ICCJ. Decizia nr. 1002/2015. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1002/2015
Dosar nr. 50399/3/2011
Şedinţa publică din 3 aprilie 2015
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea principală înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. 11772/300/2008, la data de 21 octombrie 2008, reclamanţii M.I., Ţ.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M. şi M.M. au chemat în judecată pe pârâtul Şt.R.C., solicitând să se constate dobândirea de către reclamanţi a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, Şos. Fundeni, compus din teren în suprafaţă de 3.000 mp., prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, precum şi asupra construcțiilor existente pe acest teren, prin efectul accesiunii imobiliare.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, în anul 1973, au ocupat terenul pentru că era liber, fiind folosit de vecini drept groapă de gunoi, ulterior reclamanţii salubrizându-l şi edificând construcţii pe suprafaţa acestuia. Au susţinut că până în prezent au stăpânit efectiv terenul în nume de proprietari, în mod neîntrerupt, public şi netulburaţi de nimeni, pârâtul cumpărând terenul ulterior prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 637 din 15 martie 2006 şi nr. 638 din 15 martie 2006 de B.N.P. B.N.
În drept, au invocat dispoziţiile art. 1890, art. 488 şi 492 C. civ.
La data de 21 ianuarie 2009, reclamanţii au formulat cerere completatoare sub aspectul cadrului procesual pasiv, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâţi şi a numiţilor Ş.T., A.I. şi A.S.S., instanţa luând act în consecință. De asemenea, la data de 05 martie 2009, reclamanții au formulat cerere modificatoare, sub aspectul obiectului primului capăt de cerere, solicitând constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului de 2.000 mp., iar nu de 3.000 mp.
Pârâtul Şt.R.C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, având în vedere că a obținut evacuarea reclamanților, în dosarul nr. 8569/300/2007, că reclamanţii au fost salariaţii S. SA a precizat că, în perioada 1978 - 1991, aceştia au solicitat societăţii menţionate închirierea terenului, că termenul de 30 de ani nu este dovedit, că posesia reclamanţilor nu are caracter util, fiind exercitată prin acte de violenţă, că aceştia au cumpărat numai barăcile, nu şi terenul.
Pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, în considerarea faptului că reclamanţii nu au stăpânit timp de 30 de ani imobilul, că nu l-au posedat în nume propriu, ci în numele societăţii la care erau angajaţi, că posesia nu are caracter neîntrerupt, public şi netulburat. Aceasta a formulat şi cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea în solidar a reclamanţilor la plata sumei de 50.000 lei, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă a imobilului, aferentă perioadei cuprinse între 15 martie 2006 şi data pronunţării hotărârii judecătoreşti.
Prin sentinţa civilă nr. 6828 din 19 mai 2011, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, raportat la valoarea de circulaţie a imobilului stabilită în raportul de expertiză tehnică imobiliară în specialitatea construcţii (1.317.039 lei).
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 50399/3/2011, la data de 24 iunie 2011.
Statuând cu prioritate asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamanţilor-pârâţi, invocată de pârâtul-reclamant, tribunalul a apreciat că aceasta nu este întemeiată. Particularizând pentru ipoteza cererii în constatarea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, tribunalul a reţinut că legitimitatea procesuală activă aparţine persoanei ce se regăseşte în posesia imobilului sau care, deşi a pierdut o atare posesie, a întrunit, în concepţia sa, anterior acestui moment, condiţiile specificate de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, aceasta operând prin trecerea intervalului de timp prescris legal. Caracterul util sau nu al posesiei, calificarea acesteia drept posesie sau detenţie precară constituie aspecte ce ţin de temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, neavând incidenţă asupra legitimităţii procesuale active. În speţă, reclamanţii-pârâţi sunt deţinătorii în fapt ai terenului în privinţa căruia solicită constatarea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, astfel că justifică calitatea procesuală activă în promovarea acţiunii principale.
Prin sentința civilă nr. 1198 din 05 iunie 2012, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocate de pârâtul-reclamant, ca lipsită de temei, a respins, ca neîntemeiată, cererea principală astfel cum a fost modificată de reclamanţii-pârâţi M.I., Ţ.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M. şi M.M., a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant Şt.R.C. şi, pe cale de consecinţă, a obligat reclamanţii-pârâţi la plata în solidar către pârâtul-reclamant a sumei de 50.000 lei, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă imobil, aferentă perioadei 15 martie 2006 - 01 aprilie 2012, în cuantumul solicitat şi la plata în solidar către pârâtul-reclamant a sumei de 4.011 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 15.781,39 lei, de care au beneficiat reclamanţii-pârâţi sub forma scutirii de plata taxei de timbru, rămânând în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 638 din 15 martie 2003 de B.N.P. B.N., pârâtul-reclamant Şt.R.C., în calitate de cumpărător, a dobândit de la A.S.S. şi A.I., în calitate de vânzători, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.500,083 mp., situat în Bucureşti, Şos. Fundeni. De asemenea, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 637 din 15 martie 2003 de B.N.P. B.N., pârâtul-reclamant, în calitate de cumpărător, a dobândit tot de la A.S.S. şi A.I., în calitate de vânzători, dreptul de proprietate asupra terenurilor în suprafaţă de 499,97 mp. şi 1000,16 mp., ambele situate în Bucureşti, Şos. Fundeni. A.S.S. şi A.I. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat anterior de la Ş.T., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1136 din 29 martie 2004 de B.N.P. B.N., lui Ş.T. constituindu-i-se dreptul de proprietate asupra terenului, în temeiul Legii nr. 18/1991, prin titlul de proprietate nr. 66497 din 07 iulie 2003.
La începutul anului 2007, pârâtul-reclamant s-a adresat Poliţiei Sector 2 Bucureşti, Consiliului Local Sector 2 Bucureşti, Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Comunităţii Etniei Rommilor, Poliţiei Comunitare a Sectorului 2 Bucureşti în vederea eliberării terenului achiziţionat, ocupat de către reclamanții-pârâți. În cadrul răspunsurilor primite, instituţiile menţionate au precizat că familiile existente pe teren locuiesc în adăposturi insalubre, construite din carton şi placaj, că locuinţele au fost branşate ilegal la reţeaua de distribuţie a energiei electrice, dar că au fost debranşaţi cu aproximaţie în anul 2005 şi că aceştia locuiesc fără forme legale din anul 1978.
În privinţa cererii principale, tribunalul a reţinut că pentru a putea fi dobândită proprietatea bunului prin uzucapiune prelungită, potrivit art. 1890 C. civ., posesorul trebuie să îndeplinească două condiţii: să posede bunul 30 de ani şi posesia sa să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu.
În ceea ce priveşte prima condiţie stabilită de lege, tribunalul, luând în considerare depoziţia martorului L.I., din care rezultă că reclamanţii-pârâţi deţin terenul în litigiu din anul 1973, a apreciat că aceasta este îndeplinită, durata deţinerii terenului fiind de 30 de ani. Chiar şi în ipoteza în care s-ar lua în considerare anul 1978, ca punct de începere a deţinerii, potrivit susţinerilor pârâtului-reclamant, fundamentate pe conţinutul relaţiilor emise de C.L.S. Bucureşti, durata de 30 de ani a detenţiei reclamanţilor-pârâţi ar fi împlinită la data introducerii acţiunii, în anul 2008. Tribunalul a înlăturat întâmpinarea formulată în dosarul nr. 8569/300/2007 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi depusă în prezenta cauză drept mărturisire extrajudiciară scrisă, constatând că nu este însușită prin semnătură de către reclamanţii-pârâţi.
În privinţa, însă, a utilităţii posesiei reclamanţilor-pârâţi, tribunalul a reţinut că această condiţie nu este îndeplinită, pârâtul-reclamant administrând dovezi contrare având drept consecinţă răsturnarea prezumţiei relative a regularităţii posesiei. Astfel, posesia exercitată de reclamanţii-pârâţi nu s-a făcut sub nume de proprietar, din moment ce aceştia nu au făcut niciun demers pentru suportarea sarcinilor imobilului, pretins a fi fost dobândit în proprietate, titular de rol fiscal fiind pârâtul-reclamant. Din răspunsul emis de D.V.B.L.S. Bucureşti din cadrul C.L.S. Bucureşti rezultă că pârâtul-reclamant Şt.R.C. este singurul titular de rol fiscal al terenului în litigiu, în precedent figurând vânzătorii anteriori ai bunului. Concluzia rezultă şi din cuprinsul adresei nr. 3421 din 23 septembrie 1997, eliberată de SC S. SA, din care reiese că reclamantul-pârât M.I., salariatul acestei societăţi în perioada 1978-1991, a solicitat închirierea terenului respectiv. Ca atare, dacă, în anul 1997, reclamantul-pârât a solicitat închirierea terenului, este evident că intenţia sa la acel moment nu a fost aceea de a se comporta ca un adevărat proprietar, însuşindu-şi calitatea de detentor precar. Precaritatea este un viciu absolut al posesiei, echivalând cu lipsa însăşi a acesteia. Concluzia tribunalului s-a întemeiat şi pe depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, propuşi de către pârâtul-reclamant, din care reiese că reclamanţii-pârâţi s-au opus eliberării terenului pe considerentul că nu au o altă locuinţă, neinvocând dreptul lor de proprietate asupra bunului respectiv. De altfel, din menţiunile actelor de identitate depuse la dosar rezultă că reclamanţii-pârâţi nici nu au demarat procedurile legale în vederea stabilirii domiciliului lor la locul situării imobilului.
În consecinţă, a statuat prima instanţă, nu sunt întrunite cumulativ condiţiile stipulate de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii şi, prin urmare, dat fiind că terenul aparţine pârâtului-reclamant numai acesta este în drept să invoce accesiunea imobiliară în privinţa construcţiilor edificate pe terenul său, iar nu reclamanţii-pârâţi.
Referitor la cererea reconvenţională, având în vedere întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, tribunalul a reţinut, din concluziile raportului de expertiză în construcţii, că, în perioada 15 martie 2006 - 01 aprilie 2012, contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului ocupat de reclamanţii-pârâţi este de 1.971.646 lei. Pârâtul-reclamant a solicitat obligarea reclamanţilor-pârâţi la suportarea numai a unei părţi din această sumă, în raport de care a şi timbrat cererea reconvențională (50.000 lei).
Având în vedere că reclamanţii-pârâţi au căzut în pretenţii, fiind reţinută culpa lor procesuală, tribunalul i-a obligat în solidar la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 4.011 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxe judiciare de timbru aferente cererii reconvenţionale, precum şi onorariu de expertiză tehnică imobiliară în specialitatea construcţii, încuviinţată în dovedirea pretenţiilor aferente cererii incidentale. Suma de 15.781,39 lei, de care au beneficiat reclamanţii-pârâţi sub forma scutirii de plata taxei de timbru, a rămas în sarcina statului [(art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008)].
Prin decizia civilă nr. 372/ A din 23 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții-pârâți M.I., Ţ.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M. şi M.M. împotriva sentinţei civile nr. 1198 din 05 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de apelanţii.
În considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut că în apel s-au formulat trei motive, relative la nemotivarea sentinţei atacate, la netemeinicia şi nelegalitatea soluţiei apelate din perspectiva îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii, precum şi la soluţia de admitere a cererii reconvenţionale, susţinându-se inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 998 C. civ.
Examinând primul motiv de critică, cu referire la dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., curtea a reţinut că, pentru prima instanţă, considerentel sentinţei trebuie să cuprindă situaţia de fapt şi modul de stabilire a acesteia, precum şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente cu consecinţele juridice ce decurg pentru părţi, iar, pentru instanţele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conţină răspunsul în fapt şi în drept pentru toate motivele de critică formulate de părţi. Trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi, implicit, respectarea exigenţelor impuse de prevederile citate nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei. În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, cum este aceasta impusă de prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestit. Esenţial este ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speţă, instanţa de apel a constatat că sentinţa apelată a fost redactată cu respectarea acestor cerinţe procedurale, instanţa de fond pronunţându-se asupra capetelor de cerere cu care a fost învestită şi argumentându-şi soluţia dată atât din punct de vedere al situaţiei de fapt, cât al aplicării prevederilor legale incidente. Tribunalul a examinat materialul probator administrat în cauză şi a tranşat cererile cu judecarea cărora a fost sesizat, limitându-se la obiectul lor, raportat la temeiul juridic invocat de părţi.
Din această perspectivă, instanţa de apel a apreciat ca relevante cele reţinute de prima instanţă în motivarea sentinţei referitoare: la relaţiile furnizate de D.I.T.L.S., potrivit cărora reclamanţii-pârâţi nu figurează ca titulari de rol fiscal pentru terenul în litigiu; la relaţiile obţinute de la SC S. SA, pe baza cărora s-a reţinut că reclamantul-pârât M.I. a fost salariatul acestei societăţi, de la care a solicitat închirierea terenului; la declaraţiile martorilor audiaţi, din care s-a reţinut că reclamanţii-pârâţi s-au opus eliberării terenului deoarece nu au altă locuinţă, neinvocând dreptul lor de proprietate.
În consecinţă, critica apelanţilor, în sensul că instanţa de fond nu ar fi examinat în concret probele şi nu ar fi arătat în ce constau acestea, în condiţiile în care tribunalul a făcut o motivare caracterizată prin coerenţă, soluţia fiind argumentată atât sub aspectul situaţiei de fapt, cât şi din punct de vedere al normelor legale incidente, a fost respinsă ca nefondată.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de critică, ce a vizat soluţia de respingere a petitului principal, curtea a apreciat nefondate susţinerile apelanţilor. Referitor la situaţia juridică a terenului stăpânit de reclamanții-pârâți , conform relaţiilor furnizate de P.C. Dobroeşti, instanţa de apel a constatat că suprafeţele de teren pentru care s-au emis titlurile de proprietate în favoarea autorilor pârâtului-reclamant Şt.R.C., în temeiul legilor fondului funciar, se situează administrativ pe raza Sectorului 2 Bucureşti şi s-au aflat la dispoziţia C.F.F. Dobroeşti, deoarece se aflau în inventarul C.A.P. Dobroeşti. Comisia locală de la acea dată a realizat puneri în posesie pe suprafeţele de teren aflate pe raza administrativ teritorială a Sectorului 2, conform Legii nr. 18/1991. Din verificarea evidenţelor fiscale ale terenului în cauză s-a observat că reclamanții-pârâți nu s-au înscris niciodată ca titulari de rol, astfel că nu au plătit impozitele aferente terenului pe care îl stăpâneau în fapt. SC S. SA este o societate comercială, la care a fost angajat reclamantul-pârât M.I., în perioada 1978-1991, după care a fost disponibilizat; societatea a precizat în relaţiile furnizate şi faptul că la adresa din Bucureşti, Şos. Fundeni a existat o organizare de şantier, ale cărei barăci au fost vândute în anul 1993 în baza unei hotărâri a Consiliului de Administraţie, către foştii salariaţi. Adeverinţa la care s-a făcut referire conţine la final menţiunea potrivit căreia aspectele de fapt au fost atestate pentru a servi destinatarilor în vederea închirierii terenului.
Coroborând aspectele anterior relevate cu depoziţiilor martorilor audiaţi în cauză şi cu faptul că adresele de domiciliu, care figurează în actele de identitate ale reclamanţilor -pârâți, sunt diferite de adresa terenului, obiect al litigiului, instanţa de apel a apreciat corectă concluzia primei instanţe în sensul că stăpânirea materială exercitată de reclamanții-pârâți , deşi se întinde pe durată impusă de lege, nu poate constitui o posesie aptă să fundamenteze dobândirea dreptului de proprietate. Având în vedere că terenul a aparţinut C.A.P. Dobroeşti anterior anului 1990, faţă de ideologia specifică acelei epoci, care promova proprietatea de stat şi cea cooperatistă, urmărind practic suprimarea celei private, precum şi faţă de faptul că reclamanții-pârâți nu s-au înregistrat niciodată ca titulari de rol fiscal pentru terenul respectiv, denotă că aceştia au stăpânit terenul, dar fără intenţia de a se considera proprietari. Aceştia nu pot fi creditaţi că au avut intenţia de a-şi asuma calitatea de titulari ai dreptului real, în condiţiile în care nu au înţeles să-şi îndeplinească şi obligaţiile ce decurg din această calitate, printre aceste obligaţii figurând şi aceea de a achita impozitele şi taxele aferente proprietăţii imobiliare.
Curtea a avut în vedere şi atitudinea reclamanţilor-pârâţi la momentul la care au fost puşi în situaţia de a părăsi terenul, deoarece actualul proprietar intenţiona să îşi exercite prerogativele dreptului său asupra imobilului, aceştia arătând că nu pot pleca de pe terenul respectiv deoarece nu au altă locuinţă, neinvocând faptul că ei sunt titularii dreptului real asupra suprafeţei în litigiu.
Un alt argument în sprijinul acestei concluzii l-a constituit felul construcţiilor edificate pe teren de către reclamanţii-pârâţi. Aşa cum reiese din raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţei, reclamanții-pârâți locuiesc într-o construcţie din B.C.A., cu planşeu din beton, care nu îndeplineşte condiţiile minime pentru valorificare, nefiind racordată la reţele edilitare urbane, fiind executată artizanal din materiale provenite din demolări, neavând nicio instalaţie interioară. Expertul a identificat şi nişte barăci improvizate din scândură, aflate lângă această construcţie, concluzionând că niciuna dintre acestea nu au statut legal, fiind executate fără autorizaţie de construcţie. Prin urmare, prin realizarea construcţiilor în această manieră, reclamanții-pârâți nu au urmărit decât satisfacerea unor minime condiţii de locuit (şi nu stabilirea lor pe terenul în litigiu cu titlu de proprietari), acesta fiind de fapt unicul motiv pentru care au ocupat terenul.
Analizând cel de-al treilea motiv de apel, instanţa a reţinut că este nefondat, întrucât stăpânirea unui teren fără niciun titlu şi împiedicarea în această manieră a adevăratului proprietar să îşi exercite prerogativele dreptului său nu poate fi calificată decât drept o faptă ilicită, comisă cu vinovăţie şi cauzatoare de prejudicii, pagubele constând tocmai în lipsa de folosinţă a imobilului.
Faţă de situaţia de fapt astfel stabilită, instanţa de apel a constatat că vinovăţia reclamanţilor -pârâți rezultă din însăşi materialitatea faptei, nefiind necesare dovezi suplimentare, în condiţiile în care aceştia sunt conştienţi de faptul că nu au niciun titlu asupra terenului pe care îl ocupă.
Deşi reclamanții-pârâți au susţinut că nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 998 C. civ., instanţa de apel a observat, din examinarea cererii de apel, că aceştia nu argumentează susţinerile pe care le fac relativ la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale. Curtea a subliniat că instanţa de fond nu a reţinut şi nici nu avea temei legal pentru a reţine că promovarea prezentei acţiuni ar constitui o faptă ilicită.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa de apel a respins, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată (taxa judiciară de timbru) formulată de reclamanții-pârâți , având în vedere soluţia pronunţată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții-pârâți M.I., Ţ.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M. şi M.M., solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 - 9 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. 372/ A din 23 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, iar, pe fondul cauzei, admiterea cererii introductive de instanţă așa cum a fost formulată şi precizată și, pe cale de consecinţă, respingerea cererii reconvenționale formulată de pârâtul-reclamant Şt.R.C., având ca obiect obligarea reclamanţilor la contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, ca nefondată şi neîntemeiată.
În motivarea recursului, recurenții au arătat că instanţa de apel a schimbat natura ori înțelesul lămurit al actului juridic dedus judecaţii, hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea greşită a legii față de probatoriul administrat în cauză, precum şi în raport de temeiul de drept material aplicabil.
Astfel, din analiza hotărârii atacate se observă că singurele argumente reţinute în considerente, calificate ca fiind suficiente în rezolvarea pricinii, sunt „stăpânirea materială exercitată de reclamanţi” (care, în opinia instanței, deşi se întinde pe perioada impusă de lege, nu poate constitui o posesie aptă, întrucât terenul a aparţinut C.A.P. Dobroești anterior anului 1990 şi reclamanții-pârâți nu s-au înregistrat niciodată ca titulari de rol fiscal) și faptul că petenții „au edificat construcţiile pentru satisfacerea unor condiţii minime de locuit şi nu pentru stabilirea lor pe terenul în litigiu, iar, în atare condiţii, terenul nu putea forma obiectul dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune”. În privinţa cererii privind plata contravalorii pentru lipsa de folosinţă, instanța de apel a statuat că „vinovăţia reclamanţilor rezultă din însăși materialitatea faptei, aceea de a împiedica pe adevăratul proprietar să își exercite prerogativele dreptului”.
În aceste condiții, prima ipoteză, reclamanții-pârâți nu s-au înregistrat niciodată ca titulari de rol fiscal, este eronată, întrucât prescripţia achizitivă de 30 de ani este recunoscută de art. 1890 C. civ., în favoarea posesorului bunului care poate „prescrie prin 30 de ani (..) fără să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua credinţă”.
Or, în contextul probator existent şi în condiţiile de fapt ale cauzei, este evident că reclamanții-pârâți nu pot produce dovezi univoce referitoare la terenul pe care aceştia îl posedă în fapt, în caz contrar ajungându-se la lipsirea acestora de un mijloc juridic efectiv de a-şi stabili dreptul de proprietate. Aceste aspecte au fost reţinute în jurisprudența C.E.D.O. (cauza F. c. României, cauza M. c. Cehiei), ce impune ca fiecare semnatar al Convenției să reglementeze căi juridice interne pentru ca orice persoană ce invocă o încălcare să aibă acces la acestea şi să fie eficiente, în măsura în care permit să se ajungă la o decizie cu privire la temeinicia plângerii şi la un remediu adecvat pentru orice încălcare constatată.
Recurenții au susținut că, în perioada 1974 - 1989 (cât timp au fost în vigoare Legile nr. 58/1974 şi 59/1974), cursul prescripţiei a curs, prin cele două legi interzicându-se numai transmiterea bunurilor prin acte juridice între vii. Drept urmare, nu se poate reţine că prescripţia a fost întreruptă, în acest sens pronunțându-se şi Secțiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 4/2006, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-Lege nr. 1/1989 şi Decretul-Lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective. Cu toate acestea, decizie în cauză nu a fost reţinută de instanţă ca fiind aplicabilă.
Au mai arătat recurenții că soluţia recurată este criticabilă şi sub aspectul reţinerii greşite a situaţiei de fapt. Astfel, pentru a putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiunea prelungită, posesorul trebuie să posede tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani, iar această posesie trebuie să fie utilă, neafectată de vreun viciu. Mai mult, regularitatea posesiei, adică faptul că este utilă, se prezumă. Urmează ca cel care afirmă că posesia invocată este afectată de vreun viciu să facă această dovadă în condiţiile art. 1169 C. civ. Tot în acest sens, în art. 1846 C. civ., se prevede că „orice prescripţie este fondată pe faptul posesiuni” și că „posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”.
În speță, recurenţii au precizat că au ocupat imobilul în litigiu în anul 1973, mai exact suprafaţa de 5.000 mp, iar, ulterior, s-au retras pe o suprafaţă de 2.000 mp, pe acel teren pe care se află construcţiile edificate cu materialele lor. La început aceste construcţii au fost făcute din chirpici (cărămidă de lut), ulterior, prin trecerea timpului, mărindu-se suprafaţa lor cu materiale din demolări (B.C.A., cărămidă, bolțari, etc.), fapt confirmat şi de către expertul numit în cauză. Terenul ce formează obiectul cauzei a fost iniţial o groapă de gunoi, care a fost ecologizată în întregime de reclamanții-pârâți , situaţia menționată fiind confirmată şi prin depoziţia martorei L.I.
Reclamanții au fost conectați la reţeaua de energie electrică şi apă potabilă până în anul 2007, însă, urmare acţiunilor de evacuare din acest spaţiu formulate de către pretinsul proprietar, pârâtul-reclamant Şt.R.C., a fost blocat accesul la utilităţi. Barăcile aflate pe terenul pe care a fost instalată organizarea de şantier de către SC S. SA se aflau la nr. 258 pe str. Fundeni, în vecinătatea construcţiilor edificate de reclamanții-pârâți , care se găsesc la nr. 262 B şi 262 E, aspect dovedit atât prin raportul de expertiză, cât şi prin depoziţia martorei L.I.
Aşadar, rezultă că din anul 1973 reclamanții-pârâți au stăpânit imobilul ca patrimoniu de fapt, au posedat terenul sub nume de proprietari, în mod neîntrerupt, public şi netulburați de nimeni.
Cât privește soluţia dată asupra cererii reconvenționale, reclamanții-pârâți au învederat că instanţa de apel a considerat că vinovăţia acestora rezultă din însăși materialitatea faptei, aceea de a împiedica pe adevăratul proprietar să exercite prerogativele dreptului. Or, în speță, instanţa de apel în mod greşit a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 998 C. civ., antrenând în mod virtual angajarea răspunderii civile delictuale prin obligarea lor la plata sumei de 50.000 lei, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă aferentă perioadei 15 martie 2006 - 01 aprilie 2012.
O atare aplicabilitate în cauza a prevederilor citate nu poate avea niciun fel de justificare, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, în principal vinovăția persoanelor şi fapta ilicită. Dat fiind că recurenţii aveau posesia terenului încă din anul 1973, nu se poate reţine ca fiind o faptă ilicită promovarea unei acţiuni în constatarea dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă (care poate fi introdusă pe cale principală sau poate fi invocată pe cale de excepţie.
În ședința publică de la 13 februarie 2015, Înalta Curte, verificând cuantumul taxei judiciare de timbru, a constatat că recurenții datorează o taxă judiciară de timbru de 9.946,2 lei în această fază procesuală, precum și timbru judiciar în valoare de 5 lei şi o taxă judiciară de timbru de 644,2 lei pentru faza procesuală a apelului.
Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu, la data de 27 februarie 2015 , a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de petenţii M.I., Ţ.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M. şi M.M. şi s-a dispus eşalonarea plăţii diferenţei de taxă judiciară de timbru în cuantum de 9.696,2 lei în 38 de rate lunare, primele 37 în sumă de 250 lei fiecare şi a 38-a în cuantum de 446,2 lei, începând cu luna martie 2015.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare. Pârâtul-reclamant Şt.R.C. a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului promovat de reclamanții-pârâți.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Înalta Curte constată că reclamanții-pârâți, făcând trimitere la prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., consideră că instanța de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.
Argumentele acestora în susţinerea acestui motiv de recurs se bazează pe expunerea situaţiei de fapt astfel cum rezultă, în opinia lor, din dovezile administrate, precum şi pe reţinerea unui raţionament juridic greşit ce reiese din interpretarea corelativă eronată a celorlalte probe din dosar şi din argumentele dezvoltate de instanţa de apel.
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.
Înalta Curte apreciază că prin motivul de recurs prevăzut de textul citat se poate invoca încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ca atare, pentru a fi incident acesta este necesar ca „interpretarea greşită” făcută de instanţă să vizeze un act juridic supus judecăţii, iar nu şi modalitatea de interpretare a probelor administrate ori considerentele reţinute prin decizia recurată în ceea ce priveşte aplicarea legii în materia uzucapiunii, accesiunii imobiliare, respectiv a răspunderii civile delictuale.
Or, în cauză, analiza poartă, din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu asupra unui anume act juridic, ci cât priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii, astfel că referirea la dispoziţiile citate este greşită, în condiţiile în care nu s-a contestat valabilitatea unui act juridic.
În această situaţie, Înalta Curte apreciază că cea de-a doua ipoteză susţinută de reclamanții-pârâți poate fi cenzurată în această fază procesuală din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în timp ce, în primul caz, interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, ce nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii.
Cu referire la incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”), Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat.
Astfel, trebuie reţinut că uzucapiunea este un mod de dobândire a drepturilor reale principale prin posesia bunurilor care formează obiectul lor în toată perioada prevăzută de lege şi prin exercitarea pozitivă a dreptului de opţiune cu privire la uzucapiune, ca drept potestativ. Din această perspectivă, uzucapiunea desemnează atât efectul achizitiv al posesiei îndelungate ca stare de fapt, cât şi faptul juridic în sens restrâns, constând în însăşi această posesie, care trebuie, în cazul uzucapiunii de 30 de ani, să fie utilă şi să aibă o anumită durată.
Pe de altă parte, accesiunea constă în încorporarea materială a unui bun mai puţin important într-unul mai important, astfel încât în condiţiile în care cele două bunuri au aparţinut unor proprietari diferiți, titularul dreptului de proprietate asupra bunului mai important devine şi titular al bunului mai puţin important. În cazul accesiunii imobiliare artificiale, Codul civil apreciază că bunul principal este terenul şi că, prin accesiune, proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiei edificate pe acesta.
Aşadar, cel ce pretinde că a dobândit dreptul de proprietate sau alt drept real prin uzucapiunea de 30 de ani trebuie să facă dovada că a posedat lucrul în timpul prevăzut de lege, respectiv că posesia a fost utilă, adică a fost o posesie propriu-zisă şi nu o detenţie precară şi că această posesie nu a fost viciată.
Simpla detenţie precară ori posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu poate duce niciodată la uzucapiune. Niciun efect al posesiei nu se produce dacă posesia nu întruneşte calităţile care îi definesc utilitatea, cum rezultă din dispoziţiile art. 1847 C. civ. Absenţa oricăreia dintre aceste calităţi împiedică producerea oricărui efect al posesiei, deci efectul achizitiv de proprietate. Aşadar, pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune, posesia trebuie să nu fie afectată de niciunul din viciile prevăzute de art. 1848 – art. 1952 C. civ., ceea ce în cauză nu s-a probat.
În speţă, instanța de apel a reţinut că posesia invocată de reclamanţii-pârâţi nu este o posesie utilă, nu a fost exercitată de petenţi în nume de proprietari, ci în calitate de detentori precari, aspecte ce rezultă din situaţia de fapt dedusă judecăţii şi care, în recurs, nu poate fi reevaluată în raport de actuala reglementare a dispoziţiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a constatat, astfel, că „stăpânirea materială” a imobilului exercitată de reclamanţii-pârâţi nu poate constitui o posesie aptă, în condiţiile în care terenul a aparţinut anterior anului 1990 C.A.P. Dobroeşti, iar posesorii de fapt ai terenului nu s-au înregistrat niciodată ca titulari de rol fiscal.
Într-adevăr, observă Înalta Curte, prescripţia achizitivă de 30 de ani este recunoscută de art. 1890 C. civ., în favoarea posesorului ce a stăpânit bunul această perioadă de timp, fără ca el să fie obligat să producă vreun titlu şi fără a i se opune reaua-credinţă, însă această condiţie a posesiei lucrului în timpul defipt de lege nu este singulară, ci trebuie îndeplinită alături de cea menţionată mai sus, respectiv în cazul unei posesii utile, neviciate.
În acest context, reţine Înalta Curte, este greşită susţinerea recurenţilor în sensul că aceştia nu aveau obligaţia de a se înregistra ca titulari de rol fiscal, în condiţiile în care nu au fost respectate prevederile art. 1852 C. civ., reclamanţii-pârâţi nefăcând public faptul posesiei.
Ca un alt viciu al posesiei, instanţa de apel a reţinut corect şi faptul că reclamanţii-pârâţi nu au avut intenţia de a-şi asuma calitatea de proprietari ai terenului, aşadar a constatat precaritatea posesiei, stăpânirea bunului fiind lipsită de animus sibi habendi, deci de elementul intenţional, psihologic al posesiei. Aşa cum se menţionează în hotărârea recurată, „prin realizarea construcţiilor în această manieră, reclamanţii-pârâţi nu au urmărit decât satisfacerea unor minime condiţii de locuit (şi nu stabilirea lor pe terenul în litigiu cu titlu de proprietate), aceasta fiind de fapt unicul motiv pentru care au ocupat terenul”.
Cum, în speţă, posesia a fost afectată de vicii, nefiind o posesie utilă, în mod legal instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe.
În cauză, recurenţii au mai invocat şi faptul că prescripţia nu a fost întreruptă şi că nu s-a făcut aplicarea deciziei nr. 4/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a recunoscut că posesia exercitată de reclamanţii-pârâţi „se întinde pe perioada impusă de lege”, aşadar nu era necesar a face vorbire de decizia invocată prin cererea de recurs. De altfel, instanţa de apel nu a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1863 C. civ., ce vizează o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, ce nu se confundă cu discontinuitatea, viciu al posesiei.
S-a mai arătat în recurs faptul că regularitatea posesiei, adică faptul că este utilă, se prezumă şi că cel care afirmă contrariul trebuie să facă dovada celor susţinute în condiţiile art. 1169 C. civ.
Deşi nu se motivează în ce constă greşita aplicare a prevederilor art. 1169 C. civ., Înalta Curte reţine că în cauză s-a făcut proba contrară în raport de dispoziţiile art. 1854 C. civ. Aşadar, până la dovada contrară, acela care stăpâneşte bunul este prezumat posesor, iar, în speţă, în raport de probatoriul administrat, se constată că a fost înlăturat atât elementul material al posesiei, cât şi cel subiectiv.
Înalta Curte, cât priveşte critica vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, apreciază că aceasta nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ. Pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutiv greşitei aprecieri a probelor a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
În speţă, recurenţii nu sunt îndreptăţiţi nici să invoce lipsa unui mijloc juridic efectiv pentru stabilirea dreptului pretins în condiţiile în care aceştia au avut la îndemână o acţiune întemeiată pe prevederile art. 1847 şi următoarele C. civ., însă nu au reuşit să dovedească îndeplinirea condiţiilor necesare pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, respectiv prin accesiune imobiliară. Neprobarea acţiunii promovate nu poate fi asimilată încălcării dreptului de acces la instanţă, guvernat de dispoziţiile art. 6 C.E.D.O. Cerinţa din art. 6 pct. 1 al Convenţiei, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces, şi anume principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în proces, cerinţe îndeplinite în cauză.
Referitor la soluţia dată asupra cererii reconvenţionale, se constată că recurenţii au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 998 C. civ., în condiţiile în care promovarea unei acţiuni în constatarea dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă nu constituie, în sine, o faptă ilicită.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că în cauză sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa faptei ilicite (dedusă din stăpânirea unui teren fără titlu şi împiedicarea în acest fel a adevăratului proprietar cât priveşte exercitarea dreptului său de proprietate asupra bunului), a vinovăţiei (ce rezultă chiar din materialitatea faptei săvârşite de reclamanţii-pârâţi, fără a fi nevoie de alte dovezi, cum a reţinut şi instanţa de apel), a prejudiciului (determinat de lipsa de folosinţă a terenului pe o perioadă determinată de timp), precum şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
În speţă, instanţa de apel nu a stabilit că fapta ilicită constă în promovarea unei acţiuni în constatarea dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă, cum arată recurenţii, ci că aceasta este dată de chiar „stăpânirea materială” a terenului proprietatea pârâtului-reclamant Şt.R.C.
Or, în aceste condiţii, nu pot fi înlăturate dispoziţiile art. 998 C. civ.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.I., Ţ.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M. şi M.M. împotriva deciziei nr. 372/ A din 23 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.I., Ţ.C., C.S., B.G., F.F., F.I., V.M. şi M.M. împotriva deciziei nr. 372/ A din 23 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1023/2015. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 964/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
