ICCJ. Decizia nr. 980/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 980/2015
Dosar nr. 718/1/2015
Şedinţa publică din 2 aprilie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., a supra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 23 noiembrie 2010 şi precizată ulterior, reclamanţii B.F., B.D.M., P.L. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului solicitând reconstituirea dreptului de proprietate pentru imobilul situat în Bucureşti, Sos. Mihai Bravu, sector 2, în suprafaţa totala de 1.737 mp, din care 889 mp construcţii şi acordarea de despăgubiri pentru utilajele, instalaţiile şi inventarul fabricii de tâmplărie I.B.
În drept, au fost invocate dispoziţiile din Legea nr. 10/2001.
La data de 21 martie 2011 reclamanţii au precizat ca menţin primul capăt de cerere, respectiv plângere împotriva Dispoziţiei emise de A.V.A.S.
Prin sentinţa civilă nr. 5178 din 18 aprilie 2011, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 42146/3/2011, la data de 24 mai 2011.
Prin sentinţa civilă nr. 1210 din 03 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins capătul unu de cerere, astfel cum a fost precizat, în ce priveşte soluţionarea pe fond a notificării nr. 956/2001, ca neîntemeiat; a admis excepţia tardivităţii capătului doi de cerere, astfel cum a fost precizat, formulat de reclamanţi, referitor la contestaţia îndreptată împotriva Dispoziţiei nr. 69/2000 emisă de A.V.A.S.; a respins contestaţia îndreptată împotriva Dispoziţiei nr. 69/2000 emisă de A.V.A.S., în contradictoriu cu A.V.A.S., ca tardiv formulată.
În esenţă, tribunalul a arătat că nu este posibil să evoce fondul în condiţiile prevăzute de art. 297 alin. 1 C. proc. civ. şi Deciziei nr. XX/19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi să constate pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri şi să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de dispoziţie, întrucât nu există dovada că reclamanţii au formulat o notificare în acest sens, în condiţiile în care la dosar nu s-a depus respectiva notificare pentru a se observa în concret care au fost solicitările formulate.
Asupra excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei împotriva Deciziei nr. 69/2000, tribunalul a reţinut că reclamanţii au precizat capătul doi de cerere în sensul că acesta este o contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 69 din 29 iulie 2010 emisă de A.V.A.S.
Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. 3 din lege, se putea ataca dispoziţia în termen de 30 de zile de la comunicare, având în vedere că decizia atacată s-a comunicat la data de 05 august 2010, iar contestaţia împotriva acesteia s-a formulat mult mai târziu, la termenul de judecată din 21 martie 2011, astfel, s-a constatat că este tardiv formulată faţă de data comunicării şi primirii Dispoziţiei nr. 69/2010.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanţii, iar prin Decizia nr. 1536 din data de 21 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat.
Pentru a se hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin criticile formulate de recurenţi în susţinerea căii de atac aceştia nu s-au referit la soluţia de respingere, ca tardivă, a contestaţiei îndreptate împotriva Deciziei nr. 69/2010, astfel că, faţă de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, soluţia adoptată de prima instanţă sub acest aspect nu a făcut obiect al controlului instanţei de recurs.
În ce priveşte soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect obligarea Municipiului Bucureşti de a acorda recurenţilor reclamanţi măsuri reparatorii, în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Mihai Bravu, s-a apreciat legală. Astfel, în esenţă, s-a arătat că în condiţiile în care, în lumina prevederilor art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată cu respectarea cerinţelor formale impuse de acest act normativ constituie singurul act juridic ce are aptitudinea de a declanşa procedura de acordare a reparaţiilor pentru bunurile imobile preluate de stat în perioada martie 1945 - decembrie 1989, iar în speţă s-a reţinut inexistenţa unui astfel de demers procedural în legătură cu imobilul solicitat de reclamanţii recurenţi, nu există temeiul analizării - de către instanţa de fond - a altor aspecte care ar fi privit legitimitatea dreptului material (la restituirea bunului) invocat prin cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat un nou recurs reclamanţii B.F., B.D.M. şi P. (B.) L. înregistrat pe rolul instanţei supreme la 19 februarie 2015, solicitând, pe fond, admiterea acţiunii prin care au cerut reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, Sos. Mihai Bravu şi acordarea de despăgubiri pentru utilajele, instalaţiile şi inventarul fabricii de tâmplărie Ion Bazga.
La termenul de judecată din data de 2 aprilie 2015, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului, pe care o va analiza cu prioritate, faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. şi pe care o va admite, pentru considerentele care succed:
Conform dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor în justiţie, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică, în sensul că hotărârea tribunalului, prin care s-a soluţionat cererea formulată de persoana îndreptăţită în temeiul Legii nr. 10/2001, este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.
Normele art. XXVI din aceeaşi lege, prevăd că dispoziţiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă.
Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor în justiţie a fost publicată în M.O. nr. 714 din 26 octombrie 2010 şi a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010.
Acţiunea reclamanţilor introdusă la 23 noiembrie 2010, a fost soluţionată de Tribunalului Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 1210 pronunţată la data de 03 iunie 2013, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, această hotărâre judecătorească fiind supusă recursului, a cărei soluţionare este de competenţa curţii de apel, în conformitate cu textul legal mai sus-menţionat.
Or, potrivit art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Faţă de aceste dispoziţii, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, atâta timp cât unul din principiile de drept procesual priveşte unicitatea dreptului de a folosi calea de atac.
Aşadar, cum împotriva unei hotărâri irevocabile nu poate fi exercitat un nou recurs, cale extraordinară de atac, recursul declarat în cauză este inadmisibil şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanţii B.F., B.D.M. şi P. (B.) L. împotriva Deciziei nr. 1536 din data de 21 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi de familie .
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1114/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 909/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
