ICCJ. Decizia nr. 100/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 100/2015
Dosar nr. 20353/245/2014
Şedinţa din Camera de Consiliu de la 16 ianuarie 2015
Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la data de 20.02.2014, reclamanta SC A.L.V.R. SRL a chemat în judecată pe pârâţii D.G. şi P.V., solicitând, în procedura specială a cererilor de valoare redusă, obligarea în solidar a acestora la plata sumei de 1.196,92 lei, reprezentând chiria restantă şi a penalităţilor de întârziere aferente, conform contractului de închiriere încheiat de părţi.
Pârâta P.V. a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, arătând că, în cauză, competenţa de soluţionare aparţine Judecătoriei laşi.
Prin Sentinţa civilă nr. 619 din 06 mai 2014, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei laşi.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 (în continuare, N.C.P.C.) „Părţile pot conveni în scris (...) ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă. ”
Or, în speţă, prin contractul de închiriere, părţile au stabilit că litigiile de orice natură, izvorâte din contract, vor fi soluţionate de instanţele judecătoreşti de la locul executării obligaţiei de plată, respectiv municipiul laşi.
Prin sentinţa civilă nr. 10386 din 24 septembrie 2014, Judecătoria laşi, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria laşi a reţinut că părţile au încheiat un contract de închiriere, prin care reclamanta, în calitate de locator, asigura pârâtului D.G., în calitate de locatar, folosinţa unui echipament medical denumit concentrator de oxigen, în schimbul plăţii unei chirii, pârâta P.V. semnând contractul în calitate de fidejusor.
A mai reţinut judecătoria că, raportat la definiţia dată de punctele 1 şi 13 din Anexa la Legea nr. 296/2004 noţiunilor de operator economic şi consumator, asigurarea folosinţei concentratorului de oxigen reprezintă un serviciu pe care operatorul economic SC A.L.V.R. SRL s-a obligat să îl presteze consumatorului D.G.
În acest context, Judecătoria laşi a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 121 N.C.P.C., conform cărora cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la domiciliul consumatorului.
În ce priveşte clauza atributivă de competenţă, judecătoria a reţinut că acesteia nu i se poate da eficienţă, întrucât, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) N.C.P.C., în litigiile în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice convenţie contrară fiind considerată nescrisă. Or, în speţă, părţile nu au încheiat o convenţie de alegere a instanţei competente ulterior naşterii dreptului la despăgubire, ci anterior.
Prin urmare, Judecătoria laşi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 135 N.C.P.C., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa soluţionării acestei cereri în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, pentru următoarele considerente:
Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.
În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.
Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 N.C.P.C. conform căruia „cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."
Prin urmare, regula înscrisă în art. 107 N.C.P.C. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere teritorial.
Înalta Curte constată că, în speţă, instanţa a fost învestită să se pronunţe asupra cererii reclamantei privind obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.196,92 lei, reprezentând chiria restantă şi a penalităţilor de întârziere aferente, conform contractului de închiriere încheiat de părţi, prin care reclamanta, în calitate de locator asigura pârâtului D.G., în calitate de locatar, folosinţa unui echipament medical denumit concentrator de oxigen, în schimbul plăţii unei chirii.
Totodată, constată că, aşa cum corect a reţinut şi Judecătoria laşi, raportat la definiţia dată de punctele 1 şi 13 din Anexa la Legea nr. 296/2004 noţiunilor de operator economic şi consumator, asigurarea folosinţei concentratorului de oxigen reprezintă un serviciu pe care operatorul economic SC A.L.V.R. SRL s-a obligat să îl presteze consumatorului D.G., fapt ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 121 N.C.P.C., potrivit cărora „cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului (...)”.
Conform art. 126 alin. (2) N.C.P.C., aplicabil potrivit normei de trimitere conţinută în partea finală a art. 121 din acelaşi Cod, „în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă."
Cum, în speţă, clauza atributivă de competenţă a fost înserată în contractul de închiriere încheiat de părţi, anterior naşterii dreptului la despăgubiri şi nici nu s-a făcut dovada încheierii unei convenţii de alegere a instanţei competente ulterior naşterii respectivului drept, justificat a reţinut Judecătoria laşi că nu se poate da eficienţă acestei clauze.
În acest context, Înalta Curte constată că Judecătoria laşi a apreciat în mod corect situaţia de fapt şi de drept, reţinând că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile ari. 121 N.C.P.C. şi, cum domiciliul pârâţilor se află în Râmnicu Vâlcea, competenţa soluţionării cauzei aparţine Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
Fată de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) N.C.P.C., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 909/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 715/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
