ICCJ. Decizia nr. 1023/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1023/2015
Dosar nr. 10074/3/2006
Şedinţa publică din 7 aprilie 2015
Prin decizia civilă nr. 42/ A din data de 21 februarie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-pârâtă SC P. SA şi de apelanta-reclamantă SC G.B.G. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1270 din 06 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-intervenientă SC A.I. SA.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr. 1270 din 06 octombrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC G.R.B.G. SRL; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC P. SA; a fost respinsă acţiunea principală formulată de reclamanta SC G.R.B.G. SRL în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altei persoane formulate de reclamanta intervenientă SC A.I. SA în contradictoriu cu intervenienta SC A.I. SA, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Prin H.G. nr. 167/1990 s-a înfiinţat Î.P.C. Bucureşti – Splai, în subordinea C.I.C., de sub îndrumarea şi controlul M.A.I.A. – D.I.A.
La filele din dosarul înregistrat iniţial la secţia a V-a civilă se află un înscris încheiat între I.P.C. Bucureşti - Splai şi I.I.C. Bucureşti - Glina, în care se menţionează că în conformitate cu prevederile H.G. nr. 167/1990, I.I.C. Bucureşti s-a scindat în două unităţi economice: I.I.C. Bucureşti - Glina, cu profilul de activitate abator şi I.P.C. Bucureşti - Splai, cu profil de activitate prelucrare şi preparator de carne. În acest scop s-a stabilit ca separarea patrimoniului între cele două întreprinderi să aibă ca bază bilanţul contabil încheiat Ia 31 martie 1990 de către fosta întreprindere I.I.C.A. Bucureşti.
Prin H.G. nr. 765/1990 privind trecerea unor unităţi specializate de produse alimentare la M.A.A. s-a stabilit că unităţile comerciale specializate de lapte, pâine, peşte, carne şi preparate din carne trec din subordinea comerţului în subordinea M.A.A. În art. 2 din hotărâre se prevede că unităţile specializate se predau, preiau pe bază de protocol încheiat între părţi, iar transmiterea fondurilor fixe din unităţile ce se predau-preiau, se va face în condiţiile legii.
Ca urmare a acestei hotărâri de guvern, la data de 01 februarie 1991 se încheie un protocol între SC P. SA în calitate de predător şi M.A.A. – I.I.C. Glina, în calitate de primitor, unde se consemnează explicit că, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 765/1990, activitatea unor unităţi comerciale specializate în desfacerea cărnii şi a produselor din carne trece din subordinea Î.C.L.A. 1 la I.I.C. - Glina, conform anexei 1 care face parte integrantă din protocol, iar fondurile fixe fac obiectul predării - primirii prin transfer, pe bază de inventar de predare-primire.
Protocolul la rubrica „Predător” poartă menţiunea SC P. SA, iar la rubrica „Primitor” poartă menţiunea I.I.C. Glina SA, cu semnăturile directorilor acestor societăţi, fără a fi însă ştampilat de vreuna dintre aceste societăţi.
În tabelul cu unităţile predate la A. Glina de către SC P. SA, cu sediul în Piaţa Amzei se menţionează la adresa magazinului, C.A.S., la denumirea magazinului, centru carne ca fost proprietar A.P.S., iar suprafaţa comercială 500 m.p.
Reclamanta care a introdus acţiunea în revendicare, respectiv SC G. SA, a invocat drept titlu de proprietate protocolul din 01 februarie 1991, societatea fiind continuatoare a personalităţii juridice a I.I.C. Glina, în baza H.G. nr. 167/1990 şi H.G. nr. 1353/1990 privind înfiinţarea de societăţi comerciale pe acţiuni în industria alimentară, conform art. 1 din hotărâre, societăţile fiind prevăzute în anexele nr. 1.1-1.9., în care se menţionează ca fiind înfiinţată şi societatea comercială G. SA.
Tribunalul a reţinut că în prezenta cauză, în baza hotărârilor de guvern invocate mai sus şi în aplicarea cărora reclamanta iniţială SC G. SA a încheiat cu pârâta SC P. SA protocolul din 01 februarie 1991, s-a făcut dovada legitimării procesuale active a SC G. SA cu privire la deţinerea dreptului de proprietate asupra imobilului spaţiu comercial situat în Bucureşti, C.A.S., cu precizarea, însă, că actele depuse de către reclamantă în dovedirea dreptului de proprietate sunt informe, şi în nici un caz nu fac dovada că reclamanta şi-a valorificat dreptul de proprietate pe care l-a pretins şi, respectiv, a faptului că în urma încheierii protocolului din 01 februarie 1991 ar fi intrat în posesia bunului.
Tribunalul a mai reţinut, că pe parcursul judecării cauzei a avut loc o transmisiune a calităţii procesuale active, prin acte valabile, dat fiind că o astfel de operaţiune juridică se poate realiza şi prin vânzarea drepturilor litigioase.
Astfel, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 4130 din 12 noiembrie 2003 reclamanta SC G. a vândut către SC E.T. SRL tot activul său, respectiv toate drepturile patrimoniale reale şi de creanţă, inclusiv drepturile litigioase existente în patrimoniul său, în contract fiind stipulată o clauză expresă de vânzare a dreptului litigios asupra spaţiului comercial situat în Bucureşti, C.A.S., compus din cota indiviză de teren de 500 m.p. şi construcţie în suprafaţă utilă de 500 m.p., vânzătoarea prin reprezentant legal declarând că SC G. SA a dobândit imobilul în baza H.G. nr. 765/1990 a protocolului f.n. din 01.011991, acesta formând obiectul acţiunii în revendicare din dosarul nr. 4255/2003 al Secţiei a V-a Civilă a Tribunalului Bucureşti.
Ulterior, SC E.T. SRL a încheiat cu SC G.R.B.G. SRL contractul de dare în plată autentificat sub nr. 1052 din 05 mai 2004 (darea în plată fiind o operaţiune juridică prin care debitorul execută către creditorul său o altă prestaţie decât ceea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional şi care stinge datoria întocmai ca şi plata) prin care a înţeles să dea în plată, în calitate de debitor, către creditor, chiar dreptul litigios ce face obiectul prezentului litigiu, respectiv revendicarea imobilului situat în Bucureşti, spaţiul comercial C.A.S.
Reţinând pe de o parte, că reclamanta iniţială SC G. SA s-a legitimat procesual activ cu protocolul f.n. din 0102.1991, iar pe de altă parte că prin actele valabil încheiate ulterior de vânzare a drepturilor litigioase şi de dare în plată, astfel cum sunt menţionate mai sus, a avut loc o transmisiune a calităţii procesuale active, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată atât de pârâta SC P. SA cât şi de intervenientă.
În prezent, aşa cum rezultă din probele administrate în dosar, spaţiul în litigiu este deţinut de intervenienta SC A.I. SA, aceasta deţinând şi titlul şi posesia asupra bunului, astfel:
Prin protocolul încheiat la 09 aprilie 1996 între SC P. SA cu sediul în str. Piaţa Amzei şi SC C. SA, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 391/1995, s-au transmis fără plată spaţiile comerciale menţionate în anexa 1 din patrimoniul SC P. SA în patrimoniul SA C. SA Bacău. În art. 2 din protocol se prevede că predarea-primirea se face în baza procesului verbal întocmit între cele două părţi (anexa2).
La dosar intervenienta a depus şi procesul verbal de predare primire încheiat la 09 mai 1996, privind spaţiul situat la adresa B-duI Aerogării (Complex A.), iar la rubricile predător şi primitor sunt menţionate cele două societăţi, în vreme ce înscrisurile poartă ştampilele şi semnăturile reprezentaţilor societăţilor.
SC C. SA Bacău a fost absorbită prin fuziune de către intervenienta SC A.I. SA, aşa cum rezultă din actul adiţional autentificat sub nr. 1493 din 17 martie 2000.
Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, procesul verbal de predare-primire din 09 aprilie 1996 a fost trecut în Registrul de transcripţiuni sub nr. 4977 din 30 iunie 1996 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar intervenienta SC A.I. SA a solicitat în baza Legii nr. 7/1996 înscrierea dreptului de proprietate în Cartea funciară, în baza actelor de proprietate protocol 1706/1996 şi proces verbal din 09 aprilie 1996, iar prin încheierea pronunţată de B.C.F. al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a fost admisă cererea intervenientei şi s-a înscris în Cartea funciară dreptul de proprietate aparţinând SC A.I. SA cu privire la imobilul Complex A.
Faţă de situaţia de fapt prezentată mai sus şi cum calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată în judecată şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, iar pârâta SC P. SA nu are calitatea de posesor asupra imobilului, pentru a putea figura în calitate de pârâtă în cadrul acţiunii în revendicare, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P. SA şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Având în vedere considerentele expuse în respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC P. SA, tribunalul a constatat că în prezenta cauză având ca obiect acţiune în revendicare (şi doar un singur capăt de cerere), există un conflict între titluri, atât reclamanta cât şi intervenienta deţinând titluri scrise în privinţa bunului revendicat.
De asemenea, titlurile provin de la acelaşi autor, situaţie în care, se ţine seama de titlul care a fost transcris mai întâi, chiar dacă actul celeilalte părţi s-a încheiat mai înainte.
Faţă de această împrejurare, tribunalul a reţinut că intervenienta SC A.I. SA deşi are un titlu cu dată mai nouă, este singura care şi-a transcris dreptul de proprietate în Registrul de transcripţiuni şi ulterior, în Cartea funciară a Judecătoriei Sectorului 1, Bucureşti, aşa încât are câştig de cauză în raport de titlul invocat de către reclamantă.
Reclamanta a susţinut că titlul ei de proprietate este dat de dispoziţiile H.G. nr. 765/1990 şi a protocolului emis în baza acestei hotărâri, încheiat Ia data de 01 februarie 1991, iar titlul intervenientei SC A.I. SA nu este valabil, fiind lovit de nulitate absolută, constând în lipsa obiectului, întrucât SC P. SA nu mai avea în patrimoniul său imobilul revendicat, la data apariţiei H.G. nr. 391/1995.
Însă, legea ca act normativ nu constituie prin ea însăşi un mod de dobândire a proprietăţii, deoarece ea dispune în abstract, fiind necesar un fapt juridic lato sensu (fapt juridic stricto sensu sau act juridic) care să se încadreze în ipoteza normei juridice şi să aibă ca efect dobândirea dreptului de proprietate. Titlul nu este legea (actul normativ) ca atare, deoarece aceasta nu este aptă să ducă la transferul dreptului de proprietate prin sine însăşi, ci actul de aplicare a legii, prin care imobilul a fost individualizat şi s-a procedat la predarea, primirea lui, de cel care pretinde un drept de proprietate asupra imobilului.
Prin urmare, nici H.G. nr. 765/ 1990 şi nici H.G. nr. 391/1995 nu pot fi invocate drept titluri de proprietate de către părţile din prezenta cauză, ci doar actele de aplicare ale acestor hotărâri, prin care imobilul revendicat a fost individualizat şi, respectiv, s-a procedat la predarea-primirea acestuia.
Cum, în speţă, ambele părţi deţin protocoale de transmitere a imobilului în litigiu şi procese verbale de predare primire a imobilului, însă cu distincţiile de mai sus referitoare la data acestora şi la transmiterea dreptului de proprietate, şi câtă vreme reclamanta nu a solicitat cu o cerere distinctă şi expresă nulitatea titlului de proprietate al intervenientei, ci doar în cadrul acţiunii în revendicare a apreciat că are câştig de cauză motivat de faptul că intervenienta nu ar avea un titlu valabil, tribunalul a fost sesizat doar cu soluţionarea acţiunii în revendicare.
Reţinând că intervenienta este singura care şi-a transcris protocolul nr. 1706/1996 şi procesul verbal din 09 aprilie 1996, a respins cererea de chemare în judecată a altei persoane formulată în contradictoriu cu intervenienta SC A.I. SA ca neîntemeiată.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, Curtea a constatat că apelurile declarate în cauză nu sunt fondate.
Referitor la apelul formulat de apelanta pârâtă SC P. SA, Curtea a constatat că nu este fondată critica privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocate cu ocazia judecăţii în primă instanţă. Sub acest aspect, s-a apreciat că instanţa de fond a reţinut, în mod întemeiat, existenţa legitimării procesuale a reclamantei iniţiale, SC G. SA, cât şi a apelantei-reclamantei SC G.R.B.G. SRL, în privinţa căreia a avut loc o transmisie convenţională a calităţii procesuale active, dar a respins acţiunea în revendicare, ca neîntemeiată, întrucât din probele administrate rezultă că reclamanta nu a dovedit existenţa dreptului de proprietate pretins.
Soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, însă motivarea urmează a fi substituită de instanţa de control judiciar, în sensul că prin probele administrate reclamanta nu a reuşit să dovedească existenţa dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, chestiune esenţială într-o acţiune în revendicare
În ceea ce privește dovedirea existenţei dreptului de proprietate al reclamantei, contrar opiniei primei instanţe, Curtea a reţinut că prin probatoriul administrat în cauză atât în faza judecăţii în primă instanţă, cât şi în apel, nu s-a dovedit însuşi dreptul pretins de reclamantă.
Astfel, atât în cererea dedusă judecăţii, cât şi în actele doveditoare ale transmisiunii calităţii procesuale active, se menţionează că reclamanta iniţială SC G. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra spaţiului revendicat în baza H.G. nr. 765/1990 şi a Protocolului f.n. din 01 februarie 1991 încheiat între SC P. SA şi I.I.C. Glina - Bucureşti (prin reorganizarea acesteia din urmă, înfiinţându-se societatea reclamantă SC G. SA, conform H.G. nr. 1353/1990).
În apelul său, apelanta-reclamantă SC G.R.B.G. SRL a susţinut că autoarea sa, SC G. SA, a dobândit proprietatea asupra imobilului revendicat în prezenta cauză, în baza H.G. nr. 765/1990 şi a dispoziţiilor Legii nr. 15/1990, întrucât la data apariţiei legii organice, bunul se afla în administrarea directă a reclamantei iniţiale.
Această susţinere a apelantei-reclamante nu este întemeiată, deoarece Legea nr. 15/1990 a intrat în vigoare la data de 08 septembrie 1990, înainte de înfiinţarea reclamantei SC G. SA, prin H.G. nr. 1353/1990 publicată în M. Of. la data de 08 februarie 1991, astfel încât dispoziţiile legii nu sunt incidente în cauză.
Pe de altă parte, reclamanta nu a dovedit, prin probele administrate, că în cadrul activului preluat de SC G. SA de la I.I.C. Bucureşti - Glina s-ar regăsi spaţiul comercial din Complexul Aviaţiei.
De asemenea, nu se poate susţine nici că acest bun se afla în patrimoniul I.I.C. Bucureşti - Glina, la data apariţiei Legii nr. 15/1990, întrucât transferul unităţilor specializate de la SC P. SA, în baza H.G. nr. 765/1990, s-a făcut pe baza protocolului din 01 februarie 1991.
Acest protocol nu are însă număr de înregistrare, nu poartă decât semnăturile conducerii societăţilor semnatare fără ştampilă şi nu precizează care sunt magazinele specializate transferate către I.I.C. Bucureşti - Glina.
În plus, „Tabelul cu unităţile predate la A. – Glina”, anexat protocolului din 01 februarie 1991 cât şi „Situaţia magazinelor deţinute de SC G.” depusă în apel sunt semnate numai de directorul comercial al SC G. SA şi conţin în cuprinsul lor menţiunea: „Deţinător conform H.G. nr. 765/1990 ar trebui să fie SC G. SA”.
În acest context, este evident că înscrisurile depuse nu pot face dovada că reclamanta iniţială SC G. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Că este aşa o dovedeşte şi faptul că, ulterior, spaţiul comercial situat în C.A.S., identificat în B-dul Aerogării apare în conţinutul dispoziţiilor H.G. nr. 391/1995, fiind transmis de SC P. SA în patrimoniul SC C. SA Bacău, conform protocolului nr. 1706 încheiat la data de 09 aprilie 1996.
SC C. SA Bacău a fuzionat prin absorbţie cu intimata SC A.I. SA, astfel încât bunul a intrat în patrimoniul intimatei, care a transcris protocolul din anul 1996 în registrul de transcripțiuni imobiliare al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. 4977 din 30 iunie 1996. Prin încheierea nr. 11625 din 14 noiembrie 2000 pronunţată în C.C.J.S. Bucureşti – B.C.F., imobilul în litigiu a fost înscris în Cartea Funciară nr. CFI 13166 cu numărul cadastral 5379/03 ca fiind proprietatea intimatei SC A.I. SA.
Dreptul de proprietate înscris în cartea funciară îşi produce efectele de opozabilitate faţă de terţi de la data înregistrării cererilor.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, odată înscrise, drepturile reale se sting numai prin înscrierea radierii lor din cartea funciară, cu consimţământul titularului dreptului sau în caz de litigiu, în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, obţinută în cadrul acţiunii în rectificare, formulată în condiţiile art. 33 din acelaşi act normativ, ceea ce nu este cazul în speţă.
Faţă de cele ce preced, Curtea a constatat că nu sunt întemeiate nici criticile apelantei referitoare la dovedirea dreptului de proprietate al intimatei SC A.I. SA Bacău, precum şi la reţinerea, de către instanţa de fond, a împrejurării că reclamanta trebuia să formuleze o cerere distinctă şi expresă de constatare a nulităţii absolute a titlului de proprietate al intimatei.
Aşa cum s-a arătat mai sus, intimata a dovedit că este titulara unui drept de proprietate înscris în cartea funciară, care este opozabil terţilor, deci şi apelantei-reclamante, iar în situaţia în care aceasta din urmă pretinde că situaţia juridică reală a bunului nu corespunde cuprinsului cărţii funciare are la îndemână alte modalităţi, nu simpla invocare a excepţiei nulităţii absolute a titlului de proprietate invocat de partea adversă.
Neîntemeiată este şi critica formulată de apelanta-reclamantă cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC P. SA, în raport de obiectul cererii în revendicare deduse judecăţii şi de faptul că din probe a rezultat că bunul revendicat nu se mai află în posesia acestei pârâte.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta SC G.R.B.G. SRL Glina, criticând-o pentru următoarele motive:
a. Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe ( art. 304 pct. 3 C. proc. civ.).
Litigiul dedus judecaţii priveşte stabilirea dreptului de proprietate asupra unui spaţiu comercial, în favoarea unei societăţi comerciale, iar în aceste condiţii, instanţa competentă să soluţioneze cauza în funcţie de calitatea persoanelor şi izvorul dreptului de proprietate este instanţa specializată, respectiv Secţia Comercială a Tribunalului Bucureşti.
b. Hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În cazul dedus judecaţii doar reclamanta are un titlu de proprietate valabil, izvorând din lege, în timp ce actele invocate de către chemata în judecată, intervenienta Agricola, nu constituie titlu de proprietate.
b.1. În ceea ce priveşte titlul reclamantei.
Spaţiul comercial în litigiu a fost construit din fondurile de stat, acesta fiind primul proprietar, care îl administra prin ministerul său de resort, respectiv Ministerul Comerţului, care, la rândul său, îl utiliza prin Întreprinderea de specialitate subordonată lui, I.C.L.A., transformată după 1990 în SC P. SA.
În anul 1990, în baza dispoziţiilor H.G. nr. 765/1990, s-a dispus transmiterea spațiilor comerciale de la Ministerul Comerţului la Ministerul Agriculturii.
La data H.G. nr. 765/1990, proprietatea aparţinea statului român, întreprinderile de stat beneficiind de așa numitul „drept de administrare directă”, iar Guvernul, în calitatea sa de reprezentant al statului, avea dreptul de a decide transferul dreptului de administrare directă de la o întreprindere de stat la alta.
În cazul dedus judecaţii transferul a operat de la întreprinderea aflată în subordinea Ministerului Comerţului – I.C.L.A., la întreprinderea aflată în subordinea Ministerului Agriculturii – Î.I.C. Bucureşti - Glina. Transferul operat în baza dispoziţiilor H.G. nr. 765/1990 a vizat activitatea comercială, personalul şi spațiile comerciale, cu menţiunea anterioară că în privinţa spaţiilor ceea ce s-a transmis este dreptul de administrare directă. Acest drept a intrat în patrimoniul Î.I.C. Bucureşti - Glina la data hotărârii de guvern, dispoziţiile legale necondiționând valabilitatea transferului de predarea efectivă a bunului.
Predarea bunului s-a realizat prin protocolul din data de 01 februarie 1991, respectiv poziţia 21 - centrul de carne 114 Complex Aviaţiei, dată la care Î.I.C. Bucureşti - Glina a intrat şi în folosinţa bunului a cărui administrare o dobândise anterior.
La data de 8 septembrie 1990 au intrat în vigoare dispoziţiile Legii nr. 15/1990 în baza căreia au intervenit ulterior două operaţiuni esenţiale, respectiv reorganizarea întreprinderilor de stat în societăţi comerciale și transformarea dreptului de administrare directă în drept de proprietate.
Prin H.G. nr. 1353/1990 publicată în M. Of. la data de 08 februarie 1991, Î.I.C. Bucureşti - Glina s-a transformat în SC G. SA.
În baza dispoziţiilor art. 16 şi 20 din Legea nr. 15/1990, dreptul de administrare directă asupra centrului de carne 114 Complex Aviaţiei al Întreprinderii de Industrializare a Cărnii Bucureşti Glina s-a transformat în drept de proprietate.
Instanţa de fond contestă legea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, ceea ce vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 645 C. civ., aspect nesancționat de instanța de apel. Aceasta deși jurisprudența Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a infirmat în mod categoric aceasta teorie, statuând că proprietatea se mai dobândeşte şi prin lege, cu indicarea expresă și a Legii nr. 15/1990, cu redarea de citate din hotărârile avute în vedere.
Considerentul instanţa de apel, potrivit căreia Legea 15/1990 a intrat în vigoare la data de 08 septembrie 1990, înainte de înfiinţarea reclamantei SC G. SA (prin H.G. nr. 1353/1990 publicată în M. Of. la data de 08 februarie 1991) și astfel dispoziţiile legii nu sunt incidente în cauză, încalcă principiul aplicării legii civile în timp.
Înfiinţarea societăţilor comerciale nu putea fi decât ulterioară adoptării dispoziţiilor legale privind reorganizarea întreprinderilor socialiste de stat.
De esenţă în prezenta cauză este faptul că înfiinţarea ulterioară a SC G. SA prin H.G. nr. 1353/1990 are drept temei de drept însăși Legea nr. 15/1990, care în art. 16 prevede că unităţile economice de stat, cu excepţia celor care se constituie ca regii autonome, vor fi organizate sub forma de societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată, în condiţiile prevăzute de lege.
Unitatea economică I.I.C. Glina s-a organizat în condiţiile prevăzute de Legea nr. 15/1990, care este cadrul legislativ ce obliga la reorganizarea I.I.C. Bucureşti - Glina în SC G. SA, stabilind, în plus, şi procedura de înființare.
La data reorganizării în societate comercială, I.I.C. Bucureşti - Glina deţinea în patrimoniu dreptul de administrare directă asupra imobilului în litigiu, astfel încât, la data înfiinţării sale, societatea comercială SC G. SA a dobândit şi dreptul de proprietate asupra acestuia.
b.2. În ceea ce priveşte titlul intervenientei.
Dispoziţiile legale invocate în susţinerea titlului de proprietate de către intervenienta chemată în judecată SC A. SA sunt cele prevăzute în Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 391/1995.
La data adoptării H.G. nr. 391/1995 imobilul în litigiu era deja în proprietatea reclamantei, astfel încât dreptul de proprietate al statului încetase, încetând şi calitatea Guvernului de a decide cu privire la transferul acestuia.
Transferul bunurilor între societăţi comerciale nu mai constituie un transfer al dreptului de administrare directă, ci un transfer al dreptului de proprietate ce poate fi decis doar cu respectarea regimului de drept comun.
Întrucât înființarea societății SC P. SA a avut loc după H.G. nr. 765/1990, aceasta nu mai avea la data înfiinţării sale în patrimoniu dreptul de administrare directă asupra imobilului în litigiu şi nici nu a dobândit un drept de proprietate asupra acestuia.
A admite teza potrivit căreia SC P. SA putea transmite dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial presupune a demonstra redobândirea dreptului de proprietate de către aceasta printr-unul din modurile de dobândire recunoscute de codul civil.
Protocolul din data de 09 aprilie 1996 încheiat între SC P. SA şi SC C. SA nu poate constitui titlu de proprietate, ci cel mult un act de cedare a detenţiei precare. Aşadar, semnatarele protocolului sus amintit, în conivenţă, au încheiat un act fără efect translativ de proprietate.
Înscrierea în cartea funciară nu are efect constitutiv de drepturi, astfel încât aceasta nu poate suplini lipsa titlului de proprietate.
În consecință, instanţa de apel a reţinut în mod greşit existenţa vreunui titlu al intervenientei şi a calificat acţiunea ca fiind în comparare de titluri, când, în realitate, este o acţiune de revendicare împotriva posesorului neproprietar.
Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
1. La termenul de judecată a cauzei, apărătorul recurentei reclamante a declarat că nu mai susţine primul motiv de recurs, însă Înalta Curte urmează a se pronunța asupra acestuia, întrucât reprezentantul părţii nu deţine un mandat special de renunţare la judecată, aşa cum impune art. 69 alin. (1) C. proc. civ.
Acţiunea în revendicare ce face obiectul litigiului a atras natura civilă a litigiului, din perspectiva art. 4 din fostul C. com., şi soluţionarea astfel de către prima instanţă care s-a pronunţat în cauză.
Oricum, la data soluţionării cauzei competenţa nu mai este împărţită în funcţie de specializarea comercial - civil, astfel cum s-a arătat prin cererea de recurs, în urma intrării în vigoare a noilor coduri – civil şi de procedură civilă, modificările fiind operate şi prin Legea de organizare judiciară, nr. 304/2004, prin art. 51 al Legii nr. 76/2012.
2. Înalta Curte urmează a confirma soluția pronunțată în cauză, în considerarea argumentelor ce succed şi care exclud o analiză a criticilor formulate.
Î n dosarul de recurs, din perspectiva art. 305 C. proc. civ., recurenta reclamantă a depus un set de înscrisuri prin care susţine că face dovada deţinerii proprietăţii începând de la primul autor, în sensul celor arătate prin motivul de recurs aferent, precum şi hotărâri judecătoreşti, care ar releva jurisprudenţa în materie.
Înscrisurile depuse nu sunt însă în măsură să înlăture dezlegările date asupra obiectului de dispută între părţi în prezenta cauză, prin soluţia pronunţată în dosarul nr. 9627/3/2009* aflat iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, între aceleaşi părţi, până la a cărui judecată irevocabilă s-a şi suspendat judecat prezentului dosar, prin încheierea din data de 16 martie 2009, soluţie care, dat fiind cadrul procesual în care s-a pronunţat, are prioritate şi se impune şi faţă de celelalte hotărâri judecătoreşti depuse drept practică judiciară, a căror relevanţă este astfel inutil a mai fi avută în vedere.
În dosarul sus-menționat au făcut obiect de analiză criticile invocate în susținerea recursului, în ceea ce privește titlurile reclamate de părți, cauza fiind soluționată irevocabil.
Chiar dacă obiectul litigiului respectiv l-a reprezentat solicitarea reclamantei din prezentul dosar, în contradictoriu cu SC P. SA și SC A.I. SA (părți, de asemenea, în prezentul dosar) de a se constata nulitatea absolută a Protocolului nr. 1706 din 9 aprilie 1996, încheiat în temeiul H.G. nr. 391/1995, în privința aceluiași imobil ca și cel din dosarul de față, motivele invocate se suprapun cu cele care susțin prezenta cauză (existând astfel doar o suprapunere în parte între cele două litigii ), modul de soluţionare urmează a se impune, în manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat, care asigură evitarea pronunțării de hotărâri care se contrazic.
Acest efect nu poate fi ignorat, deși nu există o reglementare expresă a acestuia, cum este în cazul efectului negativ sau a excepției lucrului judecat (față de dispozițiile art. 1201 C. civ.), întrucât ceea ce s-a verificat de o instanță, cu toate garanțiile, urmare a unei dezbateri contradictorii și respectării dreptului la apărare al părților, nu poate fi ulterior repus în discuție în fața unei alte instanțe.
Cu alte cuvinte, rezolvarea dată asupra unui aspect de către prima instanță, indiferent dacă aceasta a fost făcută pe cale principală sau incidentală, cu respectarea garanțiilor procesuale, se impune în a doua judecată.
Astfel, în dosarul nr. 9627/3/2009*, prin decizia nr. 2854/1 octombrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a respins, ca nefundat, recursul declarat de relamanta SC G.R.B.G. SRL Glina împotriva deciziei civile nr. 383 din 8 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de aceeași reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1767 din19 noiembrie 2010 și încheierii de ședință din 8 aprilie 2011 pronunțate de Tribunalul București, secția a III –a civilă.
Pentru a concluziona în acest sens, instanța de recurs a reţinut, în esenţă, considerentele redate în cele ce urmează.
Nu este fondat motivul de recurs, prin care reclamanta a susținut că transferul dreptului de proprietate a operat în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 765/1990, încheindu-se în acest sens protocolul din 1 februarie 1991.
În iulie 1990 (la momentul adoptării H.G. nr. 765/1990) nu era în vigoare Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat în regii autonome și societăți comerciale și, contrar susținerilor recurentei, H.G. nr. 765/1990 nu a avut ca efect transferul de proprietate către autoarea reclamantei, imobilul rămânând la fosta I.C.L.A. şi fiind inclus în capitalul social al SC P. SA. Pe de altă parte, susținerea privind transferul spațiului către autoarea recurentei, prin protocolul din 1 februarie 1991 (încheiat prin efectul H.G. nr. 765/1990) nu poate fi primită având în vedere că H.G. nr. 765/1990 a fost publicată în M. Of. nr. 280/1992 și nu în 1990, iar până la data acestei publicări, protocolul din 1 februarie 1991 nu putea lua ființă fără o reglementare legală în vigoare.
Ulterior, prin H.G. nr. 361/1995 s-a transmis în mod expres de la SC P. SA la SC C. SA dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. SC P. SA a luat ființă prin Legea nr. 15/1990, prin transformarea fostei I.C.L. Alimentara1 în societate pe acțiuni, în baza deciziei P.M.B. nr. 1071/1990, iar în condițiile în care în patrimoniul fostei unități economice s-a aflat și imobilul în litigiu, acesta a fost preluat de societatea nou înființată.
Instanţa anterioară de recurs a mai reţinut că în mod greşit se susţine că printr-o hotărâre de guvern nu se putea dispune în mod legal asupra unei părţi din patrimoniul unei societăţi comerciale cu capital de stat; însăşi societăţile comerciale de stat au fost înfiinţate prin hotărâre de guvern şi au avut ca unic acţionar statul, care a acţionat prin organul executiv, Guvernul, astfel încât era firesc ca tot Guvernul, prin hotărâre, să poată dispune de patrimoniul societăţilor înfiinţate de către acesta. Prin urmare, prin H.G. nr. 391/1995, Guvernul a dispus în mod legal asupra transferului spaţiilor comerciale din patrimoniul SC P. SA în patrimoniul SC C. SA, ulterior această hotărâre de guvern fiind executată şi dreptul de proprietate asupra spaţiului transmis şi dobândit prin protocolul nr. 1706/1996.
În cadrul probei cu înscrisuri s-a depus în prezentul dosar şi soluția pronunțată între alte părți în dosarul nr. 4151/2/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, dispozitivul deciziei nr. 1708 din 17 aprilie 2008, prin care s-a admis excepția de nelegalitate a H.G. nr. 391/1995 – anexa 4, poziția 22, referitoare la H.C.O. București.
Atât timp cât H.G. nr. 391/1995 a rămas în vigoare pentru restul din anexe, în care se află și imobilul în litigiu, instanța nu poate înlătura acest act, în considerarea motivelor reţinute în această decizie, printre care se află și cele referitoare la art. 20 al Legii nr. 15/1990, invocat şi în prezenta cauză.
În decizia anterioară de recurs s-a reţinut că reclamanta nu a invocat excepţia de nelegalitate cu privire la H.G. nr. 391/1995, în vreme ce legalitatea hotărârii de guvern nu a fost primită a fi verificată în prezentul dosar, pentru motivele reținute în încheiere. Acțiunea formulată în acest sens de către recurenta reclamantă, de constatare a nelegalității H.G. nr. 391/1995, anexa 1, poziția nr. 38, în privința transferului dreptului de proprietate de la SC P. SA la SC C. SA Buzău, a fost constatată perimată prin sentința din data de 29 septembrie 2010 pronunțată în dosar nr. 2171/2/2009 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal.
În condițiile în care, în considerarea celor mai sus arătate, este confirmată decizia de apel în ceea ce priveşte titlul de care se prevalează recurenta reclamantă, nu se mai impune a fi cercetate și celelalte critici de recurs, referitoare la titlul opus de intimată.
Aceasta întrucât reclamanta este ținută să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, aşa cum impune art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., şi trebuie să justifice, în primul rând, dreptul său asupra obiectului dedus judecății.
În considerarea acestor argumente, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi, în consecință, să dispună respingerea recursului ca nefondat.
Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., recurenta reclamantă va fi obligată la plata sumei de 11.900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata SC A.I. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC G.R.B.G. SRL împotriva deciziei nr. 42/ A din data de 21 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 11.900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata SC A.I. SA
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1139/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1002/2015. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
