ICCJ. Decizia nr. 1114/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1114/2015
Dosar nr. 24994/3/2009
Şedinţa publică din 24 aprilie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 11 iunie 2009 sub nr. 24994/3/2009, reclamanţii C.G. şi C.G. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. S.A., în condiţiile art. 21 şi următoarele din Legea nr. 33/1994, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună următoarele:
1. Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru suprafaţa de teren de 602 mp, situat în extravilanul sat. Manolache, com. Glina, Jud.Ilfov, făcând parte din tarlaua, întabulat în C.F. a com. Glina.
2. Stabilirea termenului de plata a acestor despăgubiri, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în prezenta cauză, dată de la care pârâta să fie obligată la plata acestor despăgubiri.
3. plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Prin încheierea de şedinţă din data de 14 octombrie 2010, (interlocutorie) Tribunalul a respins ca neîntemeiate excepţia de netimbrare a cererii, excepţia necompetenţei materiale şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii - fila 128 vol. I dosar.
Prin încheierea de şedinţă din data de 25 noiembrie 2010, Tribunalul a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.N.A.D.N.R.
Prin sentinţa civilă nr. 933 din 10 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R., a admis cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanţii C.G. şi C.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. şi a stabilit cuantumul despăgubirilor datorate pentru imobilul teren expropriat, proprietatea reclamanţilor, situat în com. Glina, extravilan sat Manolache, în suprafaţă de 602 mp, înscris în C.F. Glina, la suma de 24.646 euro, echivalent în lei la data expertizei de 107.900 lei. Totodată, a fost obligat pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. să achite reclamanţilor suma de 24.646 euro, în echivalent în lei la data expertizei de 107.900 lei, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei, precum şi să achite reclamanţilor suma de 4.900 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii expertize.
Cu privire la fondul cauzei, Tribunalul reţine în primul rând concluziile raportului de expertiză topografică efectuată în cauză care au fost în sensul că terenul în litigiu (proprietatea reclamanţilor potrivit contractului de vânzare cumpărare autentic din 05 februarie 2009 - fila 7 dosar) în suprafaţă de 602 mp înscris în C.F. com. Glina, sat Manolache, este în întregime afectat de Autostrada A2 prin părţile ei componente şi anume parte carosabilă, taluz, şanţ drenaj, zonă de protecţie.
Aşadar, faţă de aceste concluzii ale expertului topograf, Tribunalul reţine că imobilul teren al reclamanţilor a fost afectat de lucrările de utilitate publică pentru construcţia autostrăzii A2, operând o expropriere faptică a acestuia, fără plata despăgubirilor în favoarea proprietarilor expropriaţi, cu nerespectarea aşadar a prevederilor legale cuprinse în art. 4, 5 din Legea nr. 198/2004. Or, din această perspectivă, cererea reclamanţilor de stabilire a despăgubirilor la care sunt îndreptăţiri este găsită de Tribunal ca întemeiată.
Au fost avute în vedere disp. art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi s-a constatat ca raportul de expertiză efectuat în cauză, inclusiv prin răspunsul la obiecţiunile încuviinţate, a avut în vedere astfel de contracte de vânzare cumpărare pentru imobile similare, contracte depuse la dosarul cauzei. De altfel, această ultimă valoare stabilită de experţi a fost cea mai mică calculată pentru acest teren, valorile stabilite iniţial (înaintea obiecţiunilor încuviinţate de instanţă) fiind de 136.700 lei şi 200.300 lei.
În baza art. 28 alin. (4) şi art. 30 din Legea nr. 33/1994, Tribunalul a obligat pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. să achite reclamanţilor suma de 24.646 euro, în echivalent în lei la data expertizei de 107.900 lei, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâtului, Tribunalul a obligat pe pârât să achite reclamanţilor suma de 4.900 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii expertize.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat prezentul apel, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin SC C.N.A.D.N.R. SA, dezvoltând următoarele critici:
Se reiterează excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a lipsei calităţii procesuale pasive şi a puterii de lucru judecat.
Deşi instanţa de judecată a stabilit că lucrarea de expertiză trebuie realizată în deplin acord cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului ele expertiză" şi în pofida faptului că pârâtul a depus la dosarul cauzei contracte autentice de vânzare-cumpărare care răspund rigorii textului legal menţionat anterior, înscrisuri care le-au fost comunicate de către primăria Glina, în final instanța a ales să dea preferință raportului de expertiză întocmit cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/ 1994.
În primul rând, se învederează faptul că instanţa de fond nu a avut în vedere concluziile raportului de expertiză topografică realizat de expertul N.S., potrivit cărora suprafaţa reală afectată din proprietatea reclamanţilor este de doar 374 mp. Astfel prin răspunsul la obiecţiuni depus pentru termenul din data de 27 octombrie 201 1, expertul a comunicat primei instanţe: „în schiţa Anexa l este identificată zona de protecţie a Autostrăzii A2. Aceasta este definită de conturul 2-3-7-6-5, şi este în suprafaţă de 228 mp".
Concluzionând, instanţa de fond a înţeles să acorde despăgubiri pentru întregul teren de 602 mp cu toate că a recunoscut că această suprafaţă cuprinde şi zona de protecţie (228 mp ce rămân în proprietatea părţilor reclamante).
Trebuie, de asemenea, observat faptul că imobilele tranzacţionate prin contractele de vânzare-cumpărare utilizate de către experţi la efectuarea „refacerii raportului de expertiză" privesc imobile situate în tarla spre deosebire de terenul supus evaluării care face parte din tarla.
Se arată că valoarea propusă de către experţi de 41 euro/mp este în totală disonanţă atât cu valorile consemnate în contractele autentice depuse la dosar de subscrisa şi cu valorile reflectate de Ghidurile notarilor publici.
Soluționând apelul declarat, în raport de criticile dezvoltate, Curtea a constatat următoarele:
Criticile referitoare la soluția data de tribunal asupra excepției netimbrării, nu subzistă, neexistând temeiuri pentru admiterea acestei excepții atâta timp cât instanța de fond nu a pus în vedere reclamanților un timbraj pe care aceștia sa nu îl satisfacă.
Curtea a respins şi criticile referitoare la necompetenţa primei instanțe în soluționarea cererii, apreciind că litigiul este supus prevederilor Legii nr. 33/1994, în raport de obiectul acțiunii şi temeiul de drept invocat de reclamanți, astfel că instanța competentă material şi teritorial în primă instanță era Tribunalul București.
Curtea a constatat corectă şi soluția tribunalului de respingere a excepției inadmisibilității invocată de apelanta pârâta.
În cauză, având în vedere faptul că suprafaţa de teren este afectată în prezent de autostrada A2 şi, parțial, de zona de protecție (pentru suprafața de 228 mp conform raportului de expertiză cu supliment întocmit de expertul N.S. - fila 158 dosar fond), ne aflăm în mod indubitabil în prezenţa unei exproprieri pentru scop de interes public.
Curtea a respins şi susținerile referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive, în realitate pârât în cauza este Statul Român, C.N.A.D.R. asigurând doar reprezentarea pârâtului, iar în ce privește dreptul de reprezentare, Curtea a apreciat că, odată ce se aplică pricinii regimul juridic specific cererilor în expropriere, reprezentarea este asigurată prin C.N.A.D.N.R.
Curtea a respins argumentele aduse de apelant pârât cu privire la puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 521 din 09 aprilie 2010 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, acea pricina neavând același obiect cu cererea prezentă.
Soluționând pe fond cauza, Curtea a constatat că, raportat la declarațiile părților făcute în mod expres în faţa sa la termenul de azi exproprierea, preluarea terenului de către stat, s-a făcut în anul 2001, când terenul a fost ocupat.
Nu s-a stabilit cu exactitate data efectivă a ocupării terenului pentru construcția autostrăzii, dar în mod cert aceasta a avut loc în jurul anului 2001 şi, în mod indubitabil, anterior cumpărării de către reclamanții din prezenta cauza C.G. şi C.G. a terenului în discuție, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 04 februarie 2009 (filele 5-8 dosar fond).
Astfel, este cert în orice caz că preluarea terenului de către stat şi chiar construcția autostrăzii pe acea porțiune fuseseră făcute anterior cumpărării de către reclamanți.
Din raportul de expertiză întocmit de expertul N.S. cu răspuns la obiectiuni - filele 153 şi 158 dosar fond vol. 1 a rezultat că din suprafața totală obiect al cauzei de 602 mp, o parte este ocupată efectiv de carosabil, rigola şi taluz, iar o altă parte de 228 mp este afectată de zona de protecție.
Curtea a tratat diferit situația acestor două componente, având în vedere diferența de regim juridic a acestora.
Dreptul la despăgubiri nu poate reveni decât proprietarului care şi-a pierdut proprietatea prin aceasta modalitate de preluare de către stat, despăgubirile reprezentând echivalentul valoric al proprietăţii astfel pierdute.
În consecință, titularul dreptului de creanță în discuție, având ca obiect despăgubirile, nu poate fi decât proprietarul la data exproprierii, din patrimoniul căruia a fost expropriat imobilul.
Pe de altă parte, din perspectiva contractului de vânzare cumpărare încheiat în anul 2009 de reclamanți, prin care au cumpărat terenul în discuție, Curtea a constatat, verificând clauzele acestui contracți de vânzare cumpărare, că acest contract a avut ca obiect strict dreptul de proprietate, iar nu şi acest drept de creanță, drept cu conținut şi existenţa juridică total distincta, deci reclamanții nu au dobândit prin acesta dreptul de creanță având ca obiect despăgubirile.
Curtea a constatat că toate considerațiile dezvoltate de reclamanți referitor la caracterul abuziv, nelegal al operațiunilor de preluare sunt total nerelevante din perspectiva dreptului lor la despăgubiri, vizând însuși dreptul foștilor proprietari de la momentul preluării, autorii reclamanților, iar nu dreptul reclamanților înșiși.
Astfel, indiferent de modalitatea în care a avut loc preluarea terenului, anume fără respectarea formalităților legale de expropriere, este cert că acesta a fost preluat şi că pe acest teren a fost construită o autostradă, drum public așadar, aceasta fiind situația terenului la momentul la care reclamanții au decis totuși să cumpere un asemenea teren.
Așadar, dreptul de proprietate al particularului asupra terenului s-a pierdut în mod inevitabil la momentul dobândirii de către acesta a regimului juridic de domeniu public al statului, anume la momentul edificării autostrăzii pe aceasta porțiune de teren, iar acest drept de proprietate nu a mai putut supraviețui în patrimoniul persoanei particulare şi trebuie considerat în mod inevitabil transferat în patrimoniul Statului.
Așadar, în mod inevitabil dreptul de proprietate s-a transferat în patrimoniul Statului anterior cumpărării de către reclamanți a terenului, cu consecințe atât în ceea ce privește valabilitatea obiectului acestui contract (pentru ca reclamanții practic au cumpărat, în cunoștință de cauză - faţă de evidenţa existenţei autostrăzii, o bucată dintr-un asemenea drum public), dar, în mod esențial în cauză, cu consecințe în ce privește dreptul de despăgubiri pentru lipsirea de proprietate, care se cuvine celui care a fost astfel expropriat, deci autorilor reclamanților, proprietari la momentul transferul dreptului de proprietate către stat şi din patrimoniul cărora s-a preluat acest drept.
Pentru aceste motive, Curtea a constatat că reclamanții nu sunt titularii acestui drept la despăgubiri pretins în cauza prezentă pentru suprafața de teren ocupată efectiv de carosabil, rigola şi taluz, de 374 mp, şi s-a impus ca cererea lor să fie respinsă, ca atare.
În ce privește terenul afectat de zona de protecție, de 228 mp, conform raportului de expertiza, Curtea a reţinut următoarele considerente:
În privința regimului juridic al acestor terenuri, se reglementează în art. 16 alin. (2) și, respectiv, în art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 că ”Realizarea de culturi agricole sau forestiere pe zonele de siguranţă este interzisă” și ca ”Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia că acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin (…)”.
Așadar, în condițiile acestor texte legale terenurile afectate de zona de protecție şi de siguranță rămân în proprietatea persoanelor care le dețineau, nu sunt considerate incorporate în drumul public şi, deci, sunt susceptibile de a face obiectul proprietăţii unui particular.
De aceea contractul de vânzare cumpărare prin care reclamanții au cumpărat acest teren a putut transmite către aceștia dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe adiacente autostrăzii.
Pe de altă parte, această suprafață de teren de 228 mp aflată în imediata apropiere a carosabilului autostrăzii este afectată de anumite restricții legale, care sunt prin ele însele de natură să pună în discuție existenţa unui prejudiciu, aşa cum rezultă din redactarea textelor legale menționate, terenul afectat de zona de siguranță neputând nici măcar a fi supus unor culturi agricole, în mod evident nici să fie construit, după cum şi terenul afectat de zona de protecție este supus unor restricții de folosire (în acest cadru şi art. 47 alin. (1)1 din O.G. nr. 47/1997 prevede anumite restricții de construire pentru terenurile adiacente autostrăzilor).
Pe de altă parte, Curtea a considerat că nici pentru această suprafață de teren reclamanții nu pot invoca producerea în patrimoniul lor a unui prejudiciu prin preluarea terenului de către stat (de fapt doar a suprafeței afectată de carosabil, rigola şi taluz) şi prin construirea autostrăzii.
Pentru a putea invoca un prejudiciu rezultat din această expropriere de facto trebuie să se stabilească faptul că prin faptul exproprierii s-a creat o micșorare, o afectare a conținutului dreptului deținut anterior, deci că anterior exproprierii dreptul deținut avea un anumit conținut şi corespunzător o anumită valoare, iar ulterior exproprierii şi în legătură de cauzalitate cu aceasta, conținutul dreptului şi valoarea lui au fost diminuate, prerogativele sale au fost alterate, limitate.
Pentru aceste motive, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de apelantul pârât Statul Român prin SC C.N.A.D.N.R. SA, ca schimba în parte sentinţa apelată, astfel: a respins cererea reclamanţilor, ca neîntemeiată şi a respins cererea reclamanţilor privind cheltuielile de judecată în faţa instanţei de fond, aceasta având în vedere culpa procesuala a acestora şi dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. A fost păstrată sentinţa cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Împotriva Deciziei nr. 518/A din 9 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanţii C.G. şi C.G. care au invocat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
S-a invocat, în primul rând, incidenţa cazului de modificare reglementat de art. 304, pct. 6, C. proc. civ. - instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, arătându-se că Decizia civilă nr. 518/A din 09 decembrie 2014 a fost dată cu încălcarea principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil, fiind depăşite în mod evident limitele cererii de apel.
Din considerentele Deciziei civile nr. 518/A din 09 decembrie 2014, cu precădere pag. 13-16), rezultă că instanţa de apel a respins toate motivele de apel formulate de apelantul - pârât, dar în loc să respingă apelul şi să menţină sentinţa pronunţată pe fondul cauzei, instanţa de apel a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea reclamanţilor ca neîntemeiată.
Se precizează că s-a ajuns la această soluţie prin adăugarea de către instanţa de apel a unui nou motiv de apel, fapt ce încalcă principiul disponibilităţii, fiind încălcate limitelor apelului din oficiu de către instanţă interdicţie reglementată în mod expres de art. 295, alin. ( 1 ), C. proc. civ.
Astfel, instanţa a admis apelul formulat de SC C.N.A.D.N.R. SA sub motivarea că exproprierea de facto a terenului a avut loc în anul 2001, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 2009, prin care reclamanţii au cumpărat acest teren de la I.Z.
Un alt motiv vizează incidenţa cazului de nelegalitate reglementat de art. 304. pct. 9. C. proc. civ. - hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, decizia instanţei de apel fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 977, art. 970. alin. (2) şi art. 978 din vechiul C. civ.
Aşa cum s-a reţinut şi în decizie, reclamanţii au arătat instanţei de apel că au plătit un preţ de 32 de euro/mp pentru terenul în discuţie şi că au cumpărat întreaga parcelă de teren. Prin urmare, achitând un preţ real pe mp este evident că intenţia internă a părţilor a fost inclusiv aceea de a dobândi dreptul de creanţă având ca obiect despăgubirile aferente exproprierii.
Dat fiind că despăgubirile aferente exproprierii constituie un accesoriu, o urmare a afectării dreptului de proprietate dobândit, este evident că sunt perfect îndreptăţiţi să solicite aceste despăgubiri.
La momentul încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare, în mod cert, dreptul de proprietate asupra terenului era în patrimoniul vânzătoarei. Aceasta întrucât despăgubirile aferente exproprierii nu au fost achitate, evident că nici transferul dreptului de proprietate din patrimoniul doamnei I.Z. în patrimoniul expropriatorului nu a operat.
Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare a fost valabil încheiat, fiind îndeplinite toate condiţiile de valabilitate.
Chiar dacă în contractul de vânzare-cumpărare nu s-a stipulat în mod expres că se transmite şi dreptul de creanţă asupra despăgubirilor, atât timp cât ei nu au achitat un preţ pentru acest teren fiind cunoscut faptul că era ocupat de autostrada A2, este evident că au intenţionat să dobândească inclusiv dreptul de a solicita aceste despăgubiri.
Se mai susţine că instanţa de apel nu a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 2009;
În considerentele deciziei pronunţate, instanţa de apel arată că "în mod inevitabil dreptul de proprietate s-a transferat în patrimoniul Statului anterior cumpărării de către reclamanţi a terenului, cu consecinţe atât în ceea ce priveşte valabilitatea obiectului acestui contract."
Ori instanţa nu poate să decidă lipsirea de efecte a unui act sau anumite consecinţe care intervin asupra actului fără a constata nulitatea lui.
În plus, instanţa constată un transfer de proprietate care nu a avut loc niciodată, fiind cert că acele despăgubiri nu au fost niciodată achitate.
Un alt aspect de nelegalitate al deciziei pronunţate de instanţa de apel constă în faptul că prin această decizie se constată că terenul proprietatea lor a devenit domeniu public, cu toate că instanţa nu a fost învestită cu un astfel de motiv de apel.
Acest raţionament la care a ajuns instanţa de apel încalcă în mod vădit absolut toate dispoziţiile legale în materie de proprietate, respectiv în materie de expropriere, începând cu Constituţia României, C. civ., legile în materie de expropriere, Legea nr. 213/1998 etc.
Prin decizia pronunţată, instanţa de apel a consfinţit o îmbogăţire fără justă cauză a patrimoniului expropriatorului.
Refuzând să interpreteze contractul de vânzare-cumpărare în conformitate cu dispoziţiile Codului civil anterior menţionate, dar preferând să facă anumite constatări fără a fi fost învestită şi fără a avea probe la dosar, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre prin care a consfinţit că bunul expropriat aparţine domeniului public şi că nu au dreptul la despăgubiri.
Aceste despăgubiri nu au fost instituite de legiuitor cu titlu de prejudiciu, în sensul dat de textele de lege care reglementează răspunderea civilă delictuală. Ele nu constituie un prejudiciu adus titularului dreptului de proprietate afectat de expropriere, ci un preţ al bunului expropriat.
Deşi iniţial instanţa a constatat că această procedură de expropriere a fost efectuată cu încălcarea legii de către stat, ulterior instanţa a ajuns la concluzia că bunul a devenit domeniu public si că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să solicite aceste despăgubiri.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. De asemenea, judecătorii pot din oficiu să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe pe care le pot ordona.
În cauza dedusă judecăţii instanţa nu a verificat şi nu a stabilit în mod clar regimul juridic al terenului ce a fost expropriat, neanalizând cele două categorii de zone aferente autostrăzii „zona de protecţie” şi „zona de siguranţă”, nu a stabilit situaţia de fapt privind plata sau încasarea despăgubirilor aferente.
Conform dispoziţiilor art. 2 (3) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor fac parte din drum ampriza si zonele de siguranța, podurile, podețele, viaductele, pasajele denivelate, zonele de sub pasajele rutiere, tunelurile, construcțiile de apărare şi consolidare, trotuarele, pistele pentru cicliști, locurile de parcare, oprire şi staționare, bretelele de acces, indicatoarele de semnalizare rutiera şi alte dotări pentru siguranța circulației, spaţiile de serviciu sau control, spatiile cuprinse în triunghiul de vizibilitate din intersecții, spatiile cuprinse între autostrada şi/sau drum si bretelele, mai puţin zonele de protecţie. Alin. (4) al acelui articol prevede „ca făcând parte din drum clădirile de serviciu şi orice alte construcții, amenajări sau instalații destinate apărării sau exploatării drumurilor, inclusiv terenurile necesare aferente”.
Prevederile art. 2 (5) din O.G. nr. 43/1997 reglementează în mod expres că suprafeţele de teren situate de o parte şi de cealaltă a drumului, care formează zonele de siguranţă fac parte din elementele infrastructurii autostrăzilor şi drumurilor naţionale aparţinând domeniului public al statului.
Coroborând aceste prevederi, terenurile ce se circumscriu noţiunii de „zonă de siguranţă”, constituie un element al infrastructurii autostrăzilor şi drumurilor naţionale aparţinând domeniului public al statului.
Or, instanţa de apel nu a lămurit situaţia juridică a suprafeţelor de teren ce constituie „zona de protecţie” şi „zona de siguranţă” reţinând că aceste două zone (cu situaţii juridice distincte) au acelaşi regim juridic. Or, din interpretarea dispoziţiilor legale incidente rezultă că cele două categorii de terenuri, „zona de protecţie” şi „zona de siguranţă” sunt distincte, atât în ceea ce priveşte domeniul lor de reglementare, cât şi regimul lor juridic, cu consecinţe asupra îndreptăţirii reclamanţilor la despăgubiri urmare a exproprierii.
Instanţa de apel în mod eronat a reţinut că în ceea ce priveşte regimul juridic al terenurilor ce constituie „zona de protecţie” şi „zona de siguranţă”, acestea rămân în proprietatea persoanelor care le deţineau, nu sunt încorporate în drumul public şi deci, nu sunt susceptibile de a face obiectul proprietăţii vreunui particular. De asemenea, a concluzionat că pentru aceste terenuri reclamanţii pot fi consideraţi proprietari şi sunt supuşi unor restricţii de utilitate a terenului dobândit.
Dispoziţiile art. 16 din O.G. nr. 43/1997 reglementează zonele de siguranţă şi sunt definite ca fiind suprafeţele distincte de teren situate de o parte şi de cealaltă a amprizei drumului, exclusiv semnalizării rutiere, plantaţiei rutiere sau a altor scopuri legate de întreţinerea şi exploatarea drumului, siguranţei circulaţiei sau protecţiei proprietăţilor situate în vecinătatea drumului.
Din zonele de siguranţă fac parte şi suprafaţa de teren destinată asigurării vizibilităţii în curbe şi intersecţii, precum şi suprafeţele ocupate de lucrări de consolidare a terenului drumului şi altele.
În conformitate cu dispoziţiile art. 17 din aceeaşi ordonanță zonele de protecţie sunt suprafeţe de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă, necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului.
Aceste zone de protecţie sunt cuprinse între marginile exterioare ale zonelor de siguranţă şi marginile zonei drumului delimitată conform tabelului din anexa nr. 1 la O.G. nr. 43/1997.
Se impune astfel ca instanţa să procedeze la analiza situaţiei juridice a terenurilor aferente zonei de protecţie şi zonei de siguranţă.
După analiza regimului juridic distinct al celor două categorii de terenuri, instanţa va avea în vedere că pentru suprafaţa de teren ce constituie „zona de protecţie” nu se justifică îndreptăţirea la despăgubiri (neoperând exproprierea), dat fiind regimul juridic aplicabil acestei categorii reglementate de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997. Zonele de protecţie nu fac parte din elementele infrastructurii autostrăzilor şi drumurilor naţionale aparţinând domeniului public al statului, aceste elemente fiind individualizate limitativ.
Pe de altă parte, instanţa de rejudecare are obligaţia de a verifica dacă pentru suprafeţele de teren pentru care exproprierea a operat şi care urmează a fi identificate, s-au încasat despăgubiri, fiind astfel justificate susţinerile recurenţilor-reclamanţi sub aspectul lipsei dovezii încasării despăgubirilor pentru terenul expropriat.
Instanţei de rejudecare îi revine obligaţia de a verifica în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pe baza înscrisurilor depuse la dosar dacă s-au încasat despăgubiri, cine le-a primit, şi care este suprafaţa de teren concretă pentru care au fost încasate aceste despăgubiri.
După administrarea acestor probatorii prin care se va identifica în mod real suprafaţa de teren pentru care a operat exproprierea faptică, terenul afectat de lucrările de utilitate publică pentru construcţia autostrăzii A2 (inclusiv pentru „zona de siguranţă”) se va putea constata existenţa exproprierii cu respectarea sau nerespectarea prevederilor legale exprese ale art. 4 şi 5 din Legea nr. 198/2004, în funcție de încasarea sau neîncasarea despăgubirilor cuvenite.
Cu ocazia rejudecării, vor fi analizate şi criticile reclamanţilor recurenţi privind interpretarea contractului de vânzare-cumpărare ce vizează terenul dobândit de la vânzător şi pentru care a operat exproprierea. După stabilirea situaţiei juridice a terenului respectiv se va putea face aplicarea prevederilor legale incidente şi anume art. 26 din Legea nr. 33/1994 în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii - succesori cu titlu particular (în situaţia în care nu s-au încasat despăgubiri).
Şi aceasta deoarece prin contractul de vânzare-cumpărare din 2009 reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului (privit în individualitatea sa - ut singuli - ei având calitatea de succesori cu titlu particular) .
Pentru aceste considerente se va admite recursul, în baza art. 314 C. proc. civ., se va casa decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii C.G. şi C.G. împotriva Deciziei nr. 518/A din 9 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1166/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 980/2015. Civil → |
|---|
