ICCJ. Decizia nr. 817/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 817/2015
Dosar nr. 47655/3/2011
Şedinţa publică din 13 martie 2015
Asupra recursului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 iunie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul P.C.A. a chemat în judecată pe pârâta SC A.C. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.620.416,66 euro, reprezentând daune materiale în cuantum de 620.416,66 euro şi daune morale în cuantum de 1.000.000 euro, cauzate prin formularea şi susţinerea cu rea credinţă a unei plângeri penale împotriva sa, cu privire la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, plângere care a fost soluţionată irevocabil în Dosarul penal nr. 3950/3/2009, în sensul achitării.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., art. 57 din Constituţia României, art. 3 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 723 C. proc. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 1423 din 25 martie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă instanţa a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale.
Astfel, tribunalul a constatat că sesizarea organelor de urmărire penală prin plângerea penală formulată de pârâtă împotriva reclamantului, în temeiul art. 222 C. proc. pen., nu constituie o faptă ilicită, în condiţiile în care aceasta şi-a exercitat, în forma prevăzută de lege, dreptul de petiţionare reglementat de art. 51 din Constituţia României.
Or, exercitarea acestui drept prin formularea plângerii penale nu a fost abuzivă câtă vreme Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a întocmit la data de 28 ianuarie 2009 rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.C.A., iar o instanţă de judecată, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a hotărât prin Decizia nr. 100/A din 26 aprilie 2010 condamnarea acestuia la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
Tribunalul a mai precizat că, deşi exercitarea dreptului de petiţionare de către pârâtă, prin formularea plângerii penale, a adus anumite prejudicii drepturilor subiective ale reclamantului, câtă vreme exercitarea acestui drept nu a fost abuzivă, dovada fiind întocmirea rechizitoriului de către Parchet şi condamnarea de către o instanţă de judecată, nu se poate reţine în sarcina pârâtei abuzul de drept. În consecinţă, neexistând abuz de drept din partea pârâtei, nu există nici fapta ilicită şi, prin urmare, nici răspundere civilă delictuală.
Împotriva acestei sentinţe, P.C.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 1010/A din 4 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că susţinerile apelantului-reclamant referitoare la reţinerea caracterului abuziv al plângerii penale formulate de intimata-pârâtă nu pot fi primite.
Astfel, apelantul-reclamant a invocat abuzul de drept în formularea şi susţinerea plângerii penale de către intimata-pârâtă prin raportare la faptul că în faza recursului reprezentantul Ministerului Public a renunţat la recursul formulat de Parchet şi, mai mult, a pus concluzii de achitare. Cu toate acestea, intimata-pârâtă s-a opus solicitării de achitare susţinută de procuror, ceea ce ar dovedi că aceasta a acţionat independent de soluţiile propuse de reprezentantul Ministerului Public şi, independent de argumentele ce demonstrau nevinovăţia inculpatului, a solicitat condamnarea penală.
Or, aceste susţineri şi critici ale apelantului-reclamant nu pot fi primite, de vreme ce acţiunea penală ce a format obiectul Dosarului nr. 3950/3/2009 a fost pusă în mişcare printr-o ordonanţă emisă de procuror, la propunerea organului de cercetare penală, iar prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă ÎCCJ - secţia de urmărire penală şi criminalistică întocmit sub nr. 932/P/2008 s-a dispus trimiterea în judecată a apelantului-reclamant, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune. Plângerea penală formulată de intimata-pârâtă a fost doar un mod de sesizare a organului de urmărire penală, însă punerea în mişcare a acţiunii penale are loc la propunerea organului de cercetare penală, dacă acesta consideră că sunt temeiuri pentru aceasta.
Prin urmare, a apreciat că prin formularea plângerii penale, ca mod de sesizare a organului de urmărire penală, intimata-reclamantă şi-a exercitat un drept prevăzut de lege, respectiv de art. 222 C. proc. pen. şi art. 51 din Constituţia României, aspecte corect reţinute şi de tribunal.
Totodată, a subliniat că plângerea penală formulată de intimata-pârâtă a declanşat cercetările penale, însă aceste cercetări puteau fi sau nu urmate de începerea urmăririi penale. Cum infracţiunea pentru care intimata-pârâtă a formulat plângere penală nu face parte dintre acelea pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la simpla formulare a plângerii penale de către partea ce se consideră vătămată, rezultă că acţiunea penală a fost pusă în mişcare urmare a efectuării de cercetări penale de către organele abilitate ale statului.
Astfel, ulterior momentul formulării plângerii penale de către intimata-pârâtă, voinţa acesteia nu ar mai fi putut influenţa într-un sens sau altul soarta dosarului penal, fiind sarcina organelor abilitate ale statului să determine dacă existau sau nu indiciile săvârşirii unei infracţiuni de către apelantul-reclamant, indiferent de insistenţele şi susţinerile pe care intimata le-ar fi făcut în cursul cercetării penale.
A reţinut curtea de apel că, mai mult, în cauza penală în discuţie, prima instanţă (Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală) a pronunţat achitarea inculpatului, soluţie faţă de care Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a exercitat calea de atac a apelului, fiind pronunţată Decizia penală nr. 100/A din 26 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, decizie prin care apelantul-reclamant a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune. Împotriva acestei decizii penale au exercitat recurs atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cât şi inculpatul (apelantul-reclamant) şi partea civilă (intimata-pârâtă), fiind admise primele două şi luându-se act de retragerea recursului declarat de partea civilă.
Or, faţă de această succesiune a soluţiilor pronunţate de instanţele de judecată şi de împrejurarea că Ministerul Public a exercitat atât calea de atac a apelului, cât şi calea de atac a recursului, nu se poate reţine că prin susţinerea de către intimată a plângerii penale şi prin concluziile părţii civile formulate în faţa instanţei de recurs s-a exercitat un abuz de drept.
De altfel, din Încheierea de la 16 decembrie 2010 din Dosarul penal nr. 3950/3/2009 al ÎCCJ, secţia penală, rezultă că reprezentantul Ministerului Public a pus în principal concluzii de casare a deciziei penale din apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de prim control judiciar, în subsidiar fiind susţinută achitarea.
Totodată, a apreciat instanţa de apel că împrejurarea că în faza recursului (exercitat de Ministerul Public) intimata-pârâtă a pus concluzii de respingere a cererii de achitare a reclamantului, cerere de achitare formulată de reprezentantul Ministerului Public care nu şi-a mai susţinut respectiva cale de atac, nu reprezintă un abuz de drept, fiind doar opinia părţii exprimate în faţa instanţei de judecată, opinie ce nu trebuie a fi concordantă cu cea a celorlalte părţi în cauză şi care nici nu poate reprezenta un abuz de drept doar pentru că instanţa de recurs nu a îmbrăţişat-o.
În ceea ce priveşte aspectul civil al acţiunii penale, curtea de apel a apreciat că formularea şi menţinerea de către intimata-pârâtă şi a altor acţiuni civile pe rolul instanţelor de judecată, pentru recuperarea aceluiaşi prejudiciu invocat şi solicitat şi prin cererea de constituire de parte civilă în dosarul penal, nu poate conduce la concluzia că plângerea penală prin care a fost sesizat organul de urmărire penală a avut un caracter abuziv.
Astfel, urmărirea recuperării prejudiciului invocat de o parte, pe calea mai multor acţiuni formulate în faţa instanţelor de judecată, având obiecte diferite, nu reprezintă de plano un abuz de drept. Or, în speţă, contrar celor susţinute de apelant, nu a fost identificată nicio obligaţie procesuală ce ar fi fost încălcată de intimata-pârâtă prin această atitudine şi nici nu s-a dovedit că intimata-pârâtă s-a folosit de invocarea prejudiciului pretins doar pentru a obţine încadrarea faptei într-o formă agravantă a infracţiunii de înşelăciune. Exercitarea simultană a unor acţiuni civile şi penale nu este interzisă de lege sau sancţionată prin constatarea abuzului de drept ci, din contră, legiuitorul reglementează pentru aceste situaţii instituţia litispendenţei, a conexităţii sau a suspendării în baza art. 244 C. proc. civ.
A mai reţinut instanţa de apel că nici împrejurarea că instanţele civile au constatat netemeinicia cererilor pârâtei nu poate duce la constatarea abuzului de drept al intimatei-pârâte în formularea plângerii penale, aceasta fiind formulată anterior oricăror soluţii pronunţate de instanţele civile, punerea în mişcare a acţiunii penale şi menţinerea ei ulterior nefiind atributul intimatei-pârâte şi neţinând de voinţa acesteia.
Intimata-pârâtă a participat în cadrul dosarului penal în calitate de parte civilă, or latura civilă în dosarul penal este un aspect subsecvent laturii penale ale cărei elemente au fost analizate până în faza recursului, căile de atac fiind exercitate de Ministerul Public.
În continuare, curtea de apel, notând că prin formularea unei plângeri penale orice parte vătămată ştie, urmăreşte şi acceptă că demersul său poate să transforme persoana reclamată în inculpat a subliniat că acest comportament al părţii ce se pretinde vătămată nu conferă plângerii caracter abuziv, iar transformarea persoanei reclamate în inculpat nu este efectul direct al plângerii, ci efectul rezultatelor cercetărilor penale întreprinse de organele abilitate ale statului.
În final, constatând că sunt în întregime nefondate criticile invocate de apelantul-reclamant cu privire la săvârşirea unei fapte ilicite, curtea de apel a apreciat că analizarea celorlalte aspecte referitoare la prejudiciu sunt de prisos, neîndeplinirea unei condiţii cumulative împiedicând angajarea răspunderii delictuale întemeiată pe art. 998 - 999 C. civ.
Împotriva acestei decizii, P.C.A. a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în baza cărora a solicitat modificarea ei în tot, în sensul admiterii apelului său, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.
În susţinere, a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că intimata-pârâtă nu a săvârşit o faptă ilicită, apreciind că formularea şi susţinerea plângerii penale nu reprezintă altceva decât exercitarea în limite normale a dreptului de petiţionare.
Totodată, a arătat că, în opinia sa, interpretarea corectă a abuzului de drept trebuie făcută prin raportare strictă la atitudinea şi acţiunile pretinsului autor al abuzului, fiind irelevant că plângerea penală a fost urmată de emiterea unui rechizitoriu, cu atât mai mult cu cât, în speţă, rechizitoriul a fost desfiinţat de instanţele de judecată.
Astfel, prin stabilirea abuzului de drept al pârâtei prin raportare la conduita organului de urmărire penală, instanţa de apel, în mod eronat a scos abuzul de drept din sfera subiectivă a atitudinii părţii care exercită dreptul, faţă de scopul legal recunoscut al dreptului exercitat şi a lăsat necercetată această atitudine subiectivă a pârâtei, raportându-se doar la fapta terţului, respectiv a organului de urmărire penală, ca la un element absolut de natură a absolvi de răspundere pârâta. Or, nu există niciun motiv pentru care plângerea să fie considerată a priori legitimă, doar pentru că s-a soldat cu emiterea unui rechizitoriu.
Aşadar, aşa cum s-a arătat şi în cererea de chemare în judecată, pretenţiile se fundamentează pe conduita pârâtei care, prin modul în care a formulat şi susţinut plângerea penală ce a fost soluţionată în Dosarul penal nr. 3950/3/2009, a săvârşit un veritabil abuz de drept.
A arătat recurentul că doctrina şi jurisprudenţa au stabilit că exercitarea unui drept devine abuzivă în momentul în care nu mai serveşte scopului pentru care respectivul drept este ocrotit/instituit.
Cum în speţă plângerea penală viza, pe de o parte sancţionarea penală pentru săvârşirea unei grave infracţiuni şi, pe de altă parte, repararea prejudiciului material pretins a fi fost cauzat prin respectiva infracţiune acţiunile intimatei-pârâte se plasează în sfera abuzului de drept pe ambele planuri.
Astfel, a susţinut că în ceea ce priveşte aspectele penale ale plângerii, se observă că apărările formulate de intimata-pârâtă şi reţinute de instanţa de fond, în sensul că "avea dreptul să formuleze o plângere penală" şi că, "odată plângerea urmată de un rechizitoriu ar dispărea orice posibilitate de abuz de drept", nu se susţin. Aceasta deoarece, pe de o parte, din încheierile de şedinţă şi din hotărârea penală din recurs reiese că în faza recursului, reprezentantul Ministerului Public a renunţat la calea de atac formulată de Parchet şi, mai mult, a pus concluzii de achitare în care a arătat că nu există niciun aspect penal în conduita sa, plângerea penală fiind vădit neîntemeiată. Pârâta nu numai că nu a acceptat susţinerile Ministerului Public în sensul achitării, ci s-a opus cu vehemenţă acesteia, împrejurare ce arată că atunci când a avut posibilitatea, a acţionat independent de soluţiile propuse de către reprezentantul Ministerului Public şi independent de argumentele care demonstrau în mod vădit nevinovăţia.
Pe de altă parte, pârâta a invocat în plângerea penală un prejudiciu de o valoare imensă (488.000 euro), deşi cunoştea că natura eventualului prejudiciu este una comercială şi că, potrivit dispoziţiilor contractelor comerciale dintre părţi, pentru pretinsul prejudiciu răspundeau în principal MTS L. GmbH şi, eventual SC S. Bucureşti SRL, răspunderea sa fiind una accesorie, derivată din interpretarea (eronată susţine recurentul) unui contract de novaţie.
Împrejurarea că intimata-pârâtă cunoştea aceste împrejurări rezultă cu claritate din hotărârile judecătoreşti aflate la dosarul cauzei, din care rezultă că intimata-pârâtă a intentat şi menţinut în paralel, independent de plângerea penală, o serie de acţiuni civile prin care a solicitat exact prejudiciul pe care îl invoca şi în dosarul penal, acţiuni civile ce au fost intentate împotriva sa în solidar cu SC S. Bucureşti SRL Or, atâta vreme cât cunoştea natura comercială a raporturilor juridice care fundamentau prejudiciul, este evident că intimata-pârâtă s-a folosit de invocarea pretinsului prejudiciu exclusiv pentru a obţine încadrarea sa într-o formă agravată a infracţiunii de înşelăciune. Prin menţinerea în paralel a acţiunilor civile cu latura civilă din dosarul penal pentru aceleaşi sume, intimata-pârâtă a încălcat în mod vădit obligaţiile procesuale şi a acţionat în sfera abuzului de drept.
În ceea ce priveşte aspectele civile ale plângerii, recurentul a arătat că există evidente aspecte ce ţin de sfera abuzului de drept. Astfel, intimata-pârâtă şi-a menţinut şi susţinut cu insistenţă pretenţiile civile în dosarul penal, inclusiv în faza recursului, deşi cunoştea că aceleaşi pretenţii fac obiectul unor dosare aflate pe rolul instanţelor civile, iar pentru o parte din pretenţii erau deja pronunţate hotărâri, chiar definitive, prin care instanţele civile constataseră netemeinicia acestora.
De asemenea, intimata-pârâtă s-a constituit parte civilă în dosarul penal şi pentru sume reprezentând contravaloarea TVA, sume ce erau în mod expres stabilite prin contractul de execuţie nr. 348/2004 în sarcina altor părţi. Această cerere a fost păstrată în dosarul penal, inclusiv în recurs, deşi exista o hotărâre judecătorească irevocabilă ce-i era opozabilă pârâtei, hotărâre prin care SC S. Bucureşti SRL fusese obligată în mod exclusiv la plata acelei sume.
Cum intimata-pârâtă a fost în permanenţă reprezentată de către avocaţi, nu se poate accepta că aceste abuzuri legate de dubla solicitare a aceloraşi sume, atât în dosarul penal cât şi în dosarele civile, precum şi insistenţa de a solicita în dosarul penal suma reprezentând TVA (sumă stabilită irevocabil ca fiind datorată de o altă persoană decât inculpatul), ar putea reprezenta nişte simple erori.
Există astfel elemente care arată că intimata-pârâtă a acţionat de o manieră abuzivă, urmărind, sau cel puţin acceptând obligarea reclamantului la plata unor sume pe care instanţele stabiliseră irevocabil că nu le datorează.
Recurentul a susţinut că în cauză este important să se perceapă planul general în care se integrează toate aspectele punctuale menţionate mai sus, plan general care arată că intimata-pârâtă a ştiut şi a urmărit de la bun început că demersul său (declanşat prin plângerea penală) are că finalitate principală, esenţială, transformarea sa în inculpat, cu toate consecinţele legale, morale şi personale care derivă din această calitate. Acest plan general este foarte bine surprins în motivarea pentru care procurorul de şedinţă, din recurs, a solicitat achitarea, cât şi în motivarea hotărârii definitive de achitare pronunţată de ICCJ. Ambele motivări arată clar, fără vreun fel de dubiu, că faptele prezentate în plângerea penală nu aveau nimic de-a face cu domeniul dreptului penal (împrejurare pe care intimata-pârâtă o cunoştea, de asemenea, întrucât niciodată nu a renunţat la acţiunile sale civile).
Faţă de aceste susţineri, recurentul a arătat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, fapta ilicită fiind reprezentată de formularea şi susţinerea plângerii penale privind săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, plângere ce a fost soluţionată irevocabil în sensul achitării sale.
În final, recurentul a reiterat susţinerile din cererea de chemare în judecată referitoare la justificarea acordării daunele morale solicitate şi a subliniat că toate aceste împrejurări sunt de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a intimatei pentru prejudiciul creat.
Astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursului, întemeiată pe dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Având în vedere dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului, Înalta Curte va examina cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu.
Potrivit art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii dezvoltarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă şi limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 din acelaşi Cod.
Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea textului de lege, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
În speţă, Înalta Curte constată că cele susţinute de recurent în legătură cu îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, deşi recurentul a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea se încadrează exclusiv în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cele prevăzute de pct. 8 al aceluiaşi articol fiind invocate doar formal.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu şi va analiza calea de atac exclusiv din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În concret, recurentul a invocat faptul că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că intimata-pârâtă nu a săvârşit o faptă ilicită, apreciind că formularea şi susţinerea plângerii penale nu reprezintă altceva decât exercitarea în limite normale a dreptului de petiţionare, interpretând astfel eronat abuzul de drept.
În analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte va porni de la prevederile art. 57 din Constituţia României conform cărora „cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi" şi ale art. 3 din Decretul nr. 31/1954, conform cărora „drepturile civile sînt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social."
Din interpretarea sistematică a acestor texte de lege se desprind patru caractere care se circumscriu noţiunii de abuz de drept, respectiv exercitarea dreptului subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii şi moralei, cu rea-credinţă şi cu depăşirea limitelor sale.
În plan procesual, abuzul de drept este reglementat de art. 723 C. proc. civ., potrivit căruia drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, partea care le foloseşte în mod abuziv urmând a răspunde pentru pagubele pricinuite.
Astfel, în esenţă, exercitarea unui drept subiectiv sau procedural va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a vătăma o altă persoană sau contrar bunei-credinţe.
În egală măsură, abuzul de drept este calificat ca fiind o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, răspunderea pentru abuzul de drept nefiind altceva decât o formă particulară de manifestare a răspunderii civile delictuale, astfel încât aceasta nu poate fi angajată în absenţa vinovăţiei, prejudiciului cauzat unei alte persoane şi legăturii de cauzalitate dintre acestea.
Înalta Curte reţine că potrivit susţinerilor recurentului-reclamant, fapta ilicită a intimatei-pârâte constă în săvârşirea unui veritabil abuz de drept, care rezultă cu evidenţă din modul în care a formulat şi susţinut plângerea penală ce a fost soluţionată în Dosarul penal nr. 3950/3/2009, în care s-a dispus achitarea sa.
Se cuvine însă subliniat că, în susţinerea recursului, autorul căii de atac a reluat integral criticile formulate prin cererea de apel, critici care au fost analizate şi asupra cărora instanţa de prim control judiciar s-a pronunţat de o manieră care conduce în mod logic la soluţia pronunţată, verificarea deciziei atacate relevând faptul că instanţa de apel a reţinut în mod corect situaţia de fapt, pe care a coroborat-o cu probele administrate în cauză şi cu normele de drept incidente.
Aşa fiind, instanţa supremă constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel netemeinicia criticilor, din perspectiva abuzului de drept invocat.
Astfel, în mod corect a reţinut curtea de apel că prin formularea plângerii penale, ca mod de sesizare a organului de urmărire penală, intimata-reclamantă şi-a exercitat un drept prevăzut de lege, respectiv de art. 222 C. proc. pen. şi art. 51 din Constituţia României şi că, întrucât infracţiunea pentru care intimata-pârâtă a formulat plângere penală nu face parte dintre acelea pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la simpla formulare a plângerii penale de către partea ce se consideră vătămată, rezultă că acţiunea penală a fost pusă în mişcare urmare a efectuării de cercetări penale de către organele abilitate ale statului.
Totodată, în mod corect a apreciat instanţa de apel că împrejurarea că în faza recursului (exercitat de Ministerul Public) intimata-pârâtă a pus concluzii de respingere a cererii de achitare a reclamantului, cerere de achitare formulată de reprezentantul Ministerului Public care nu şi-a mai susţinut respectiva cale de atac, nu reprezintă un abuz de drept, fiind doar opinia părţii exprimate în faţa instanţei de judecată, opinie ce nu trebuie să fie concordantă cu cea a celorlalte părţi în cauză şi care nici nu poate reprezenta un abuz de drept doar pentru că instanţa de recurs nu a îmbrăţişat-o, dar şi că formularea şi menţinerea de către intimata-pârâtă şi a altor acţiuni civile pe rolul instanţelor de judecată, pentru recuperarea aceluiaşi prejudiciu invocat şi solicitat şi prin cererea de constituire de parte civilă în dosarul penal, ca de altfel nici împrejurarea că instanţele civile au constatat netemeinicia cererilor pârâtei, nu poate conduce la concluzia că plângerea penală prin care a fost sesizat organul de urmărire penală a avut un caracter abuziv.
În plus, Înalta Curte reaminteşte părţilor că procesul penal este guvernat de principiul oficialităţii, denumit şi principiul obligativităţii pentru că în esenţă el se referă la o sarcină obligatorie a organelor judiciare de a desfăşura activitate procesuală ori de câte ori se constată că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) C. proc. pen., „actele desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul prin care prin lege se dispune altfel."
Acest principiu specific dreptului procesual penal se deosebeşte de principiul disponibilităţii specific procesului civil.
Aceasta, întrucât, în timp ce în cauzele civile părţile pot dispune de acţiunea civilă exercitată în acel proces, în materie penală, pentru a garanta realizarea acestui principiu, normele de organizare şi de competenţă dispun începerea procesului penal şi continuarea acţiunii de către autorităţile publice ca o obligaţie legală.
Cum, în cauză, infracţiunea pentru care s-a dispus urmărirea penală nu este una pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, Înalta Curte impune părţilor concluzia că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între eventualul prejudiciu cauzat reclamantului, ca urmare a declanşării procesului penal şi formularea şi susţinerea plângerii penale de către intimată, de vreme ce începerea procesului penal şi continuarea acţiunii, reprezintă o obligaţie legală a autorităţilor publice.
Aşa fiind, se constată că hotărârea instanţei de apel este una legală, în cauză neexistând motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea acesteia.
Prin urmare, având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului şi va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant P.C.A. împotriva Deciziei civile nr. 1010/A din 4 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant P.C.A. împotriva Deciziei civile nr. 1010/A din 4 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 967/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 804/2015. Civil. Pretenţii. Obligatia de a... → |
|---|
