ICCJ. Decizia nr. 964/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 964/2015
Dosar nr. 6762/30/2009
Şedinţa publică din 27 martie 2015
Asupra recursului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 17 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, sub nr. 6762/30/2009, reclamanta SC C.R. SRL, aflată în insolvenţă, prin C.L.I. - P.E., a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta SC A.R. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.119.143,29 lei şi a dobânzii legale aferente, constând în dobânda de referinţă a B.N.R., calculată de la data formulării acţiunii şi până la momentul plăţii efective.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1, art. 43 şi 46 C. com., art. 969 şi 1073 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 92/LP/PI din 23 martie 2012, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, a admis în parte acţiunea, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 272.802,44 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor individualizate în SAL 14 şi SAL EXTRA 2, precum şi suma de 293.372,51 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor individualizate în SAL 13 şi SAL EXTRA 1, respingând în rest cererea. Totodată, a constatat că între creanţa reclamantei, în valoare de 566.174,95 lei şi cea recunoscută pârâtei împotriva reclamantei prin încheierea nr. 1260 din 08 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5804/30/2008, a intervenit compensaţia legală până la limita sumei de 566.174,95 lei. A mai dispus obligarea reclamantei la plata către expertul Moldovan I. a sumei de 1.200 lei onorariu neachitat şi a sumei de 4.000 lei onorariu pentru efectuarea expertizei. în fine, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, obligând, totodată, reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 7.350 lei, cu acelaşi titlu.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii a 5 facturi fiscale, respectiv: din 31 octombrie 2007, din 08 februarie 2008, din 07 martie 2008, din 24 martie 2008 şi din 18 noiembrie 2008, reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcţie executate la cererea pârâtei, în baza contractului de antrepriză din 12 iunie 2006.
Întrucât datele înscrise în facturile din 08 februarie 2008 şi din 07 martie 2008 au fost contestate, deşi fuseseră semnate şi ştampilate, prima instanţă a dispus efectuarea unor expertize în specialitatea construcţii care să stabilească dacă lucrările, a căror contravaloare cuprinsă în facturi era solicitată, fuseseră efectiv executate.
Concluziile raportului de expertiză au fost în sensul că lucrările realizate de reclamantă au fost incomplete, atât din punct de vedere al execuţiei, cât şi al documentelor necesare în vederea recepţiei, deşi expertul a consemnat că nu au putut fi verificate în totalitate, deoarece parte dintre lucrări au devenit ascunse.
De asemenea, în raportul de expertiză s-a reţinut că pentru cuantificarea lucrărilor au fost avute în vedere datele cuprinse în situaţiile de lucrări coroborate cu constatările experţilor, întrucât nu a fost puse la dispoziţia acestora documente care să ateste stadiul fizic la care alţi executanţi au preluat lucrările neexecutate de reclamantă.
Faţă de aceste aspecte, concluziile expertizei au confirmat executarea de lucrări aferente facturii fiscale din 18 februarie 2008 în valoare de 303.255,46 lei, respectiv 13.036,10 lei şi aferent facturii fiscale, din 07 martie 2008 în valoare de 233.107,99 lei şi de 39.694,45 lei.
În considerarea concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, prima instanţă a apreciat pretenţiile reclamantei ca fiind fondate în totalitate în ce priveşte factura din 08 februarie 2008 şi parţial în ce priveşte factura din 07 martie 2008, în limitele sumei de 272.802,44 lei, astfel că a dispus obligarea pârâtei în favoarea reclamantei la plata acestor sume.
Cu privire la factura din 31 octombrie 2007, în valoare totală de 345.509,42 lei, din care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unui rest de 9.000 de lei, a apreciat de asemenea cererea ca fiind întemeiată, reţinând că în baza situaţiei de lucrări 10 - care a stat la baza emiterii respectivei facturi, valoarea lucrărilor executate a fost în cuantum de 497.629 de lei, astfel că a apreciat debitul ca nefiind achitat integral.
În consecinţă, reţinând că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de realizare de lucrări de construcţie, în limitele mai sus arătate, iar pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei corelative de plată a preţului, în temeiul art. 969-970 C. civ., cererea a fost admisă, iar pârâta a fost obligată la plata sumelor mai sus indicate.
Cu privire la factura din 18 noiembrie 2008 în valoare de 75.958,73 de lei, reprezentând penalităţi de întârziere, tribunalul, constatând că nu a fost acceptată la plată nici expres, nici tacit, a apreciat, în baza art. art. 46 C. com., că pretenţiile nu au fost dovedite şi, în consecinţă, au fost respinse.
În ceea ce priveşte garanţia de bună execuţie, Tribunalul a reţinut că acest aspect formează obiectul art. 15 pct. 5 şi 6 din contract, prin care părţile au convenit înlocuirea reţinerilor până la concurenţa procentului de 6% cu o poliţă de asigurare în valoare de 93.740 euro, cu scadenţa la 60 de zile de la data recepţiei lucrărilor, stabilind că aceasta va constitui garanţie pentru eventualele reparaţii, în cazul în care societatea antreprenoare nu poate să le efectueze în termenele stabilite în procesul-verbal de recepţie (pct. 5); totodată, că, până la recepţia finală a lucrărilor, conformitatea acestora este garantată cu un procent de 5% din valoarea totală a lucrării, prin poliţa de asigurare cu durata de 12 luni.
S-a mai reţinut sub acest aspect că procesul-verbal din 08 februarie 2008 a fost încheiat în acord cu prevederile art. 6 din H.G. nr. 273/1994, respectiv în considerarea recepţiei la terminarea lucrărilor, dar că procesul-verbal la recepţia finală - prevăzut de art. 32 din acelaşi act normativ - nu s-a întocmit până la data litigiului pendinte, aşa cum a reieşit din probatoriul administrat.
Or, s-a arătat că, întrucât clauza contractuală leagă obligaţia de restituire a garanţiei de recepţia finală a lucrărilor, iar, pe de altă parte, potrivit probelor tehnice, lucrările efectuate relevă deficienţe, cererea reclamantei în acest sens apare a fi nefondată şi se impune a fi respinsă.
De asemenea, tribunalul, constatând din înscrisurile aflate la dosar că prin sentinţa civilă nr. 1260 din 08 septembrie 2009, pronunţată în procedura insolvenţei reclamantei SC C.R. SRL. (Dosar nr. 5804/30/2008), s-a recunoscut, cu putere de lucru judecat, în favoarea pârâtei SC A.R. SRL o creanţă în valoare de 12.347.879,80 lei, tribunalul, în aplicarea art. 1144 C. civ., fiind îndeplinite în cauză şi condiţiile prevăzute de art. 52 din Legea nr. 85/2006, a constatat că între creanţa reclamantei - în valoare de 566.174,95 lei şi cea recunoscută pârâtei împotriva reclamantei a intervenit compensaţia legală până la limita sumei de 566.174,95 lei.
Întrucât prin încheierea din Camera de Consiliu de la 11 martie 2011 a fost stabilit onorariul final aferent raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul M.I. la suma de 6.000 de lei, punându-se în vedere reclamantei să achite diferenţa în valoare de 1,200 de lei, iar pârâtei suma ce i-a revenit, respectiv 4.000 de lei, prin hotărârea dată asupra fondului prima instanţă a dispus obligarea părţilor la plata acestor sume de bani.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa a dispus obligarea părţilor la plata cheltuielilor de judecată (reprezentând contravaloarea onorariilor cuvenite experţilor), în măsura în care pretenţiile lor au fost găsite întemeiate, stabilind în sarcina pârâtei plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, iar în sarcina reclamantei plata sumei de 7.350 lei.
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor din 10 noiembrie 2011 şi din 04 mai 2012, a declarat apel pârâtă SC A.R. SRL, solicitând modificarea hotărârii primei instanţe, în sensul constatării inexistenţei obligaţiei sale de plată a sumelor pretinse de reclamantă, nu datorită stingerii creanţei reclamantei, ca urmare a intervenirii compensaţiei legale între creanţa reclamantei şi cea recunoscută în favoarea sa prin încheierea nr. 1268 din 08 octombrie 2009 a Tribunalului Timiş dată în Dosarul nr. 5804/30/2008, ci ca urmare a inexistenţei creanţei reclamantei, datorită neexecutării lucrărilor la termen şi în mod corespunzător şi pe cale de consecinţă a rezilierii contractului de antrepriză.
Prin decizia civilă nr. 67 din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 04 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, a schimbat în tot încheierea atacată, în sensul că a respins sesizarea din oficiu pentru îndreptarea erorii materiale; a respins apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii din 10 noiembrie 2011 şi a sentinţei civile nr. 92/LP/PI din 23 martie 2012, ambele pronunţate de aceeaşi instanţă şi a obligat-o pe intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 328,5 lei,cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, urmare a neînţelegerilor ivite între părţi în executarea contractului de antrepriză încheiat la 12 iunie 2006, pârâta SC A.R. SRL a suspendat efectuarea plăţilor, iar reclamanta SC C.R. SRL. a părăsit şantierul.
În analiza excepţiei de neexecutare invocată de pârâta beneficiar, pentru a justifica refuzul de plată a lucrărilor pretins a fi fost executate de reclamantă, curtea, notând că partea căreia i se pretinde executarea obligaţiilor contractuale poate refuza să se conformeze, atâta timp cât cealaltă parte nu îşi execută propriile obligaţii asumate prin contract, a reţinut că, în speţă, trebuie identificate lucrările efectuate de reclamanta constructor până la momentul încetării raporturilor contractuale.
De asemenea, a subliniat că în cauză nu este vorba despre o veritabilă neexecutare a contractului, ci despre o executare pe care pârâta o consideră ca fiind atât de defectuoasă, încât ar echivala cu o neexecutare parţială, de natură să justifice refuzul plăţii diferenţelor de preţ.
Susţinerea pârâtei nu are însă sprijin în probatoriul administrat în cauză, care conduce la concluzia că atât suma de 272.802,44 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor individualizate în SAL 14 şi SAL EXTRA 2, cât şi suma de 293.372,51 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor individualizate în SAL 13 şi SAL EXTRA 1 sunt datorate, întrucât respectivele lucrări au fost executate de reclamantă şi au determinat o majorare corelativă a patrimoniului pârâtei, având drept cauză juridică contractul de antrepriză încheiat între părţi.
În sensul celor de mai sus şi în acord cu aprecierea primei instanţe, curtea a reţinut că, deşi, potrivit art. 15 pct. 2 din contract, aprobarea Situaţiilor de Avansare a Lucrărilor (SAL) nu are valoarea acceptării lucrărilor, această împrejurare atestă, totuşi, efectuarea lor, iar în contextul în care nu s-a dovedit că respectivele lucrări au fost refăcute de alţi constructori angajaţi de pârâtă pentru finalizarea investiţiei, s-a apreciat că sunt prezumate ca fiind conforme şi trebuie achitate.
În ceea ce priveşte cuantificarea lucrărilor executate de reclamantă şi care au profitat pârâtei, curtea a reţinut ca fiind justificat raţionamentul juridic utilizat de judecătorul fondului, în sensul că, întrucât la data efectuării expertizei lucrările nu au mai putut fi verificate în totalitate, deoarece au devenit ascunse şi întrucât nu a fost pus la dispoziţia experţilor stadiul fizic la care alţi executanţi au preluat lucrările neexecutate de reclamantă, pentru determinarea valorii lor s-a impus coroborarea situaţiilor de lucrări cu constatările experţilor judiciari.
În raport de cele anterior expuse şi în considerarea concluziilor raportului de expertiză întocmit de experţii C.C., D.G. şi G.M.A., care au confirmat executarea de lucrări aferente situaţiilor de lucrări SAL 13, SAL14, SAL EXTRA şi SAL EXTRA 2, curtea a reţinut că în mod întemeiat s-a apreciat că pretenţiile reclamantei sunt fondate în totalitate în ce priveşte factura din 08 februarie 2008, în sumă de 293.372,51 lei şi parţial în ce priveşte factura din 07 martie 2008, în limita sumei de 272.802,44 lei.
Referitor la semnificaţia juridică a aşa-numitelor „SAL EXTRA", instanţa de control a notat că nu a fost identificat la dosar niciun document care să conducă la concluzia că ar viza lucrări în afara contractului, fapt pentru care a apreciat că în cauză nu se justifica incidenţa dispoziţiilor art. 1484 C. civ., aşa cum a susţinut societatea pârâtă.
Sub aspectul analizat, curtea a apreciat ca fiind lipsit de relevanţă, dacă investiţia era sau nu finalizată la data întocmirii procesului-verbal de recepţie din 18 februarie 2008, reţinând că împrejurarea nu influenţează dreptul reclamantei la plata prestaţiilor efectuate până în acel moment, ci doar răspunderea acesteia pentru eventualele întârzieri, în considerarea culpei contractuale.
Din această perspectivă, s-a notat că, prevalându-se de culpa contractuală a reclamantei, pârâta a şi obţinut prin sentinţa civilă nr. 1260 din 08 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5804/30/2008 privind insolvenţa debitoarei-reclamante, obligarea acesteia la plata penalităţilor de întârziere calculate conform art. 10 alin. (2) din contractul de antrepriză, a cheltuielilor pentru supervizarea lucrărilor efectuate de către reclamantă ulterior termenului de finalizare stabilit în contract, a cheltuielilor pentru îndeplinirea procedurii de recepţie, a cheltuielilor efectuate pentru finalizarea lucrărilor neexecutate sau executate necorespunzător, precum şi a celorlalte cheltuieli ce au fost generate de nerespectarea obligaţiilor contractuale.
Referitor la puterea de lucru judecat a acestei hotărâri, s-a reţinut că nu are nicio consecinţă în soluţionarea litigiului pendinte, întrucât în cauză nu se dezbate culpa părţilor în executarea obligaţiilor contractuale, ci plata prestaţiilor efectuate până la momentul încetării contractului.
În considerarea celor arătate, curtea a apreciat ca fiind neîntemeiată excepţia de neexecutare, invocată de pârâtă şi că se impune a fi înlăturată.
Instanţa de prim control judiciar a apreciat ca neîntemeiată şi critica privind nelegalitatea hotărârii primei instanţe pentru pretinsa neexaminare a argumentelor expuse de pârâtă în apărare, reţinând că tribunalul a răspuns în mod implicit fiecăreia susţineri, arătând, în mod argumentat, care au fost împrejurările esenţiale ce au stat la baza adoptării soluţiei pronunţate, sens în care a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat constant în acest sens.
Curtea a apreciat însă ca fiind fondată critica pârâtei referitoare la încheierea de îndreptare a erorii materiale din 04 mai 2012, sens în care a reţinut că prima instanţă a excedat ipotezelor reglementate de art. 281 C. proc. civ., operând, practic, o modificare a sentinţei pronunţate în cauză. Sub acest aspect, a reţinut că nu există elemente care să justifice concluzia că debitul de 9.000 lei reprezintă o diferenţă neachitată din factura din 31 octombrie 2007, în valoare totală de 345.509,42, câtă vreme aceasta apare ca fiind achitată integral prin plăţile operate la 20 decembrie 2007 - în valoare de 70.000 de lei; la 11 ianuarie 2008, în valoarea de 150.000 lei şi la 18 ianuarie 2008, în valoare de 125.509,42 lei.
Prin urmare, a decis schimbarea încheierii din 04 mai 2012, în sensul respingerii sesizării din oficiu pentru îndreptarea erorii materiale.
În ceea ce priveşte încheierea din 10 noiembrie 2011, prin care tribunalul a stabilit onorariul final pentru expertiza tehnică efectuată, curtea a reţinut că prin cererea de apel pârâta nu a formulat critici referitoare la aceste dispoziţii, ci şi-a exprimat nemulţumirea faţă de obligarea sa la plata onorariului cuvenit expertului M.I., desemnat să efectueze expertiza solicitată de reclamantă. Sub acest aspect, însă, curtea a notat că nu poate cenzura hotărârea primei instanţe, întrucât pârâta nu a contestat încheierea din camera de consiliu din 11 martie 2011, prin care s-a stabilit acest onorariu.
Împotriva Deciziei civile nr. 67 din 30 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a declarat recurs pârâta SC A.R. SRL, indicând în memoriul depus la dosar motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel a nesocotit natura juridică a contractului de antrepriză dedus judecăţii, ignorând faptul că admiterea pretenţiilor reclamantei echivalează cu suplimentarea valorii contractului stabilită de părţi.
Subsumat acestei critici, a arătat că situaţiile de avansare a lucrărilor (S.A.L. - uri) nu au valoare probatorie cu privire la cuantificarea lucrărilor efectuate şi că nu a solicitat şi nu a aprobat S.A.L. - urile EXTRA, detaliind o serie amplă de consideraţii referitoare la aceste situaţii de avansare a lucrărilor, ţinând de lămurirea situaţiei de fapt şi de temeinicia pretenţiilor reclamantei.
În continuare, a menţionat recurenta clauzele contractuale stipulate la art. 15 pct. 2 şi 7, arătând că, potrivit acestora, plăţile către reclamantă urmau să fie efectuate doar în măsura în care situaţiile de avansare a lucrărilor prezentate ar fi fost aprobate de direcţia de lucrări şi suspendate în cazul neaprobării şi că, întrucât societatea reclamanta nu a respectat termenul de finalizare a lucrărilor contractate conform art. 9 pct. 5 din contractul de antrepriză, nu datorează sumele pretinse de aceasta.
O altă critică formulată de recurentă a vizat faptul că instanţa de apel nu a reţinut în considerentele deciziei atacate argumentele sale cu privire la facturile fiscale pretins a fi fost achitate de reclamantă, în sensul că reprezintă lucrări nerecepţionate, contestate sau aşa-zis suplimentare.
în acest sens, a enumerat o serie amplă de hotărâri ale C.E.D.O. şi a reluat detaliat susţinerile expuse în faţa instanţelor de fond referitoare la fiecare dintre cele cinci facturi fiscale în dispută.
De asemenea, a reiterat aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 1484 C. civ. cu referire la factura fiscală din 02 august 2007 în cuantum de 9.000 lei.
A mai criticat recurenta motivarea eronată dată de instanţa de apel argumentelor sale privind procesele verbale de recepţie din 08 februarie 2012 şi din 17 iunie 2008, evitând să tranşeze problema recepţiei la terminarea lucrărilor.
Tot sub aspectul nemotivării, a criticat autoarea căii de atac hotărârea recurată cu privire la susţinerile sale privind inexistenţa creanţei reclamantei datorită neexecutării la termen şi în mod corespunzător a obligaţiilor asumate.
Din această perspectivă, a reiterat afirmaţiile referitoare la autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1260 din 08 octombrie 2009, rămasă definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5804/30/2008, consecinţa directă fiind constatarea rezilierii contractului de antrepriză ca urmare a neexecutării la termen şi în mod corespunzător a obligaţiei asumate de reclamantă.
Ultima dintre criticile formulate de recurentă vizează ignorarea de către instanţa de prim control judiciar a cuantumului exagerat, în opinia sa, al sumei de 4.000 lei la care a fost obligată cu titlu de onorariu de expert, în raport cu onorariul plătit de reclamantă şi cu munca efectuată de expert.
în considerarea celor arătate, recurenta a solicitat modificarea hotărârii atacate având în vedere inexistenţa obligaţiei sale de plată a sumelor pretinse de reclamantă, ca urmare a inexistenţei creanţei reclamantei din cauza neexecutării la termen şi în mod corespunzător a obligaţiilor contractuale şi pe cale de consecinţă rezilierea contractului de antrepriză.
Analizând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu în baza art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să o admită pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
În cauză, recurenta a indicat pur formal cazul de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., afirmaţiile sale din memoriul depus la dosar neputând fi subsumate acestui punct, ca de altfel niciunuia dintre cele prevăzute de art. 304 din acelaşi cod.
Astfel, cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, deşi aparent formularea criticilor ar viza cazurile de nelegalitate reglementate la punctele 7 şi 8 ale art. 304, ceea ce ar face posibilă aplicarea art. 306 alin. (3) din acelaşi cod, cu consecinţa salvării recursului de la sancţiunea nulităţii, dezvoltarea acestora nu permite încadrarea lor în motivele de recurs menţionate.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., sunt susceptibile de modificare hotărârile care nu cuprind motivele pe care se sprijină sau când cuprind motive contradictorii ori străine de natura pricinii; cele prin care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia; precum şi cele lipsite de temei legal ori date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Aşa cum rezultă din susţinerile autoarei căii de atac, anterior expuse, acestea nu vizează considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel, ci constituie reproducerea fidelă a motivelor prezentate în cererea de apel. care au fost amplu si judicios verificate de instanţa de prim control judiciar.
Astfel, simpla reluare a situaţiei de fapt a cauzei şi prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigenţelor cerute de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Totodată, modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.
De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar indicarea celui reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost făcută doar formal.
Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.
De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, respectiv decizia instanţei de prim control judiciar.
Dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. statuează că recursul se declară împotriva unor hotărâri judecătoreşti, a căror modificare sau casare se poate obţine pentru anumite motive de nelegalitate expres prevăzute.
Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătoreşti recurate, iar nu doar reiterarea susţinerilor părţilor de la judecata în instanţa de prim control judiciar devolutiv. Aceasta, deoarece recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care priveşte analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă prin motivele de recurs hotărârii instanţei anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În speţă, susţinerile recurentei, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.
Prin urmare, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, susţinerile recurentei nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel.
În alţi termeni, faţă de considerentele precedente, se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.
Faţă de cele anterior expuse, având în vedere că susţinerile recurentei din motivarea caii de atac nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi, nefiind identificate motive de ordine publică care să poată fi invocate de instanţă din oficiu, în condiţiile art. 306 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte, în baza art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A.R. SRL
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A.R. SRL împotriva deciziei civile nr. 67 din 30 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1002/2015. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 98/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
