investite cu acţiunea înregistrată la data de 20 noiembrie 2007, prin care reclamanţii P.M., M.I., M.G., M.G.A., M.A. şi M.D. au chemat în judecată pe pârâţii B.I., B.M.M. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând să se constate că pârâtul Municipiul Bucureşti a preluat fără titlu valabil imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, compus din teren în suprafaţă de 300 mp şi construcţia edificată pe acest teren cu subsol, parter, două etaje şi dependinţe; să se constate calitatea reclamanţilor de proprietari ai imobilului şi, procedând la compararea titlurilor acestora cu titlul succesorilor cu titlu particular ai statului, să se dispună obligarea pârâţilor B. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul imobilului, compus din 3 camere, hol, vestibul, bucătărie, 2 oficii, baie, debara, balcon, boxă, precum şi cota indiviză de 18,18% din părţile şi dependinţele comune, precum şi terenul situat sub construcţie în suprafaţă de 28,18 mp.
Criticile formulate de reclamanţi prin motivele de recurs vizează, în concret, modalitatea în care, soluţionând pe fond acţiunea în revendicare, instanţele de judecată au dat eficienţă juridică titlului intimaţilor pârâţi, persoane fizice, prin raportare la Legea nr. 10/2001, faţă de dreptul comun în materie, reprezentat de art. 480-art. 481 C. civ. şi faţă de reglementările internaţionale care au prioritate în raport cu dreptul intern.
Jurisprudenţa C.E.D.O., la care se raportează, exclusiv, recurenţii reclamanţi prin motivele de recurs, este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei speţe în parte, iar în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a afirmat în mod ritos, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea acestora de proprietari, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
Cum, în mod evident, în speţă, recurenţii reclamanţi nu au dovedit că au o hotărâre anterioară care să le confirme dreptul de proprietate, aceştia nu au un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi, prin urmare, ei nu se pot bucura de protecţia oferită de norma europeană.
În speţă, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiţie, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană, în mod corect a fost analizată şi prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie de la dreptul comun sub anumite aspecte (şi în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict), reprezentat de art. 480 C. civ., instanţa fiind ţinută de obiectul acţiunii şi cauza acesteia, situaţia de fapt calificată juridic, iar nu de textul de lege indicat de către parte.
De altfel, în cauză, recurenţii reclamanţi au înţeles să urmeze procedura legii speciale de reparaţie în privinţa imobilului în litigiu, Legea nr. 10/2001, procedură care nu a fost finalizată însă.
Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziţii de drept material care reglementează raporturile dintre fostul şi actualul proprietar, în situaţia în care imobilul pentru care s-a formulat notificare a fost înstrăinat de către stat chiriaşilor în temeiul Legii nr. 112/1995, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres reglementate [art. 18 lit. c) şi art. 29].
Din acest punct de vedere, în mod corect s-a statuat prin hotărârea atacată, că instanţele de judecată nu pot face abstracţie de aceste dispoziţii legale speciale, care trebuie corelate cu dispoziţiile de drept comun din vechiul C. civ.
Mai mult, aplicabilitatea dispoziţiilor legii speciale se impune şi în raport cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
În analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părţilor, se au în vedere criteriile de preferinţă instituite de legea specială de reparaţie (Legea nr. 10/2001). Sub acest aspect se reţine că dispoziţiile art. 480 C. civ., temeiul de drept general al acţiunii în revendicare imobiliară, nu stabilesc expres criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigante, acestea fiind dezvoltate de doctrină şi jurisprudenţă.
Având în vedere situaţia juridică particulară a imobilului revendicat pe calea dreptului comun în cauza de faţă, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada martie 1945-decembrie 1989, Înalta Curte apreciază că titlul de proprietate al intimaţilor pârâţi este preferabil celui deţinut de către recurenţii reclamanţi, întrucât dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi de practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art. 480 C. civ.
Conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent în beneficiul persoanelor îndreptăţite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale (recurenţii reclamanţi nu au formulat cerere de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995).
Înalta Curte constată că prin aceste dispoziţii legale, pentru asigurarea stabilităţii circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil şi se instituie indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil în soluţionarea acţiunii în revendicare.
Susţinerile recurenţilor reclamanţi privind preferabilitatea titlului lor ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 480 C. civ., în urma comparării titlurilor, nu pot fi primite, întrucât pe această cale se urmăreşte valorificarea drepturilor acestora eludând dispoziţiile imperative ale Legii nr. 10/2001 cu privire la procedura de restituire, modalitatea de restituire în natură sau prin echivalent şi condiţiile restituirii în natură.
Această soluţie se impune în cazul tuturor imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condiţiile în care are loc restituirea în natură şi, în subsidiar, prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989, condiţii care sunt diferite de cele ale acţiunii clasice în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Obiectul de reglementare a Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială de reparaţie faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, iar în raportul dintre o normă specială şi una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate conform principiului de drept specialia generalibus derogant.
Totodată, prin decizia nr. 33/2008, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, în materia acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite a decis că, „concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
Convenţia Europeană nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
Aprecierea recurenţilor reclamanţi că dreptul lor de proprietate există şi solicitarea ca titlul acestora să fie comparat cu cel al pârâţilor nu sunt suficiente pentru a reţine existenta unui „bun actual” în sensul convenţiei. Noţiunea autonomă de „bun”, care circumscrie domeniul de aplicare al art. nr. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, presupune ca reclamanţii să aibă cel puţin o „speranţă legitimă” cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, în cauza de faţă, având în vedere inexistenţa unei hotărâri anterioare de recunoaştere a dreptului de proprietate al fostului proprietar, reclamanţii nu au nici măcar o asemenea speranţă.
De altfel, în jurisprudenţa sa constantă, în cauzele împotriva României, în situaţii similare, C.E.D.O. a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauza Poenaru contra României).
În circumstanţele speţei pendente, nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului pentru că titlul de proprietate al intimaţilor pârâţi, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat valabil, în condiţiile Legii nr. 112/1995, nu poate fi anulat, iar bunul imobil se află în posesia acestora.
Sub acest aspect, doctrina juridică de specialitate a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul celui care revendică, pe de o parte, iar pe de altă parte, legea specială aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii permite păstrarea bunului în patrimoniul actualului proprietar.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, instanţele anterioare au făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt stabilită în speţă, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţi în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii M.A. şi M.D., precum şi de reclamanţii P.M., M.I. şi M.G. împotriva deciziei civile nr. 117A din 22 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 905/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 919/2014. Civil → |
|---|
